Curriculum vitae- Eugen S. Teodor

Nu. Nu va fi un CV oficial. Cu acelea lucrăm în treburi publice şi se schimbă în fiecare an, de o iei la fugă. Va fi o poveste, pe cât se poate neromanţată.

M-am născut la Sibiu, în martie 1960. Provin dintr-o familie care s-a fărâmat repede, aşa că am crescut fără tată (oh! nu... trăieşte!), un copil cuminte dar un adolescent răzvrătit (peste medie), fără 'reguli', fără 'dumnezei' (nu fără Dumnezeu, e altceva), cu o predispoziţie greu de controlat pentru contestare. De acolo, din îndepărtata tinereţe, îmi vine faima de 'oaie neagră', prea-vorbitoare, şi nu am putut să scap nici măcar atunci când 'am schimbat locul' (...'ai schimbat norocul' - este adăugirea populară, nu foarte la obiect acum), plecând în Bucureştiul studenţiei, apoi în Oneştiul pribegiei, şi din nou în Bucureşti, în alt oraş, cel capitalist şi rău (semănăm puţin).

Am început ca artist... Da, vioară, de la preşcolari la bacalaureat. Am abandonat această linie de activitate din motive care se pretează la un roman, nu la un CV. Aşa că pur şi simplu am plecat în armată, formatul integral, la Craiova, oraş despre care aş prefera să vorbesc cât mai puţin. Armata la Puşcărie, cum îi spuneam, că era gard în gard cu puşcăria. Am păstrat oraşului şi oamenilor amintiri minunate, despre care vorbesc cât mai rar, să nu mă aprind.

Am vrut să dau la drept, ca blondele. Mama a avut un moment de luciditate şi m-a împiedicat, spunând 'Eşti tu de ăla, la costum, cu diplomat lucios, cu zâmbetul lipit de faţă?', răspunsul fiind crâncen de evident. Să fac ceva ce-mi place, deci... (ce mamă anormală!). Istorie, de pildă, zic eu, ca să înţeleg ce este cu societatea asta multilateral dezvoltată în care ne sufocăm...

Am făcut facultatea la Bucureşti. Singura figură de care doresc să-mi aduc aminte este Zoe Petre, cea căreia niciodată nu i-am mulţumit suficient (cred că 'mai deloc' ar fi expresia exactă) pentru că mi-a făcut patru ani suportabili în acel deşert al minţii.

M-am însurat repede. Eram anul III, behăiam prin capitală, iar copilul plângea la socri... Dar am terminat, în 85, cu repartiţie la Oneşti ('Gh. Gheorghiu-Dej' pentru a fi precis). A fost o 'dulce captivitate', am numit-o eu, inspirat de Moise. Am avut gârlă de prieteni (cam beţivi...), ca niciodată înainte sau apoi. Era lâncezeală mare, de-ţi venea să faci o... revoluţie. Eram profesor de liceu, un liceu industrial, dar nu cel mai prost din oraş, şi aveam chiar nişte clase spălate (mai onorabile decât multe colective studenţeşti de astăzi). Mă puteam lăuda (în şoaptă) că eram singurul prof de istorie din judeţ care lăsa repetenţi si care nu era membru de partid (între cele două serii de fapte există o legătură...).

A venit apoi Marea Abureală. Am plecat din Oneşti cât am putut de repede, cum s-ar zice - cu primul tren. Primul tren s-a numit Lucia Marinescu, pe vremea aceea director general la MNIR. Aşa am ajuns deci să scriu 'samizdate' dedicate. Nici ei nu i-am mulţumit cu adevărat (sau nu am mulţumit-o, nu ştiu), niciodată, şi o fac acum. Nu regret nimic - ca în filmele proaste! - şi cu atât mai puţin angajarea la Muzeul Naţional. De aici a început, la 31 de ani trecuţi fix, 'viaţa mea', cea publică şi oarecum mai cunoscută.

Cei de la Secţia Istorie Antică m-au considerat deja 'pensionar', prea bătrân pentru postura de muzeograf debutant. Dar m-a primit Lucian Chiţescu, la Istorie Medievală, pe scaunul tocmai eliberat de Virgil Niţulescu, tocmai plecat spre o carieră de succes. Chiţescu este, pentru mine, paradigma arheologului de şcoală veche, cu toate cele bune şi rele: aproape tot timpul zâmbitor, cu un umor sarcastic (uşor misogin...), capabil să bea 'around the clock' dar să fie dimineaţă pe şanţ, ca un pandur (uşor prăfuit, desigur). De la el am aflat multe, de pildă unde este biblioteca, de ce se merge la bibliotecă numai 'când se dă mira' (pentru copii: era ora 10, când se punea o 'miră' pe televizoare, fiindcă TVR emitea numai cu ora 19, iar magazinele nu aveau vânzări...; tot la 10 se deschideau cârciumile, sub ameninţare penală...), deci cam 'cât de grea e ştiinţa', şi cât... costă.

Primii ani au fost puternic marcaţi de şantierul de salvare de la Brăneşti-Vadu Anei, adică prima noastră săpătură 'preventivă' pe autostrăzile patriei, respectiv ceea ce avea să se numească, după mulţi ani, 'Autostrada Soarelui'. A fost o săpătură 'de când dă colţul ierbii până cade zăpada', martie-decembrie, pentru doi ani (iunie 1991-iunie 1993), care m-a devorat ca o femeie hapsână. Acolo s-a decis şi viitoarea specializare, adică evul mediu timpuriu. Nu adecis cineva anume, dar am fost singurul dornic să studiez o ceramică atât de urâtă... Tot acolo am avut primele experienţe de topografie, graţie unei donaţii a francezilor, mai exact o nivelă topografică.

