RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ

pentru campania anului 2004

 

prezentul material are la bază raportul trimis la cIMeC (cu negru) şi apărut, atât în volum, cât şi on-line, la care am adăugat ilustraţie folosită la Sesiunea Naţională din mai 2005, cât şi comentarii însoţitoare (cu roşu)

 

ŞANTIER: castrul de la Răcari (sat Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj)

CERCETARE: sistematică

EPOCA: romană

COLECTIV: dr. Eugen S. Teodor (MNIR); dr. Dorel Bondoc (Muzeul Olteniei); au mai participat Dan Bălteanu (Craiova) şi studenţi în practică de la Universităţile din Craiova şi Alba Iulia

FINANŢARE: MNIR (50.000.000 ROL; echiv. 5.000 RON); MUZEUL OLTENIEI (30.000.000 ROL; echiv. 3.000 RON)

În campania 2003 – prima după abandonul sitului în 1992 – s-a trasat S.1, reluând cercetarea nefinalizată de colectivul militar, pe acelaşi traseu, pe segmentul perpendicular pe jumătatea sudică a curtinei răsăritene (v. fig. 1, planul general). În esenţă, se stabilise existenţa a cel puţin două şanţuri de apărare pe latura de front a fortificaţiei, pentru etapa de piatră (v. fig. 1 a raportului din 2003); a fost pusă în evidenţă o etapă anterioară, cu palisadă şi turn cu bază de piatră, cu şanţ dublu spre exterior, urmând aparent traseul fortificaţiei târzii (v. fig. 3 a raportului din 2003). Dacă cercetarea sistemului de apărare fusese finalizată, lucrările au trebuit continuate la vest de agger, pentru a stabili etapele de construcţie din interior (pentru stadiul lucrărilor în 2003 v. fig. 7 a raportului anterior).

În consecinţă, au fost redeschise primele 11 carouri (22 m. lungime), pe o lăţime de 5,2 m (faţă de 4,4 anterior). În ordinea lor istorică, s-au constatat următoarele faze de existenţă ale sitului (pentru toate de mai jos - v. fig. 2):

Faza întâi este reprezentată de un şanţ de apărare găsit în interior, în carourile 3-7, lat de 7,85 m, adânc de 2,34 m. El reprezintă un stadiu încă neatestat până acum, probabil un castru de campanie, mai mic decât cel din epoca provinciei. În carourile 1-3 nu au putut fi identificate nici un fel de urme ale unei berme sau a valului, care au fost complet distruse de lucrările de nivelare efectuate cu ocazia amenajării castrului mare de pământ. Momentul construcţiei castrului mic nu este edificat de nici o descoperire semnificativă; momentul nivelării şanţului şi al amenajărilor ulterioare este însă datat cu două monede, după anul 156.

Şanţul de apărare al castrului mic a apărut inoportun, ca toate descoperirile semnificative, atunci când consideram că nu mai este nimic de făcut, decât desenul de profil, cu banii pe sfârşite şi în criză de timp; şeful şantierului, întors de pe coclaurii Olteniei, în căutare de borne topografice, a mai apucat să vadă că şanţul există, însă nu a putut asista lucrarea până la sfârşit, fiind obligat să plece în Ardeal, pentru inaugurarea lucrărilor la Autostrada "Bechtel". De aceea, cîteva elemente ale acestei lucrări de fortificare au rămas oarecum sub semnul întrebării. Absenţa bermei, de exemplu, este greu de explicat (deşi, nota bene, lipseşte şi din faza următoare), fiindcă ar trebuit să fie pe nivelul de călcare, deci sub nivelare . În fine, chiar conjunctura că la vest de şanţ profilul era perturbat de existenţa fântânii din faza 4 - ne-a împiedicat să realizăm cele mai bune observaţii. Deşi ne-am fi dorit ca 2004 să reprezinte şi închiderea definitivă a S.1, în campania 2005 ne-am simţit obligaţi să redeschidem profilul nordic al secţiunii, pentru primele 6 carouri.

