RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ

campania 2003

Prezentul material a fost publicat on-line pe situl cIMeC, în iunie 2004. Cantitatea mare de informaţie pe care o aveau de prelucrat i-a determinat, probabil, pe colegii de acolo, de a recurge la soluţii expeditive; astfel, deşi ilustraţia trimisă a fost publicată, nu există necesara relaţie dintre text şi ilustraţie. De aceea, ne vedem obligaţi de a face aici nu un simplu link, ci de a relua întregul proces de redactare html. Vom profita de oportunitate pentru câteva adnotări, din perspectiva lunii august 2005 (da, în chiar timpul derulării celei de a treia campanii). Intervenţiile în text vor fi marcate cu aceeaşi culoare, a acestei note introductive.

Şantier: castrul Răcari (com. Brădeşti, sat Răcarii de Jos, jud. Dolj)

Colectiv: Eugen S. Teodor (MNIR, responsabil); Dorel Bondoc (Muzeul Olteniei); studenţii Magdalena Duţescu, Dan Ştefan (Universitatea Bucureşti), Silviu Răduţă (Universitatea Craiova)

Perioada: august 2003

Finanţare: MNIR

respectiv 50.000.000 ROL (echiv. 5000 RON); facem această menţiune fiindcă fiecare raport ar trebui judecat, între altele, şi prin prisma dimensiunii finanţării; în cazul nostru - una foarte modestă

Castrul de la Răcari a beneficiat de mai multe tentative de cercetare sistematică, începând chiar cu Gr. Tocilescu (1897-98), continuând cu Gr. Florescu (1928-29), cel de la care avem un raport ceva mai consistent (v. Arhivele Olteniei IX, nr. 51-52, 1930). Cercetările au fost reluate de Muzeul Militar Naţional, respectiv Cristian Vlădescu, în 1991-92, sistate însă, iar tentativele – repetate – de a relua cercetarea sistematică nu s-au concretizat decât în vara anului trecut, din iniţiativa Muzeului Naţional, în cooperare cu Muzeul Olteniei. Motivele reluării activităţii în zonă sunt numeroase, dacă ar fi să amintim aici doar ipoteza Pârvan (cu „colonia Malvensis”) sau descoperirile numismatice întâmplătoare, inclusiv pentru perioada post-romană.

După cum se observă, fiecare dintre antecesori au venit la Răcari pentru două campanii. Această coincidenţă ne-a dat o vreme frisoane, dar de acum, din timpul celei de a treia campanii - putem răsufla uşuraţi: ghinionul Răcarilor s-a spart!

Cât despre ultimul episod, cu Muzeul Naţional Militar, nu am înţeles de ce săpătura a fost abandonată, mai ales că cele trei foarte lungi secţiuni sunt, probabil în proporţie de cca 50%, nefinalizate. Posibil - săpătura ar fi fost reluată, dacă col. Vlădescu nu ar fi murit, cred că în 1995. Atunci când am început să ne interesăm de situaţia "moştenirii" Vlădescu, prin 1997, am planificat reluarea cercetării alături de "locotenentul" lui Bobo, Romeo Avram, devenit între timp locotenent... -colonel şi directorul adjunct al instituţiei; planurile ne-au fost compromise de retragerea prematură a acestuia din cariera militară şi, prin implicaţie, din arheologie, prin 1999 sau 2000. A mai durat deci câţiva ani până am ajuns la Răcari...

Vom începe cu câteva consideraţii topografice generale. Suntem de acord cu ipoteza Florescu referitoare la poziţionarea antică a castrului în imediata apropiere a cursului Jiului (până la care, actualmente, sunt 1,2 km. pentru punctul cel mai apropiat, şi peste 2 km. până la pod), atât din raţiuni strategice (fortificaţia ar fi trebuit să supravegheze un vad, foarte probabil drum militar) cât şi topografice (aspectul terasat al laturilor de sud şi vest). Nu putem accepta însă ipoteza că şanţul de apărare era udat de apele râului, diferenţa de cotă dintre fundul şanţului de apărare şi prezumtiva cotă de curgere a Jiului fiind de minim 7 metri (date GPS). În plus, ridicarea topografică (figura 5) realizată în mai 2003 a demonstrat că şanţul de apărare nu avea continuitate, de jur împrejurul castrului, accesul la porţi fiind realizat pe sol, nu peste punţi. În fine, cotele şanţului de apărare sunt şi ele dependente de amplasarea castrului pe platoul înclinat, diferenţa de cotă între latura de E şi cea de V fiind de doi metri.

