2003 – European Virtual Museum

Primul proiect în care am căzut ca musca în petrol lampant (prin 2003 sau 4) a fost unul iniţiat de o 'figură' de italian, pe nume Marco Merlini. Este un istoric amator care a ajuns la performanţa de a lua un doctorat în istorie (unde altundeva? în Românica ot Cluuuj, dar dupe...) şi care, ca orice peninsular întreprinzător, cu ajutorul unor superfirme ale căror nume nu îndrănesc să le scriu, a pompat bănuţi de la Tante Evropa, conducând un proiect 'cultural' numit, pompos-futurist, European Virtual Museum. Am înotat în multe ciorbe dubioase, la viaţa mea, dar aşa un management urechist ar fi făcut de ruşine şi Oltenia pretenă (în amintirea Ciuruitului). În ciuda faptului că în consorţiu au fost nume mărişoare ale muzeisticii europene, a ieşit doar oul pătrat pe care îl veţi viziona (doar dacă sunteţi în pasă exagerat de proastă, sau aveţi o bună-dispoziţie de-a dreptul tâmpită!). A fost, iată, o bună ocazie să cunosc oraşe, oameni şi instituţii, şi să înţeleg, pe pielea mea, că intransigenţa 'anticorupţie' a lui Tante este doar un ifos. Doar că la ea îl numeşte, elegant, cu buzele subţiate, lobby.

 

2005 - Arheomet

Începând cu 2005 am fost antrenat în proiecte ştiinţifice care se înscriu în ceea ce se numeşte generic 'arheometrie'. Desigur, găsiţi pe net numeroase definiţii ale domeniului (nu este strictamente un domeniu), dar cred că pot să v-o ofer pe cea mai simplă: tot ceea ce nu ai învăţat la facultatea de istorie, dar ai avut nevoie mai târziu. Arheometria este tot atât de vastă şi indefinibilă precum criminalistica, şi tot atât de pretenţioasă ca dotare şi spirit de cooperare. Doar consecinţele, poate, nu sunt de aceeaşi importanţă.

Acel prim proiect se numea Arheomet (aşa, pe româneşte) şi a fost condus de Bogdan Constantinescu de la IFIN (care conduce un colectiv care aşa se numeşte, de Arheometrie). Obiectivul nemijlocit al proiectului era realizarea de analize elementale (aşa!) pentru piese metalice de patrimoniu. Desigur, nu era prima oară când nişte istorici (de diverse specializări, de la numismatică la arheologie) lucrau cu fizicieni de la IFIN, însă era prima oară când acest lucru se petrecea de o manieră instituţională şi finanţată (prin proiecte de tip parteneriat, finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării). De altfel, cred că multă lume îşi aduce aminte cu plăcere de perioada 2005-2008, când cercetarea chiar a fost finanţată şi încurajată. Paradisul pierdut...

Desigur, ar fi multe de obiectat la felul cum s-a derulat Arheomet; mi se pare însă mult mai important de remarcat rolul său de şcoală generală (arheometrică, desigur) pentru istoricii mai tineri din proiect (aş aminti în special pe câţiva care s-au implicat mai mult, precum Rodica Oanţă-Marghitu, Mihai Florea, Theodor Izvoranu, Alexandra Ţârlea). A existat şi o continuare a proiectului, numită Romarchaeomet (aşa, pe englezeşte), între 2007-2010, însă la acesta nu am mai participat; pot explica şi de ce: eu încercam atunci să promovez mai ales analize pe materiale mai puţin nobile, precum aliajele cuprului, însă fascinaţia aurului şi argintului a făcut să nu prea am spor. În plus, aparatura cu care se lucra nu era exact garanţia rezultatelor obţinute, absenţa unor standarde fiind de fapt cuiul lui Pepelea.

 

2006 – Dacia Augusti Provincia

Unicul proiect încercat la AFCN l-am făcut, în 2006, alături de Ovidiu Ţentea, comemorând 1900 de ani de la cucerirea Daciei (ce circ a fost, frate! dacomanii m-au ameninţat cu moartea...). A fost un pretext, de fapt, pentru a putea organiza un colocviu cu privire la amintitul eveniment. A rezultat o carte (vezi Lucrări, cartea cu acelaşi nume; pentru articole vezi legătura), o expoziţie temporară foarte reuşită (proiectată de Virgil Apostol), dar şi un eveniment dorit special de Ovidiu (care s-a şi ocupat integral de chestiune) - un marş al unei unităţi romane pe Calea Victoriei (wow! ăla circ! poliţie, trafic blocat, curioşi de se călcau în picioare). A fost printre cele mai timpurii manifestări de tip reenacment, atât de la modă în zilele noastre. Uitam un detaliu drăguţ: legionarii erau maghiari, adică din Ungaria, că la noi încă nici nu se auzise de Legio XIII Gemina. Ovidiu Ţentea a continuat acest proiect solo, cu Două Capitale.