A doua fază este reprezentată de castrul mare de pământ, ale căror elemente de fortificare le reprezintă şanţul dublu (însă mic: cca. 4.5 m lăţime totală, 1,4 m. adâncime; revezi figura 3 a raportului pe 2003), urme ale unei palisade, un turn cu bază de piatră (pe mijlocul laturii sudice a curtinei de răsărit), un val modest, însă nu şi o bermă. În general, elementele de fortificare ale acestei faze reflectă amăgitoarea convingere că obiectivul militar, aflat departe de frontieră, nu era expus unor riscuri reale. Spre interior, este amenajată Via sagularis, lată de numai cca. 2 m., cu infrastructură de lut şi nisip şi cu şanţ de scurgere spre agger, din pietre cu diametre maxime de 10-12 cm (v. fig. 2). Mai spre interior există o clădire care acoperă aparent toată lăţimea secţiunii, sprijinită pe 4 stâlpi de lemn cu diametrul de 30 cm, dispuşi câte doi la distanţe de 3,8, respectiv 3,4 m; dată fiind sărăcia materialului arheologic, presupunem o funcţionalitate de genul grajdurilor. La vest de grajduri există o alee construită din pietriş, refăcută de-a lungul timpului de cel puţin 5 ori, grosimea totală rezultată fiind de 30 cm, pe o lăţime maximă de 4,25 m. Aleea a funcţionat inclusiv în faza următoare.

Faza 2 a încetat paşnic, prin măsuri administrative legate de amenajarea castrului de piatră, fără urme de incendiu şi cu inventar foarte sărac (dar nu şi nereprezentativ).

Din clădirea dintre Via sagularis şi alee nu au putut fi sesizate, ca elemente constructive, decât cei patru stâlpi, dispuşi aproximativ într-un pătrat cu latura de peste 3 m, şi un perete despărţitor de lut, nears. Sugestia ar fi că ne aflăm mai degrabă în prezenţa unui şopron, fără pereţi exteriori, iar ca funcţie, poate, un grajd (?). Din păcate, zona a fost puternic deranjată de săpăturile din 1991, care au produs nişte gropi adânci şi, cel puţin aparent, fără rost (erau protejate cu plastic, ceea ce reflectă clar intenţia de revenire, însă după înlăturarea protecţiei nu am găsit absolut nimic, decât argilă curată).

A treia fază este reprezentată de castrul mare de piatră. Transformarea castrului nu pare rezultatul unei forţe majore (o distrugere semnificativă), ci, probabil, este o decizie determinată de creşterea elementelor de risc. În concluzie, şanţul principal are acum o deschidere de 10,3 m şi o adâncime de 2,45, fiind dublat spre exterior de cel puţin încă un şanţ (revezi figura 1 a raportului 2003). Şanţul este separat de zid de o bermă lată de 3,15 m, de la care începe zidul de incintă, din două paramente şi emplecton, cu o înălţime estimată de 4,6 m (inclusiv creneluri). Corespunzător creşterii defensei, se înalţă şi valul. Acesta pare momentul când garnizoana pare să fie cea mai numeroasă, fiindcă restructurările interioare mărturisesc criza de spaţiu. Via sagularis este mutată cu cca. 2 m. spre est, până în marginea valului. Se construiesc barăci cu două rânduri de camere, spre interior, cu lăţimi de  2,78, respectiv 2.37 m (între ziduri), pereţii fiind ridicaţi pe un nucleu de chirpic, probabil placaţi cu cărămidă, cu acoperire de ţiglă. Această clădire este complet distrusă de un incendiu, trecând printr-o nivelare şi reconstrucţie, aproximativ pe acelaşi plan; cândva, la acest moment, sunt construite încă două camere suplimentare, spre vest, ocupând inclusiv o jumătate din aleea dintre barăci, pentru jumătatea sudică a secţiunii, late de 2,13 m. Adausul are însă viaţă scurtă, fiindcă, la puţin timp, aleea este refăcută pe lăţimea iniţială. În extremitatea vestică a secţiunii începe un alt rând de barăci, însă relaţia stratigrafică în acea direcţie este compromisă de S.2/ 1992 (trasat - aproximativ - N-S).