Pentru diferenţele de cotă între castru şi cursul vechi al Jiului, este instructiv profilul altimetric de la Figura 11.

În privinţa dimensiunilor generale ale castrului, măsurătorile noastre, bazate pe ridicarea topografică nouă, sunt ceva mai scurte decât măsurătorile lui Florescu (probabil din ruletă), respectiv 168 (E-V) x 139,8 m (faţă de 173,2 x 141,5). Aceste dimensiuni sunt însă estimate după secţiunile Florescu, trasate în lungul curtinelor (!), şi care treceau pe ax la exteriorul paramentului, cel puţin teoretic.

Prima secţiune pe care ne-am propus-o intersectează curtina de est, aproximativ la jumătatea distanţei între Porta Praetoria şi colţul de SE, suprapunând secţiunea S.1 a MMC din 1991, pe o distanţă de 36 de m, din preajma intersecţiei cu S.2/ 1991 până la împrejmuirea (ruinată) a vechii rezervaţii arheologice. Decizia a fost motivată de aspectul evident de lucrare nefinalizată a săpăturii militare, cât şi pentru o încercare de estimare a credibilităţii acestor cercetări (parţial publicate, v. Revista MMN, supliment 1, 1996). Secţiunea iniţială, lată de 2 m, s-a lărgit prin acţiunea factorilor de mediu la 3-3,5 m, noua secţiune având lăţimea de 4,4 m, pe axul celei vechi.

Vom expune principalele concluzii ale săpăturilor noastre de la est spre vest, adică dinspre exterior spre interior.

Zona şanţului de apărare a prezentat destule surprize. În primul rând, absolut cert, există un al doilea şanţ de apărare, la exterior, din care secţiunea noastră (1/ 2003) nu a surprins decât 2,7 m.; absolut suficient pentru a ne lămuri, bineînţeles; v. fig. 1, carourile 21-22). Secţiunea topografică realizată pe platoul uşor înclinat de la răsărit (spre gara Răcari) a relevat o rupere de nivel aflată mult în afara împrejmuirii, ceea ce sugerează că exista, cu destulă probabilitate, şi un al treilea şanţ de apărare (v. fig. 2). Dacă este aşa, atunci secvenţa şanţurilor de apărare se întindea pe o adâncime de 32-33 m, ceea ce, dată fiind configuraţia terenului, este de înţeles, latura de est fiind cea mai expusă. Cel mai impozant rămânea totuşi şanţul principal, învecinat direct cu incinta, care era cel mai lat şi, probabil, cel mai adânc. În ciuda rapoartelor mai vechi, care dau o lăţime standard de 8 m. (cu excepţia laturii de Nord, unde ar fi fost, din motive neclare, mult mai îngust, respectiv 4,5 m), noi am măsurat 11 m. (de la bermă la cota maximă spre al doilea şanţ). Nici adâncimile nu se potrivesc întocmai. Măsurat dinspre berma, şanţul are o adâncime de 2,5 m (de la cota de construcţie); măsurat dinspre exterior, diferenţa de nivel între coama dintre şanţuri şi baza şanţului principal este de 1,8 m. Tot spre deosebire de rapoartele vechi, care prezintă şanţul ca având forma unui U, secţiunea în care am lucrat a relevat o formă de V frânt (cu mijlocul ascuţit), partea centrală, cu margini abrupte, măsurând 4,4 m. lăţime, cu diferenţe de cotă de 1,35 m (spre interior), respectiv 1,10 m (spre exterior; v. fig. 1, carourile 18-19).

Umplerea şanţului de apărare s-a realizat în 5 faze:

a) o umplere lentă, din etapa de funcţionare, cu material argilos, în general fără resturi organice semnificative; baza şanţului a cunoscut probabil mai multe curăţări, din ce în ce mai superficiale, baza şanţului îngustându-se progresiv;

b) o umplere datorată colapsării incintei, pe fundul şanţului depunându-se circa 0,4 m. de dărâmături; grosul dărâmăturilor a rămas pe berma (v. infra);

c) o umplere masivă, groasă de 1,2 m, cu resturi dispersate ale zidului de incită, majoritatea umpluturii fiind însă reprezentată de pământ, cu rare materiale de interes arheologic; datorită conţinutului stratului imediat superior, trebuie să concluzionăm că aceasta etapă a fost relativ scurtă (de ordinul a câtorva zeci de ani), perioadă în care situl era abandonat;