 

2007 – Romanit

În 2007 am promovat un proiect de cercetare pe o direcţie complet nouă în România, anume analiza de provenienţă a chihlimbarului arheologic - Romanit. Era aceea o încercare de o dificultate pe care nu îndrăznesc să o descriu, într-un cadru atât de generalist. Proba exactă a succesului se găseşte în lista de publicaţii ISI (prezente şi viitoare...), în reviste de top ale domeniului. Un succes încă şi mai mare, deşi mai puţin vizibil la public, este faptul că nu mai puţin de patru tineri colegi, din proiect, au luat (şi promovat, între timp) doctorate de arheometrie (Marian Virgolici şi Georgiana Truică - chimie; Monica Macovei - geologie; Rareş Şuvăilă - fizică), unii continuând inclusiv cu proiecte post-doc. Aceasta vrea să spună, simplu, că viitorul sună mult mai bine, cu specialişti formaţi pe arheometrie, nu făcuţi undeva în a doua tinereţe, adică oameni de ştiinţă ale căror interese de viitor vor fi foarte strâns legate de viitorul arheologiei româneşti.

Mă uit acum, în iunie 2014, după ce am copiat din vechea formă paragraful de mai sus. 'Scurt şi la obiect', dar parcă prea scurt şi la obiect... Nici măcar nu am dorit musai, acest proiect. L-am promovat atunci fiindcă parterul de la IFIN a dorit să temporizeze un proiect mai important (din motive de dotare), cel puţin în vizinea mea, de analize pe ceramică. Dar e precum cu copiii nedoriţi: se întâmplă ca unii să fie foarte reuşiţi, de nu mai ştii ce să spui... De câte ori ne gândim - cu Dida, partenera mea de proiect, şi nu numai - la cea a ieşit, ni se pare neverosimil; la acest moment sunt vreo 12 titluri ISI, şi continuă să apară (zilele acestea, cândva, aştept un capitol de carte în România, pe un proiect de epoca bronzului, a lui Alin Frânculeasa).

2011 – Ceramall

În 2008 nu am mai depus proiect la Parteneriate, că nu aveam voie, ca director de proiect încă tânăr (aşa erau regulile şi, de fapt, aşa este corect, ca cine are deja finanţare să se ocupe de proiectul deja finanţat). În 2009 nu s-a mai făcut competiţie; venise Criza, veneau şi alegerile prezidenţiale - cui îi mai ardea de noi?... În 2010 - ce să mai vorbim, tocmai tăiau salarii... În 2011 a fost o altă competiţie. Venise deci timpul să pun în aplicare un plan care avea deja patru ani vechime, pentru care stătea garanţie, cum se zice, tot CV-ul meu de ceramist. Am luat lucrurile cât se poate de în serios... Acea competiţie a fost una de tranziţie. S-au oferit două cadre competiţionale diferite, unul cu participarea obligatorie a unei entităţi private, iar unul fără asemenea parteneri. Acesta era din prima categorie. Proiectul a luat 85 de puncte, la evaluare, şi a căzut cu brio, lângă linie (am o amintire vagă, s-a intrat cam cu 88), pe mâna unui britanic, care - plin de bune intenţii şi sarcasme - a vrut să mă împiedice să inventez apa caldă. Astfel de lucruri erau banale (la ei...; se ştie doar că laboratoarele britanice sunt foarte accesibile)... Atât că probabil nu citise foarte atent proiectul de apă caldă, fiindcă, între altele, doream să fac o bază de date cu referinţe XRF la nivel naţional (proiectul fiind totuşi centrat pe Dobrogea). Acel lucru nu exista, parol, nici în insulele britanice. Nu era o 'invenţie', era o necesitate. Şi rămâne o necesitate, câtă vreme ea nu există nici acum. Nu are rost să tot măsurăm cioburi, eventual şi argile pe rază de vreo 5 km (aşa cum se întâmplă, deja, în suficiente proiecte de cercetare), câtă vreme lipsesc referinţele la 50, 100 sau 200 de km. Argilele au 'semnături' chimice specifice, iar originea unui material ceramic poate fi identificată, cu modesta condiţie a existenţei datelor externe. Este aşa de simplu... că mă întreb: oare când se va înţelege?