Şi al doilea rând de construcţii de pe nivelul 3 sfârşeşte violent, în incendiu, în concluzie - cu material arheologic relativ mult, dar fragmentat. Elemente de inventar, de pe ambele subnivele (3.1. şi 3.2 - redate în schema din fig. 1 drept 3 A-C, respectiv 3 D-F), nu sugerează însă funcţiunea de dormitor militar, ci mai degrabă una meşteşugărească, legată în primul rând de prelucrarea metalului (zgura de fier revine frecvent, pe ambele nivele, posibil şi ca efect al incendiilor puternice), dar şi, surprinzător, de tors (s-au recuperat mai multe fusaiole, dar şi un inel care, prin dimensiuni, nu ar putea aparţine unui militar, ci unei femei foarte gracile).

A patra fază înseamnă, pentru jumătatea sudică a castrului, pierderea funcţiei militare. Am deschis o a doua secţiune (S.2/ 2004), în poziţie simetrică cu S.1, spre nord, la aceeaşi curtină de est, respectiv la jumătatea distanţei între turnul porţii pretoriene şi turnul de NE. Lucrările acolo sunt în stadiu incipient, dar corelarea datelor obţinute acolo, cu cele din S.1, a fost de real ajutor pentru înţelegerea situaţiei. Partea sudică a curtinei răsăritene este complet demantelată, deoarece piatra de calitate superioară a curtinei, nefiind locală, era de neînlocuit pentru eventuale lucrări de refortificare în altă parte. Mai vechea aserţiune a unei refaceri a jumătăţii nordice a castrului se adevereşte, prin apariţia în S.2/ 2004 a unui turn, probabil adosat curtinei, aflat deci la jumătatea laturii nordice (sinistra) a curtinei răsăritene. De pe suprafaţa de călcare a turnului au fost recuperate 3 monede, cea mai târzie fiind posterioară anului 250. Reconfigurarea fortificaţiei, prin restrângerea frontului, nu se produce însă în secolul IV, cum s-a pretins, ci imediat după invazia carpică de la 247/8. În jumătea sudică, abandonată militar, nu se mai realizează nici o nivelare, ci se iau în ocupaţie fâşiile libere de ruine, respectiv drumurile dintre barăci sau Via sagularis. Pe aceasta din urmă se ridică două locuinţe, în tehnici diferite. În mijlocul aleii se sapă o fântână, cu bordură de cărămidă (însă nezidită la interior!). În proximitate este posibil să fi funcţionat şi un cuptor de olar (din zonă au fost recuperate un număr mare de fragmente ceramice, noi sau cu defecte de uscare/ ardere).

Nu este deloc sigur că pe Via sagularis s-au ridicat, pe nivelul 4, două locuinţe. A fost surprins cu siguranţă doar un singur zid de locuinţă, lângă malul nordic al secţiunii (v. fig. 9 a raportului pe 2003). Densitatea mare de material, pe toată lăţimea de peste 5 m a secţiunii, recomandă existenţa încă a unei locuinţe, sau cel puţin a unei alte camere. Spre mijlocul secţiunii a fost găsit un bolovan de dimensiuni impresionante (de cca 40 cm; deci, foarte probabil, scos chiar din incintă), care nu avea ce căuta în structura Via sagularis, fiind îngropat ulterior, probabil ca talpă pentru un stâlp de susţinere. Între acest stâlp şi zidul de casă cu parament dublu (descris în raportul din 2003) pare să fi existat un culoar de trecere.

A cincea fază este teoretică. În ciuda faptului că vechile rapoarte (Tocilescu) pretind o prezenţă numismatică foarte consistentă pentru secolul IV, cercetările noastre din două campanii nu au produs nici un argument valabil pentru o datare certă în secolul IV.

A şasea fază de ocupare a sitului este reprezentată de bordeiele de secol VI. Ele sunt raportate de toate cercetările anterioare, rămăşiţe ale unui asemenea complex fiind găsite şi în carourile 11-12 ale S.1, perforând valul. Cercetările perieghetice au produs astfel de materiale şi în afara castrului.

mai mult, o periegheză din august 2005 a produs asemenea fragmente ceramice în şoseaua Craiova-Filiaşi, adică la 275 m NNE de castru (măsurătoare GPS), pe malul stâng al unui pârâu; şi aşezarea de secol VI este deci, ori foarte mare (puţin probabil, respectiv atipic), ori într-o secvenţă cronologică mai lungă, aşezările epocii "rostogolindu-se" pe malul apelor; nu este o metaforă, ci descrierea sintetică a modului tipic de comportament.