d) un strat îngust, de 10-20 cm, cu resturi ceramice sporadice (probabil începutul sec. IV), dar cu o componentă organică semnificativă, cu aspect de deşeuri menajere, corespunzând reluării locuirii pe fosta fortificaţie;

la momentul redactării raportului eram încă sub influenţa raportului Florescu, care prezintă o impresionantă listă de monede de secol IV; astăzi, în august 2005, credem mai puţin în existenţa unui nivel de secol IV. Acest nivel , despre care vorbeam în raportul din 2003, corespunde aparent ultimului nivel roman de ocupare, din segmentul de curtină discutat, şi se datează la mijlocul veacului III. Argumentaţia va fi prezentă în raportul pe anul 2004.

e) un strat indistinct, de tip „vegetal” (25-40 cm), care se datorează ultimelor 14 secole.

Raportul stratigrafic indică faptul că procesul de umplere s-a produs dinspre interior spre exterior, cotele minime evoluând sistematic spre răsărit. O problemă interesantă ridicată de încercarea noastră de a reconstitui fenomenele de umplere este concluzia că volumul de pământ necesar pentru umplerea şanţului era foarte mare, reprezentând cca. 4,85 m3 la fiecare metru liniar de şanţ, doar pentru faza notată anterior c. O asemenea masă de pământ nu putea proveni decât din surparea valului. Concluzia surpă şi ipoteza lui Grigore Florescu, care presupunea că spolierea incintei era rezultatul hărniciei ţăranilor din vremuri recente, în căutare de materiale de construcţii. Pentru ca partea superioară a valului să fi ajuns însă înapoi în şanţ, încă înaintea secolului IV, este obligatoriu ca zidul de incintă să fi dispărut complet, până la acea dată. Este foarte greu de precizat însă cine şi de ce a avut nevoie, la acea etapă istorică (imediat după părăsirea Daciei), de atâta piatră de construcţii.

chestiunea avea să fie lămurită tot în campania următoare

Pentru a epuiza subiectul şanţurilor de apărare, să spunem că sub berma fortificaţiei de piatră au apărut oase de animale, ceea ce ne-a făcut să perseverăm a săpa într-un pământ aparent „steril”. Perseverenţa a fost răsplătită prin apariţia unui şanţ dublu care nu poate fi decât al etapei de lemn a castrului. Adâncimea maximă a amenajării este de 1,35 m., cu lăţimea observabilă de 3,94 m (probabil 4,5 m. în total), primul şanţ având lăţimea de 2,7 m. Amenajarea pare să fi funcţionat relativ puţină vreme, existând puţine resturi organice, la fundul şanţului, în ciuda faptului că trebuie să se fi aflat foarte aproape de palisadă. Două bârne verticale ce vor fi făcut parte din infrastructura palisadei, groase de 0,3 m, au fost găsite, una suprapusă parţial de fundaţie, iar cealaltă suprapusă de... secţiunea colegilor militari (din fericire nefinalizată). Planimetria celor două bârne sugerează o poziţie puţin mai avansată a vechii îngrădituri, probabil cu cca. jumătate de metru. Nici un fel de urme similare nu au fost găsite la interiorul incintei de piatră. În consecinţă, cele două şanţuri de apărare (posibil 3!) erau realizate imediat sub palisadă, fără interval.

faptul în sine nu este unul obişnuit; aşteptăm clarificări în secţiunea 2

Notă aprilie 2006: castre de pământ fără bermă mai există; pentru a da aici doar un exemplu din Dacia, ar fi cel de la Buciumi

Berma castrului de piatră (v. fig. 3) era amenajată dintr-un rând de cărămidă spartă, fiind lată de 3,4 m, uşor înclinată spre exterior (pentru a nu bălti). La limita dintre berma şi începutul şanţului de apărare a fost sesizată în profil urma unei bârne verticale, cu diametrul de 17 cm. şi lungimea de 60 cm, din care 10 cm. deasupra bermei. O posibilă explicaţie a unei asemenea amenajări ar putea fi încercarea de a împiedica surparea bermei în şanţul de apărare, precauţie cu atât mai necesară cu cât dedesubt se afla vechiul şanţ de apărare, ceea ce constructorii, evident, nu aveau cum să uite.

Deasupra bermei s-a găsit dărâmătura compactă a zidului de apărare, cu înălţimea maximă de 0,84 m., compusă din bolovani de carieră de dimensiuni mari (până la 40 cm.), dar şi cărămidă, respectiv fragmente mari, sau chiar cărămizi întregi (42,5 x 28,5 x 6,5; 40 x 28 x 6 cm). S-a observat dispunerea cărămizii în special la baza dărâmăturii, de unde nu a mai fost decât un pas spre a postula că ea se datora suprastructurii incintei, respectiv crenelurilor.