Menţionez că am încercat din nou norocul, pe aceeaşi temă, în 2013, deja avertizat asupra potenţialelor obiecţii... Nu am mai găsit partener 'privat'. Condiţiile de participare, pentru firme, deveniseră dure (că de ce să mai trăiască şi firmele mici? cele mari nu sunt suficiente?... gândire 'britanică', ce mai...), şi nu am găsit pe cineva să-şi rişte fundul pentru cioabele mele... Dacă nu s-a înţeles: încă sunt în cautarea acelui Făt-Frumos, bogat şi devreme acasă, dispus să-şi joace o jumătate de împărăţie ca să...

2011 – Predict

Aceasta a fost în aceeaşi afurisită vară... 2011. Acesta era proiectul 'ştiinţific', adică fără firmă (vezi explicaţiile supra, la Ceramall). Nu am fost titular (era conu Valeriu Sârbu), iar ideea originară nu era a mea, ci a soţilor Ştefan. Dar am muncit la el 'ca la copilul meu', fiindcă o jumătate de proiect era pe epocă romană (întrebarea cea mare suna cam aşa: sunt - sau nu - drumurile romane o reciclare a traseelor preistorice?). Tot în Dobrogea (şi zona proximă). GIS, landscape archaeology, elemente de predictive archaeology, de-astea în limbi foarte străine... A căzut şi el, cu 87 de puncte (mda). Ce ză mai zici? Că aşa este când e să se aleagă praful. Şi s-a cam ales. Au urmat ani urâţi, fără finanţare, cu conflicte 'îngheţate', apoi cât se poate de 'dezgheţate', în care a trebuit să stau la cutie şi să caut 'nişa' (locul acela mic, în care nu prea ai nevoie de aer, apă, alimente, ci doar de curent electric).

Am rămas, de la pregătirea acestui proiect, cu mult interes pentru geografia Dobrogei, cu atât mai mult cu cât, între timp, Alexandra devenise doctorand cu o temă de urbanistică romană târzie, în Scythia... De atunci - tot colcăie câte ceva. Am studii kilometrice, nefinalizate, din diverse motive. Poate într-o zi...

 

 

2013 – PND C14 – IFIN

Despre asta când o să fiu mai bine dispus...

 

 

2013 - Perspective Arheologice

Pe la începuturile anului 2013 mi-a trecut prin cap să fac o revistă de arheologie online... Aşa, pur şi simplu mi s-a întâmplat... Nu orice revistă (fiindcă este banal, astăzi, să publici online), ci o replică autohtonă la 'Archaeological Dialoques'. Sigur, ştacheta era prea sus (mi-a fost clar din prima), în primul rând fiindcă românii nu au cultura dialogului. A aduna 8-10 specialişti în jurul unei 'dileme' şi a dezbate chestiunea (e.g.: 'este mişcarea de re-enacment o componentă a marketingului cultural /ca să nu spun 'circ de week-end'/? sau interfaţa publică a arheologiei experimentale?'), documentat, argumentat şi - inevitabil - polemic, înseamnă a face o 'fotografie de grup' într-un peisaj tematic, a lăsa un martor, peste timp, asupra situaţiei factuale şi intelectuale dintr-un domeniu atât de puţin cunoscut marelui public (de aceea 'online', pentru a ieşi spre acel public). Doar că, înţelegeţi dv., nu toată lumea iubeşte fotografiile de grup (veşnic cineva are ochii închişi). Nu a ieşit... Au rămas nişte documente de pregătire redacţională, care, zic eu, pot fi încă de interes pentru oricine are - sau va avea - o publicaţie online.

În perioada când încă trăgeam speranţă că revista va exista, am ţinut şi un blog (o metodă simplă de a comunica cu potenţialii clienţi, în absenţa unui site web propriu-zis). Acolo se pot găsi câteva din produsele acelui moment pregătitor (de pildă Regulile de referenţiere - capitol critic în mai toate publicaţiile româneşti; vezi şi Lista de referinţe).

A mai rămas un grup Facebook, cu acelaşi nume, gândit iniţial ca un mijloc de promovare a revistei. Cam asta a rămas. Încerc, prin acest grup, să ating măcar o parte dintre obiectivele nenăscutei reviste. Cred că am reuşit să încheg, în cele 15 luni de la debut, un grup care poate sluji cauzei, popularizând şi munca de calitate a unor colegi, dar şi probleme atât de spinoase precum fenomenul 'detectoriştilor'. În fine - este greu de vorbit despre lucruri 'on the fly'.