IMAGINI COMENTATE

Figura 3: Fotografie din capătul vestic al secţiunii 1. Vedere spre NV, stadiu iniţial

Fotografia reprezintă un stadiu incipient de lucru în capătul vestic al S.1. Pe ea se văd totuşi, foarte bine, principalele elemente cu care am avut de negociat pe acest segment: aleea spartă de anexele ridicate (încăperite 3 şi 4) ale Barăcii 1, ceea ce pare începutul rândului următor de barăci (deci, Baraca 2), cât şi spaţiul în care s-a delimitat, ulterior, fântâna ce avea să coboare la 3 metri (fără a fi terminată).

Câteva scurte comentarii sunt necesare, chiar şi la o fotografie atât de clară:

Faptul că la capătul secţiunii ar începe al doilea rând de barăci este o informaţie de bun simţ. Nu excludem posibilitatea ca ceea ce se vede pe capătul profilului să fie o clădire care îngloba fântâna, sau cel puţin se alinia cu ea, deci din faza 4, nu din faza 3. Săpătura din 2005 deja tinde să sugereze o soluţie. De altfel, o astfel de situaţie ar explica de ce pereţii încăperilor 3 şi 4 se întrerup atât de brusc, şi de ce nu există o închidere. Asupra cazei absenţei închiderii, se mai poate formula ipoteza că, în zona întreruperii, şanţul militar (1991), deşi trecuse foarte puţin de nivelul ierbii, este posibil ca spre nord să se fi adâncit mai mult, făcând dificilă observarea, în acea zonă, atât a aleii, cât şi a zidului de închidere spre nord a încăperilor 3 şi 4 (dacă va fi existat). Şi aici avem speranţe că eliberarea profilului S.1, 60 de centimetri mai spre nord, ar putea răspunde neclarităţilor.

Încăperile 3 şi 4 aparţin unei subfaze a... subfazei 3.2. Aleea, compusă din numeroase depuneri succesive de pietriş mărunt (sigur, în lupta permanentă cu noroiul), are un aspect compact, cu grosime de până la 30 cm, pe profilul nordic, însă pe profilul sudic au putut fi decelate cel puţin 5 secvenţe distincte de amenajare a aleii. Încăperile 3 şi 4 ale Barăcii 1 au fost construite peste mai multe astfel de depuneri de pietriş, fiind însă acoperite de un ultim nivel de pietriş, semn că aleea fusese din nou lăţită. Ca urmare, încăperile 3 şi 4 au fost evacuate ordonat şi demolate, motiv pentru care nu au lăsat decât urme infime, cu material arheologic puţin.

Numeroasele refaceri şi retrasări ale aleii îi dau, aparent, o lăţime de cca. 6 metri, dar, cu siguranţă, nu avea decât 2 metri sau ceva mai mult, pentru fiecare etapă de funcţionare.

Figura 4. Fântâna - la stadiul iniţial de cercetare

Am ales această imagine (din multe-multe) pentru că aici, deşi la început de săpătură - sau poate tocmai de aceea - se vede cel mai bine orientarea spre centru a cărămizilor, precum şi densitatea excepţională a materialelor de construcţie; am eliminat dintre explicaţii ipoteza utilizării fântânii, după colmatare, drept groapă de gunoi - cine aruncă la gunoi cărămizi întregi? - tocmai datorită densităţii, dar şi a orientării sistematice spre centru a cărămizilor. Descriptiv, complexul are, de la jumătate de metru în jos, un profil perfect cilindric, însă la gură - formă de pâlnie. Partea de pâlnie o punem pe seama surpării; partea inferioară şi-a păstrat forma cilindrică tocmai datorită umplerii ei cu materiale de construcţii; acestea, mai ales cărămizi, de toate formele şi dimensiunile, par a fi fost iniţial aranjate ca un brâu, în jurul fântânii, brâu ce va fi avut, prin prisma cantităţii mari de materiale recuperate, o înălţime de cel puţin 1 metru. Brâul pare să fi fost realizat din cărămizi aşezate pe lung, pe perimetrul gropii, legate cu pământ (unele cărămizi poartă urme de mortar, însă acestea se datorează unei prime utilizări). Amintim că, dacă ipotezele noastre sunt corecte, atunci ne aflăm în faza 4, când barăcile din jur erau în ruină, deci exista foarte mult material refolosibil, foarte la îndemână; în fine, să spunem că acele cărămizi care au fost prinse în mortar nu par însă a proveni de la barăci, ci de la construcţii şi mai îndepărtate, şi de calitate mai bună.