Trecând la incintă, observăm că denivelarea suprafeţei solului actual are în axul vertical exact faţa exterioară a fostului zid, corespunzând deci menţiunii lui Grigore Florescu asupra executării unui şanţ în lungul zidului, pe faţa externă. Atât paramentul exterior, cât şi cel interior prezintă însă acelaşi grad de distrugere (completă, până la fundaţie, excepţie făcând doar câţiva bolovani de pe prima asiză). Confirmând sub acest aspect raportul Florescu, emplectonul, având în compunere pietre de mărimi şi calităţi diferite, cu relativ puţin mortar, a avut o soartă doar ceva mai bună, conservându-se pe o înălţime variabilă, de 30-35 cm, pe o lăţime de 55 cm. (mai mică pe partea sudică a secţiunii; probabil subţiat chiar de cercetarea lui Florescu). Paramentele spoliate aveau lăţimea 45 cm. la interior, respectiv 41 cm. la exterior. Zidul de incintă măsura deci, la bază, 1,41 m, adică semnificativ mai mult decât vechile rapoarte (1 m. la Florescu, maxim 1,13 m. la Vlădescu-Avram).

măsurătoarea se referă însă la fundaţie, nu la elevaţie, din care nu s-a păstrat decât şanţul de spoliere

Având în vedere tratamentul similar al celor două paramente (v. fig. 3), părerea noastră este că au fost spoliate din vechime, nefiind rezultatul vreunei activităţi mai recente. Caracterul sistematic al spolierii este însă ceea ce intrigă aici, fiindcă este limpede că ceea ce intervenţia respectivă a vizat nu era dărâmarea fortificaţiei, ci recuperarea integrală a pietrei mari. O asemenea acţiune cu greu s-ar putea pune în sarcina celor care au locuit situl în veacul al IV-lea, pentru că, aşa cum vom vedea, aceştia au reutilizat alte genuri de materiale, cel puţin în perimetrul cercetat recent. Este de asemenea de presupus că spolierea s-a realizat după ce dărâmătura masivă de pe berma fusese acoperită de ierburi, fiindcă de acolo s-ar fi recuperat, mai uşor, materiale de aceeaşi calitate.

Observatie mai degrabă neglijentă; dărâmătura este masivă, e adevărat, însă conţine puţine pietre de dimensiuni respectabile, ci doar foarte mult mortar, ceea ce ne lasă doar să înţelegem câtă piatră a fost scoasă de acolo.

Fundaţia curtinei era realizată din spărtură măruntă de piatră, piatre de râu şi fragmente mici de cărămidă înecate în mortar, compoziţia fiind extrem de dură. Amestecul descris este aşezat pe un rând de pietre de râu, relativ mici şi sortate (10-15 cm. pe dimensiunea maximă). Înălţimea fundaţiei este de 40 cm, şi această dimensiune fiind mai mare decât cele constatate de predecesori.

Imediat la interiorul incintei, în partea sudică a secţiunii (carourile 12-13), am întâlnit un complex de natură să ne contrarieze, cel puţin iniţial. Paralel cu paramentul spoliat al incintei şi lipit de acesta, a fost găsit un alt parament, compus din două rânduri de bolovani de carieră de mari dimensiuni (până la 40 cm.), parţial prelucraţi, parament din care nu se mai conservă decât prima asiză (v. fig. 4). Lăţimea maximă a acestui parament este de 0,7 m, spre sud, iar cea minimă este de 0,58 m, la nord, sugerând o orientare uşor deviată de la traseul curtinei. Spre interior este amenajată o podea dintr-o piatră moale (o gresie gălbui, locală, numită "sâgă"), plată, podea tăiată la cca. 2 m. spre interiorul castrului de o amenajare mai târzie. Totul indica un turn, tăiat la nord de secţiunea din 1991, la vest de amenajarea ulterioară, iar la sud limitat de chiar marginea secţiunii noastre, astfel încât nu se cunoaşte deocamdată nici o dimensiune completă. Turnul suprapune stratigrafic prima nivelare cu lut (nivelul de fundare), dar este tăiat, deasupra primei asize, de nivelurile de construcţie ale curtinei. Obiectivul nu poate fi aşadar atribuit fazei de piatră a castrului, ci unor amenajări anterioare. Este de observat că turnul se află exact la jumătatea distanţei între colţul de SE şi turnul sudic al porţii praetoria (v. figura 5), ceea ce corespunde regulilor generale de construcţie a unui castru din secolul II (v. Drobeta). Găsirea fundaţiei unui turn intermediar în exact poziţia aşteptată mai spune ceva, şi anume că planul castrului de pământ a fost, cel puţin în linii generale, repetat de planul castrului de piatră, deşi, în cazul în speţă, turnul intermediar nu a mai fost ridicat. Evident, fundaţia de piatră nu presupune obligatoriu o structură grea, fiind mult mai plauzibil ca aceasta să fi fost din lemn; fundaţia de piatră era însă necesară pentru a suporta în bune condiţii o construcţie de lemn cu etaj, de minim 6 metri înălţime.