 

 

2013 – Limes Transalutanus

Stând acolo, în nişă (vezi comentariile de la Predict), mi-am făcut de lucru prin literatură. Vroiam să scriu un articol despre Limes Transalutanus, dar aceasta doar în pregătirea unui studiu mai mare despre sistemul defensiv al Daciei Inferioare. 'Articolul' a devenit, destul de repede, o carte (publicată în mai 2013). Exerciţiul s-a demonstrat util, chiar dacă 'nu fusese cu intenţie'. Ideea a fost tot a lui Dan: de ce nu aş profita de experienţă, pentru a scrie şi un proiect. Că doar eu invocasem, în finalul cărţii, nevoia unei cercetări serioase (= costisitoare) în teren...

Despre acest proiect prefer să nu fac acum altele-multe comentarii, fiindcă evaluarea s-a cam încheiat, dar rezultatele finale nu au fost anunţate (deci: pe - sau sub scut?). Ceea ce pot face, acum, este să pun la dispoziţie rezumatul (formă fixă, 4000 de semne) acestui proiect. Desigur, el nu poate oferi decât o palidă reflectare a unui proiect (poate prea) ambiţios.

 

 

2013 - Toponimia

Ideea cu Limes Transalutanus a venit destul de târziu, atunci, la sfârşitul primăverii lui 2013. Am încercat să găsesc partenri pentru un Ceramall 2 (nici vorbă...), apoi am cochetat cu amici de la INP un proiect comun - sugerat de mine, tot ca urmare a experienţei cu cartea despre Limes Transalutanus. Ei au găsit partenerii... Nişte tipi fioroşi de la o mare firmă de cloud (wow, wow). Ne-am întâlnit, am discutat, şi a rămas ca în tren... Adică nu ieşeau banii (nu cei din proiect, ci aceia de după proiect), şi s-au retras discret. Rămaşi fără 'aplicant', am rămas doar cu gândurile. Tot ceea ce pot face este să pun acum la dispoziţia voastră un crochiu de lucru, scris de mine în acele zile, trimis partenerilor şi... atât, fiindcă discuţia a murit. Nu. Nu-mi este frică de furt, fiindcă este un proiect greu; dar dacă îl fură - măcar să fie hoţi... buni, adică să-l şi facă, aşa cum s-a proietat (adică un produs public).

 

2014 - Detectoriştii

În toamna anului 2013 au apărut în presă tot mai multe ştiri despre implicarea MNIR în achiziţia de obiecte de patrimoniu descoperite de diverşi 'entuziaşti' cu ajutorul detectorului de metale. Mai exact, toamna a început în trombă, cu acel super-tezaur de la 'Goleşti' (aşa a intrat în legendă, dar e dintr-o comună alăturată). Subiectul a făcut 'prima pagină' la toată presa care nu doarme. Aşa că am rămas şi eu atent. S-a demonstrat că implicarea muzeului naţional în acea acţiune nu a fost deloc o situaţie excepţională, fiind un 'modus operandi' bine cunoscut, deja, de relativ mulţi 'entuziaşti'. Din acel moment (aprox. noiembrie) am început să colectez informaţii de presă despre subiectul acestei nefericite idile dintre întâiul muzeu al ţării şi cavalerii piuiturilor. La începutul lunii februarie am scris un memorandum, publicat ca petiţie online, care a fost semnat, în doar câteva zile, de vreo 350 de cetăţeni, din care cam jumătate arheologi, istorici (şi alte asemenea). Dacă nu aveţi ce face citiţi şi cele peste 500 de Comentarii la petiţie - un leac sigur împotriva oricărui soi de romantism naţional.

La doar câteva zile - 18 februarie, parcă - am depus petiţia şi în formă scrisă, la Ministerul Culturii. La momentul când scriu aceste rânduri (19 iunie) nu am primit nici un fel de răspuns, nici măcar verbal. Singura reacţie, una neoficială, a venit de la câţiva membri ai Comisiei Naţionale de Arheologie; acolo se discutase problema (la acea şedinţă de la final de februarie) şi se numise o sub-comisie care să... analizeze, propună, etc). Dar aceea a fost ultima veste...

La doar două sau trei zile după publicarea petiţiei, am format un grup de lucru care să dea curs unei promisiuni făcute în finalul documentului publicat, şi anume redactarea unei set de propuneri de adecvare a cadrului legal la situaţia apărută prin această inedită cooperare a unei instituţii naţionale în jefuirea sistematică a siturilor istorice. Acest din urmă document a fost publicat (pe grupul Perspective Arheologice) două săptămâni mai târziu. Sigur, astăzi, deja, mai prezintă doar interes 'istoric'.