În stânga şi în dreapta fântânii se vede patul de pietriş al aleii, peste care rămăşiţele fântânii se aşază în modul cel mai explicit.

Figura 5. Construcţii în interiorul fortificaţiei (S.1, carourile 4-7)

Faţă de cele notate direct pe fotografie, ar mai fi aici de adăugat doar cîteva comentarii:

Şirul de cărămizi din profilul sudic, considerat "peretele căzut al barăcii din faza 3.1.", ar putea fi, prin prizma a ceea ce se vede în fotografie, pur şi simplu o podea; acest şir de cărămizi nu este însă tocmai orizontal (din contră, este înclinat, în sens invers faţă de cel normal, de orizontalizare; fotografia este orizontală, aşa încât sensul urcător, spre val, este vizibil); ceea ce nu se vede în fotografie, dar s-a observat la analiza profilului, profitând de ieşirea platformei cu cca 25 de cm în interiorul secţiunii, este că înclinării de la E la V i se adaugă una de la N la S. În zonă nu există fenomene de tasare (în ciuda faptului că ne aflăm deasupra... şanţului din faza 1), aşa încât o asemenea înclinaţie nu poate fi pusă pe seama unei podele, ci numai pe seama unui perete prăbuşit în interior. Având în vedere că lungimea cărămizilor este aliniată E-V, peretele de unde ar putea fi cărămizile nu este cel alăturat, în imagine, spre Vest (în dreapta imaginii), ci este peretele dinspre sud, aflat adică dincolo de marginile secţiunii noastre. Spuneam, în raportul pe 2003, că una dintre feţele pereţilor de baracă par a fi placate cu cărămidă aşezată pe cant, însă nu în picioare, natural, ci culcat. Aceasta este o situaţie, apărută în 2004 (prin lărgirea secţiunii), care confirmă ipoteza din 2003.

Interesant este că, la amenajarea terenului pentru construcţia barăcii din faza 3.1. (deci contemporană cu ridicarea incintei de piatră), constructorii au simţit nevoia de a nivela cu lut viitoarele încăperi 1 (în stânga) şi 3 (în dreapta imaginii), însă nu şi centrul. Explicaţia pare următoarea: încăperea 2 suprapunea cea mai mare parte a amenajării din nivelul 2, cea cu stâlpii groşi de lemn şi peretele despărţitor de lut. Această încăpere, după cele câteva cărămizi mai întregi, lăsate ca martor, pe "popici", era pavată cu cărămidă (majoritatea spartă destul de mărunt). Zona avea, deja, o amenajare anterioară, era mai tasată, deci nu predispunea la băltire şi înnoroiere; deci - nu mai era necesară nivelarea cu lut!

Deci - a existat o încăpere 3, a barăcii din nivelul 3.1.? Susţinusem anterior că aceasta pare să fi fost construită la un moment care, mai probabil, ţinea de faza 3.2. Nu este exclus să fi existat o amenajare mai timpurie, cel puţin un şopron, mărginit spre exterior de stâlpi de lemn, a căror urme sunt greu de identificat în aleea pietruită. Totuşi, într-una din fotografiile folosite deja (revezi figura 3, mai jos de înscrisul "peretele de vest al încăperii 3 a barăcii 1") o astfel de urmă a fost surprinsă. Foarte probabil, aşa cum am văzut în reconstituiri, barăcile erau afrontate, despărţite de o alee, iar la alee aveau un peristil. Materialele uşoare cu care era realizat şopronul au făcut ca ele să nu lase urme foarte vizibile pe profil, ceea ce a încurajat ideea că nu a existat o a treia încăpere spre Vest; într-un sens, nici nu a existat, spaţiul dintre stâlpi nefiind închis.