Situaţie simetrică la ambele profile, nivelul de fundare a fost străpuns de o amenajare ce succede în timp construcţiei zidului de incintă (v. fig. 3), la circa doi metri spre interior, peste care s-a depus pământul scos din şanţul de apărare, stratigrafic distingându-se clar între pământul de la suprafaţă, negricios, şi cel din profunzimea şanţului, cu lut nativ, practic fără urme antropice (izolate). Unghiul separaţiei dintre cele două categorii de umplutură sugerează faptul pământul a fost aruncat de la înălţime, deci după ce zidul de incintă fusese ridicat, cel puţin în parte. Deducţia este confirmată de situaţia stratigrafică de pe ambele maluri, sub pământul din agger aflându-se mai multe dungi cu urme de mortar şi piatră spartă mărunt. Pe profilul de sud exista chiar o sugestie mai clară a momentului în care valul a fost ridicat (iar şanţul de apărare săpat): la baza pământului galben se află un grupaj de cărămizi sparte, sugerând că, la acelaşi moment, se ridicau crenelurile.

Aceasta a fost una dintre problemele cele mai dificile pe care ni le-a ridicat prima campanie, şi au fost necesari doi ani şi jumătate pentru a putea oferi o explicaţie mulţumitoare. Ne-a luminat lectura unor pasaje din cartea profesorului Isac despre castrul de pământ de la Gilău (Dan Isac – Castrul de cohortă şi ală de la Gilău ), unde se remarcă, în mai multe situaţii (p. 28, 33, 41) că unele construcţii de lemn au fost “tencuite cu mortar alb”, cu grosimi de până la 1 cm. Dacă de tencuială este vorba (aplicată pe lemn, atenţie), atunci suntem mai degrabă în situaţia unui material pe care astăzi îl numim “glet”, adică a unui mortar uşor.

Notă din decembrie 2008: tencuiala s-a sociat sistematic cu amenajări ale castrului de pământ (mai ales faza 2), fapt demonstrat campanie de campanie. În ceea ce priveşte acel agger bicolor (galben sus, negru jos), el se datorează exclusiv fazelor de construcţie şi reconstrucţie ale castrului de piatră. Nu se păstrează - cel puţin din ceea ce ştim până acum - nici o secvenţă a valului castrului de pământ, complet înlăturat cu ocazia construirii castrului de piatră. Pentru detalii vezi campania anului 2006.

Rostul amenajării care străpunge nivelul de fundare nu a putut fi explicat; această amenajare, cert în legătură cu construcţia fortificaţiei (cele două profile, aflate la 4,4 m. distanţă, sunt identice); de altfel, ceva asemănător apare pe singurul fragment de profil publicat la Muzeul Militar în 1996, şi care se referă la aceeaşi secţiune 1, dar la curtina de vest, opusă poziţiei discutate. Provizoriu, am putea considera că este un şanţ de drenaj, pentru a limita fenomenele de băltire (favorizate de întinsele lutuiri prilejuite de diverse amenajări).