Aceste repere au determinat probabil selecţionarea mea în mica echipă care avea să formeze un grupuscul organizatoric numit 'Biroul de Arheologie Preventivă', condus de Paul Damian. Nu aveam să stau mult acolo, fiindcă zelul cu care mă întârteam în jurul unicului birou care conţinea calculatoare a fost observat, iar noul director (din 1996 - Crişan Muşeţeanu) a binevoit a-mi asculta rugăminţile şi a aprobat înfiinţarea Secţiei Informatică (staţi liniştiţi, că tot 'Calculatoare' se cheamă, inclusiv în hârtii mai mult sau mai puţin oficiale...). De atunci - sunt acum 15 ani pe muchie - sunt şeful acelei secţii şi nu mi-am dorit nimciodată să fiu mai mult. Nu pentru că lucrurile ar fi mers prea bine...

Am făcut doctoratul la Iaşi, sub îndrumarea lui Dan Gh. Teodor. Fireşte, toată lumea îşi imaginează că suntem rude. E mult mai drăguţ de atât: nici măcar nu ne cunoşteam. Chiţescu l-a recomandat, fiind prieteni din tinereţe, iar Dan Teodor singurul profesor care cunoştea problematica slavă, cea de care decisesem că doresc să mă ocup. Ca la FF - a fost un stagiu de 7 ani, între 1995-2001. Cu Dan Teodor m-am înţeles de minune, în ciuda unor divergenţe de opinie, şi am rămas - pentru el, dar pentru toată echipa de la Iaşi - cu o amintire plăcută, cu imaginea unui boier de pe vremuri, puternic dar binevoitor. Diferendele ştiinţifice au rămas, peste timp. Şi respectul meu pentru bătrânul boier a rămas. Puteţi înţelege asta? (e chiar simplu: sunt două lucruri diferite).

La începutul anilor 2000 aveam tot mai mari dificultăţi de a-mi asigura finanţarea cercetării. Noua orientare guvernamentală era spre 'proiecte mari', 'de impact' (precum neoliticul) sau 'cu potential turistic' (deci Histria, Histria, Histria). Cu o direcţiune la care decideau romaniştii, într-o societate pentru care evul mediu timpuriu devenise ceva cu care nu ar trebui să-ţi pierzi vremea, era evident că nu reuşeam să trec de statutul unui arheolog care are un rucsac şi atât. În 2002 am considerat că ar fi timpul să schimb ceva, şi am schimbat. Am cerut autorizaţie pentru castrul roman de la Răcari-Dolj şi am obţinut-o, spre mirarea tuturor. Aşa a început cooperarea cu Dorel Bodoc, unicul arheolog 'clasicist' de la Craiova, care s-a sfârşit janic în 2010. Dar detaliile nu-şi au rostul aici.

De prin 2004 am devenit parte a circului numit Proiecte. Întâi a fost un proiect cultural european condus de un personaj patetic, Marco Merlini, un roman (= locuitor al Romei, nu...) care a început în ziaristică, a continuat în bussiness, apoi s-a aruncat la lingvistică şi arheologie, fiind acum cam prin toate părţile (da, bineînţeles că are şi alte proiecte pe care le conduce). Proiectul a fost vai de mama lui, dar mi-a prilejuit frunoase şi instructive vizite la Roma şi Berlin. La următorul proiect i-am spus lui Marco 'pas', şi fiecare şi-a văzut de drum. După un alt proiect de antrenament la AFCN ('Două capitale', 2006), am intrat în liga mare, întâi pe Archeomet (arheometalurgie), condus de Bogdan Constantinescu de la IFIN, între 2005-2008, pentru ca în 2007 să iniţiez un proiect colaborativ propriu - Romanit (studii de provenienţă pe chihlimbar arheologic, vezi pagina Proiecte).

Câţiva ani nu s-au mai finanţat proiecte noi. La ultima ediţie, din 2011, am reuşit că cad sub linie cu două proiecte (ambele de arheometrie), cu 87, respectiv 85 de puncte, asta ca să nu mi se urce la cap ('norocul începătorului' - dondănea nevastă-mea). Evident, nu descurajez...

Faţă de mulţi alţi colegi, experienţele mele în străinătate sunt mai degrabă sărace. Ca un fraier ce sunt, 'am ales munca', după expresia (ironică, desigur) a lui Paul Damian. Am văzut totuşi Anglia (un şantier de villa rustica, foarte important în direcţia metodologiei generale de şantier, dar mai ales pentru aplicaţiile geofizice), în Franţa (arheologie urbană preventivă, la Aix-en-Provence, unde o femeie de 45 de kg, cu 3 copii mici acasă, mi-a spulberat mitul dâmboviţean al arheologului care nu intră în şanţ) sau Japonia (informatică muzeală, absolut SF). Am văzut şi Statele, pentru o săptămână, la invitaţia lui Florin Curta (Chicago este frumos, spectaculos, dar îmi place oriunde mai mult în Europa). Ar mai fi şi altele, dar doream doar să citez câteva instanţe interesante.

Mai am vreo zece ani de meserie, dacă am noroc. Sigur - am cam intrat în panică, în consecinţă lucrez mai mult decât recomandă doctorul. Am proiecte în derulare interesante, însă nu are rost să vorbesc despre ele; dacă va fi să fie - vor apare în lista de lucrări. Sunt vicepreşedinte al Societăţii Române de Arheometrie şi dacă vă paşte un gând, ceva, trimiteţi un email...