Pe aceeaşi fotografie de la fig. 5 sunt marcate, cu alb, elementele componente ale nivelului 2:

în stânga - cei doi piloni răsăriteni ai amenajării; găurile erau largi de 30 cm, în care era fixat un stâlp mult mai îngust, de 13-15 cm diametru, diferenţa fiind bine îndesată cu lut, în tentativa de a împiedica alunecarea laterală a stâlpilor)

în centru - "paramentul" care separă, teoretic, două "încăperi", spre nord şi sud; "paramentul" nu ajunge însă nici la perechea de piloni dinstre răsărit (ceea ce se vede şi pe fotografie), nici la cei apuseni; rostul unei asemenea amenajări nu am înţeles-o, deocamdată

podeaua de cărămidă, deşi reprezentată aici doar de câteva piese, în centru-dreapta, va fi fost mult mai bine amenajată, însă în zona centrală, de această dată, săpătura militară a coborât mai jos decât de obicei (se vede exact unde; până la şanţul de apărare din faza timpurie - mai era...)

Figura 6. Vedere de pe secţiunea 2/ 2004, cu turnul adăugat în faza 4; şi de această dată, o fotografie aproape de nivelul ierbii este totuşi foarte explicită.

În dreapta fotografiei - zidul turnului suplimentar, din faza 4, aflat la 4 metri de incinta din faza 3 (spre dreapta, în afara cadrului). Se vede bine, chiar şi pe versiunea gif micşorată, că zidul este compus din două paramente de piatră masivă, de bună calitate (deci: cea scoasă din incinta sudică), cu emplecton bine înecat în mortar.

O primă problemă o ridică dimensiunile. Zidul are 0,9 m, ca şi celelalte turnuri raportate de G. Florescu; spre deosebire de acelea - toate, la fel, spune sursa, adică aproximativ pătrate, cu latura internă de cca. 2,95 m - distanţa până la curtină este de 4 metri, mărturisind o construcţie diferită faţă de cutumele urmate de faza 3; suntem martorii, foarte probabil, a modificării regulilor de construcţie a castrului, tendinţa fiind cea de mărire a dimensiunilor; aici, foarte probabil, nu în înălţime (nu ar fi avut rost, pe o curtină relativ scundă), ci pe suprafaţă, adăpostind un număr mai mare de aruncători de proiectile.

O a doua problemă este că nu vedem intrarea, care ar fi trebuit să fie spre interior (tot conform regulilor fazei 3); în fine, să observăm şi urma de mortar, spre exterior, care marchează limpede nivelul de călcare al constructorilor, respectiv pe valul din faza 3 (cu lut, vizibil chiar deasupra rămăşiţelor turnului); nu prea avem deci asiza pe care am fi putut observa pragul. O aceeaşi idee sugerează cărămizile din extrema dreaptă (mai multe se află în afara cadrului), care indică o podea amenajată, şi aceasta deasupra asizelor de zid păstrate. De pe această podea s-a recuperat o monedă de la Elagabalus (218-222), însă imediat de sub acest nivel s-a găsit o monedă de la Severus Alexander (222-235), cea care datează mai strâns fenomenul.

În stânga turnului, adică spre vest, vedem un nivel dens de dărâmături (a se aprecia cantitatea respectabilă de cărămidă de pe mal), din care s-a recuperat o monedă de la Etruscilla (249-251, una dintre cele mai noi mărturii ale prezenţei militare romane la Răcari). Dărâmăturile nu pot proveni decât de la turn, respectiv de la partea superioară (probabil crenelul) realizată din cărămidă; acelaşi uz al cărămidei îl recomandă secvenţa stratigrafică de pe berma, atât de pe S.2, cât şi de pe S.1. Cărămida provine mai ales din crenel, fiindcă din dărâmăturile de la capătul (actual) vestic al S.2 provin mai ales ţigle, adică acoperirea normală a barăcilor; e vorba aici nu de exclusivităţi, ci de predominări relative.

Atât nivelul de construcţie al turnului, cât şi cel de distrugere, stau pe un nivel subţire de piatră de râu, semnificând, foarte probabil, reamenajarea Via sagularis peste valul nivelului 3.2 (lut).