În privinţa formei iniţiale a valului, nu putem împărtăşi impresia lui Florescu, cum că ar fi fost practic identică cu ceea ce putem vedea astăzi, deoarece ar fi observat o „amenajare cu pietricele” (?). În zona superficială se întâlnesc urme de diverse materiale de construcţie, dar nu pentru că ar exista vreo amenajare de epocă romană, ci ca urmare a activităţilor de spoliere şi/ sau nivelare, acestea din urmă de dată recentă, respectiv începutul secolului XX, „pentru a reda pământul agriculturii”. Motivul este simplu, şi deja a fost expus: aproape 5 m3 de pământ s-au scurs din agger, înapoi în şanţul de apărare, pentru fiecare metru liniar. Este destul de simplu să spunem că această considerabilă masă de pământ s-a scurs de undeva, adică de pe agger. Chiar dacă am prelungi linia observabilă a valului, până la intersecţia cu incinta, precum la figura 6, volumul de pământ suplimentar este de numai 2,4 m2 la profil, respectiv 2,4 metri cubi la metru liniar. Pornind de la această ipoteză de lucru, pentru zidul de incintă ar rezulta o înălţime de 3 metri, plus cca. 1,6 m. înălţimea crenelului, ceea ce, pentru epoca dată, este rezonabil. Nu ar exista însă alt drum de rond decât curtina însăşi; nu excludem posibilitatea unei amenajări suplimentare, de lemn, care să fi lărgit drumul de rond. În fine, nu putem să nu remarcăm că totuşi lipsesc de la socoteală alţi 2,4 metri cubi la metru liniar, ceea ce ar presupune un val şi mai înalt, dar pentru că nu avem nici o analogie, ne oprim aici.

Nicolae Gudea (Castrul roman de la Buciumi, fig. 9, p. 92) propune o reconstituire foarte asemănătoare, cu ridicarea valului de pământ până la nivelul de călcare de pe zid (deci la aprox. + 3 m de la fundaţie). Diferenta este că domnia sa a înălţat valul sub un unghi care să permită şi organizarea unui drum de rond, în lateralul zidului. Eu am încercat să respect unghiurile sugerate de stratigrafie, şi a rezultat desenul de la figurile 6 şi 14. Nu putem însă exclude o structură de lemn, la 1-2 m în spatele zidului, capabilă de a adăposti o cantitate de pământ mult mai mare, şi care ar permite organizarea unui drum de rond ceva mai lat, pe care doi oameni înarmaţi să poată trece unul pe lângă celălalt fără a se incomoda.

Aşa cum deja s-a observat la figurile 3 şi 6, la limita umpluturii de pământ negru cu cea argiloasă, a valului, există un complex izolat. Este vorba despre partea dorsală a unui cuptor de secol VI, dintr-un tip care uzual însoţeşte locuinţele acestui veac. Din locuinţă nu am reuşit să mai recuperăm nimic, secţiunea militară din 1991 căzând pe mijlocul ei; ruinarea malurilor a făcut restul, aşa încât a trebuit să ne mulţumim cu câteva fragmente ceramice recuperate de pe centrul secţiunii, în caroul 10, zonă în care complexele despre care urmează să vorbim au fost deranjate superficial. Dintre aceste fragmente ceramice se detaşează un capac de oală, piesă rară în peisajul epocii.

În dreptul carourilor 9-10 arheologii militari au oprit săpătura la 20 cm. adâncime, pe o dărâmătură compactă, pe care s-au mulţumit s-o consemneze drept „via sagularis”, pentru simplul motiv că, planimetric, ar fi trebuit să fie acolo. Zona de la caroul 10 spre vest nu a constituit o prioritate pentru campania 2003, fiind limpede ca nu vor fi bani pentru epuizarea zonei atacate, şi oferind prioritate zonei fortificaţiilor. Degajarea dărâmăturii s-a demonstrat o nucă tare, cu o evoluţie lentă a cercetării, ceea ce ne-a determinat să lucrăm numai pe jumătatea nordică a lăţimii secţiunii (v. fig. 7). Dărâmătura s-a demonstrat a fi aparţinut unei amenajări de locuire din secolul al IV-lea. După degajarea dărâmăturii am recuperat o tegula mammata decorată cu incizii, întregibilă (pătrată, cu latura de 43 cm), spartă pe loc (fig. 8). Este vorba despre material tegular recuperat şi folosit în alte scopuri decât cele originare, foarte probabil în postura de mobilier interior. În caroul 9, imediat sub nivelul vegetal a apărut un dublu parament de cărămidă, orientat aproximativ paralel cu secţiunea. Paramentul de la marginea secţiunii este realizat din două sau trei rânduri de cărămizi, fără liant. Cărămizile au formate diferite, inclusiv pătrate, recuperate neîndoielnic dintr-o instalaţie de încălzire. Paramentul dinspre interiorul secţiunii are cărămizile aşezate pe cant. După toate aparenţele, cele două paramente de cărămidă realizau doar feţele unui zid de pământ, după modelul unui zid cu funcţie militară. Grosimea acestei alcătuiri măsoară aproape o jumătate de metru (0,47 m.). Locuinţa este cu certitudine posterioară părăsirii fortificaţiei, nu numai fiindcă materialul ceramic aparţine fără dubii secolului al IV-lea, ci şi fiindcă amenajarea suprapune ceea ce colegii noştri au presupus corect că ar fi trebuit să fie: via sagularis (fig. 9). Mai rămânem la locuinţa târzie doar pentru a spune că sistemul de construcţie ar putea să pară complet „barbar”, dacă el nu ar fi perfect analogic modului de construcţie a barăcilor militare din interiorul castrului şi din perioada lui de funcţionare. În dreptul ţăruşului 8 peretele pare să facă unghi spre nord, ceea ce ar presupune ca acele cărămizi aflate pe cant să reprezinte exteriorul clădirii, iar resturile unei amenajări similare, de pe centrul secţiunii, ar reprezenta un al doilea complex de locuire; la acelaşi reper al ţăruşului 8, la doar 30 cm. spre sud, a fost recuperată o altă cărămidă pe cant, doar că 30 de cm. mai jos, orientată în lungul unui parament de lut, aparţinând de data aceasta secolului al III-lea.

de reţinut şi de evitat expresia "fără dubii"; locuinţa în cauză reprezintă, într-adevăr, faza finală de ocupare romană a zonei, însă datează de la mijlocul veacului al III-lea; cărămida "de jos", din pasajul comentat, aparţine ultimului nivel de barăci militare

Via sagularis era constituită din pietre de râu de dimensiuni mici, similare celor de sub fundaţia incintei, şi rare fragmente ale altor materiale de construcţie, pe un singur rând, fără infrastructură. Am numărat cel puţin patru refaceri, fără ca săpătura să fie finalizată, realizate pur şi simplu prin adăugarea unui rând de pietre peste drumul scufundat în noroi. Lăţimea drumului este variabilă; varianta cea mai veche pe care am putut-o măsura are doar 2 metri, însă refacerile par, progresiv, mai largi, surmontând lutul dinspre val şi ajungând astfel la 2,65 m. Ne-am fi aşteptat ca drumul să fi fost mărginit de un şanţ de scurgere, cel puţin spre agger, însă o asemenea amenajare nu a putut fi surprinsă nici în grund, nici în profil. Cât despre forma bombată, tipică drumurilor romane – nici vorbă, unele nivele fiind chiar uşor tasate central, datorită lipsei infrastructurii. Dintre puţinele materiale arheologice recuperate de pe via sagularis, se detaşează o monedă de bronz de la Gordian şi un pilum, recuperate de pe nivelul cel mai târziu de amenajare.

greşit; drumul avea şi un şanţ, spre est (curtină), dar avea să fie observat în anul următor

La vest de drum se află, lipită de acesta, o construcţie de uz militar, a cărei funcţionalitate exactă nu poate fi deocamdată precizată. Unele obiecte mărunte găsite (sârmă de bronz, zgură în mai multe puncte şi pe ambele nivele) ar sugera un atelier de reparaţii pentru diverse obiecte metalice. Zidurile sunt construite în tehnica descrisă, cu două paramente de cărămidă, cu sau fără liant argilos, cu umplutură de lut (fig. 10). Fără ca sistemul să fi fost surprins la fel de clar ca în cazul amenajării de secol IV, s-a observat cu uşurinţă frecvenţa apreciabilă a cărămizilor de-a lungul paramentelor de lut, bine conservate, fie şi pe o înălţime de numai câţiva centimetri. Cel mai interesant caz a fost al unui pachet de 3 cărămizi suprapuse, din caroul 5, în apropierea malului sudic, a căror poziţie (răsfirate precum un pachet de cărţi de joc şi răsucite la 90o faţă de perete) sugerează că ar fi căzut de la o înălţime ceva mai mare. Direcţia dispersiei cărămizilor sugerează însă că ar fi căzut dinspre peretele de la est, aflat la peste 2 metri distanţă, şi nu cel de la vest, aflat la doar 40 cm. Dacă observaţia şi deducţia sunt corecte, atunci grupul de 3 cărămizi a căzut de la cel puţin doi metri înălţime, ceea ce ne permite să inferăm că peretele era construit, până sus, în aceeaşi manieră. Cele trei ziduri surprinse nu sunt însă tocmai paralele. Cel care mărgineşte via sagularis este înclinat, faţă de secţiune, cu aproape 7o, în timp ce abaterea celorlalte două este mult mai mică, sub 1o. Grosso modo, toate sunt paralele incintei, care prezintă o deviere de 3o. În ciuda acestor diferenţe de aliniere, atât bunul simţ, cât şi situaţia stratigrafică şi inventarele, recomandă interpretarea că toate cele trei spaţii delimitate de ziduri sunt încăperile aceleiaşi clădiri. Distanţa între ziduri este, de la est spre vest, de-a lungul malului sudic, de 3,23 m, 3,05 m, respectiv încă un spaţiu de 1,64 m. până la marginea secţiunii cercetate (primele trei carouri, proiectate iniţial pentru intersecţia cu S.2/ 1991, nu au mai fost realizate din lipsă de timp). De la via sagularis până la marginea vestică a secţiunii sunt 8,57 cm. Lăţimea construcţiei de interior ar trebui să fie, conform uzanţelor, de 10 m., ceea ce este perfect plauzibil.

zgură a apărut şi în campaniile anterioare, consolidând funcţiunea meşteşugărească (de "atelier de reparaţii") a amenajării de pe nivelul superior

Dintre elementele de inventar recuperate din ruinele barăcii, sunt de remarcat o cheie, balamale şi piroane de construcţie, un mâner de casetă, o cataramă fragmentară de fier, o fisă de bronz, elementele deja remarcate în legătură cu prezumtive activităţi meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, fragmente de sticlărie, un fragment de terra sigilatta de pe nivelul mai timpuriu, dar şi elemente mai surprinzătoare, precum un fragment de brăţară de bronz, o mărgea şi chiar o fusaiolă (pe nivelul târziu).

Aşa cum oricine poate constata din documentaţia prezentată, cercetarea nu este finalizată în zona construcţiei (barăcii) interioare. Fie şi aşa, putem afirma de acum existenţa a două nivele de construcţie absolut distincte, pe aceeaşi poziţie, finalul fazei vechi, ca şi a aceleia mai noi, fiind unul brutal, cu urme de incendiu. Ceea ce ar trebui să mai adăugăm, despre ambele faze constructive, este că numărul şi fragmentarea ţiglelor găsite nu agreează ideea unei acoperiri cu material tegular, ci cu materiale uşoare, cele care vor fi şi favorizat incendiile.

ideea va fi corectată, în campania următoare, după ce am şi numărat fragmentele de piese; cel puţin nivelul nou al barăcii era, cu siguranţă, acoperit cu ţiglă

Campania 2003 a prilejuit şi începutul unei activităţi de evidenţă topografică în jurul castrului, cu ajutorul tehnologiei GPS. Urmele aşezării civile pot fi urmărite aproximativ 200 spre V, SV, S şi SE de castru, situaţia arheologică fiind neîndoielnic determinată de configuraţia terenului, care coboară, pe aceste direcţii, la un nivel care înseamnă, de fapt, terenuri inundabile. Spre E urmele locuirii par să depăşească 300 de m. Spre nord, aşezarea este în bună măsură compromisă de amenajarea căii ferate, a şoselei, şi a aşezării moderne. La sud de calea ferată, aşezarea romană se întinde, oricum, pe mai circa 800 de m pe axa NV-SE, şi circa 400 pe axa NE-SV, ceea ce însemnă un perimetru de aproximativ 30 de ha (inclusiv castrul). Studiul topografic a confirmat opiniile mai vechi şi mai noi asupra posibilităţii ca, în antichitate, cursul Jiului să se fi aflat mult mai aproape de castru, respectiv 200 m. SE, ca punctul cel mai apropiat, şi circa 300-400 spre SV (v. fig. 11). Unul dintre aspectele cele mai interesante sesizate în cursul cercetării de suprafaţă îl reprezintă un val, încă vizibil pe câteva zeci de metri, ca limită de NV a aşezării.

În măsura în care campania următoare va fi finanţată, ne propunem câteva obiective imediate, cu următoarea ordine de prioritate: finalizarea cercetării primelor 10 carouri dinspre vest, pentru obţinerea unei secvenţe stratigrafice complete; prelungirea secţiunii spre est, pentru interceptarea lucrărilor de apărare aflate la exteriorul şanţului principal şi a rezervaţiei, cât şi a relaţiei acestora cu aşezarea civilă; dezvoltarea săpăturii spre interior; precizarea dimensiunii aşezării civile prin cercetare de suprafaţă şi cartarea GPS a tipurilor de materiale arheologice prezente la suprafaţă.

vezi şi figurile 13 şi 14, ataşate raportului odată cu pregătirea versiunii on-line