RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ

pentru campania anului 2005

 

prezentul material a fost iniţiat în septembrie 2005, adică imediat după finalizarea săpăturii; o serie de fapte rămân încă de clarificat, motiv pentru care raportul va fi considerat provizoriu (şi, în consecinţă, subiect al modificărilor) până în preziua Sesiunii Naţionale de Rapoarte Arheologice dedicate campaniei 2005

 

ŞANTIER: castrul de la Răcari (sat Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj)

CERCETARE: sistematică

EPOCA: romană

COLECTIV: dr. Eugen S. Teodor (MNIR); dr. Dorel Bondoc (Muzeul Olteniei); a mai participat studenta Ionela Mândră de la Universitatea din Craiova

FINANŢARE: MNIR (5.000 RON)

Iniţiativa publicării atât de timpurii a raportului de activitate pentru campania 2005 (când mulţi dintre arheologi se află încă pe teren) se datorează dorinţei a oferi posibilitatea informării colegilor înaintea susţinerii publice a raportului, pentru ca unica noastră întâlnire anuală să poată deveni mai mult decât o citire pe sărite a unui raport tehnic; timpul rezervat unor astfel de prezentări este, de obicei, de 10 minute, ceea ce, de multe ori, seamănă prea mult cu îndeplinirea unei formalităţi. Sigur, iniţiativa poate sugera ieşirea benevolă a ciutei în bătaia farului (vânătorii ştiu de ce...), însă acest risc ni-l asumăm cu drag, în beneficiul unei mai bune comunicări, şi, de ce nu, în speranţa unui feed-back profitabil.

Campania anului 2004, a doua a acestei echipe, fusese plină de surprize, în special spre sfârşitul acesteia, conform cutumei. În secţiunea 2/ 2004 (v. fig. 1 pentru planul general) apăruseră lucruri foarte interesante, mai ales zidul unui turn din faza târzie (4; vezi capitolul "Clasificarea nivelelor arheologice..." din pagina şantierului), însă timpul rămas, ca şi banii disponibili, nu ne lăsau nici o speranţă că am putea finaliza acea secţiune în aceeaşi campanie. Am sperat, în schimb, finalizarea lucrărilor de pe S.1/ 2003, însă găsirea unui şanţ de apărare nou - cel mai timpuriu, în fapt -, despre care nu se ştia absolut nimic, în penultima zi a şantierului, ne-a obligat, din nou, să recunoaştem că obiectivul încheierii definitive a S.1 nu era tocmai ceva de îndeplinit. Graba cu care s-au efectuat operaţiunile de dezvelire a noului şanţ, cât şi condiţiile dificile de desen (într-un "sliţ" de jumătate de metru lăţime), cât şi incertitudinile legate de amenajarea apărării celui mai timpuriu castru (datorate, parţial, interpunerii fântânii între şanţ şi palisada încă "invizibilă"), ne-au determinat să hotărâm redeschiderea parţială a S.1.

Aşa cum toată lumea ştie, vara anului 2005 a fost cea mai ploioasă "din ultimii 500 de ani". Fără a avea parte de evenimente deosebite (cu excepţia ploilor de 50 de litri la metru pătrat în două ore), vremea capricioasă a provocat totuşi destule neajunsuri; pentru a le ilustra, vom spune doar că, la capătul primelor 18 zile de şantier, în registru existau doar trei zile cu pontaj complet (efective şi timp). Ieşirea dintr-o situaţie aparent compromisă a necesitat un efort deosebit, atât al echipei de arheologi, cât şi a muncitorilor, lucrându-se 10 ore timp de nouă zile la rând (inclusiv în week-end). Şi aşa, în ciuda ieşirii la liman, subfinanţarea a făcut ca "lesa" să fie destul de scurtă, iar rezultatele - pe măsură.

Secţiunea 1 a fost redeschisă pe o lungime de 11 metri, la extremitatea vestică, cu scopul realizării unui nou studiu şi unui nou desen de profil la malul nordic (v. fig. 1 pentru amplasarea secţiunii). Pentru a evita bruiajul stratigrafic al fântânii, malul a fost împins spre nord cu 0,6 m. Cele două obiective ale secţiunii - fântâna nefinalizată şi reanalizarea profilului nordic vor fi expuse pe rând, mai jos.

Profilul nordic al S.1 a permis o nou analiză a stratigrafiei fazelor timpurii (mai ales). Profilul uşor bizar al şanţului de apărare din faza 1, aşa cum rezultase din campania anterioară (v. fig. 2 a raportului pe anul 2004), a fost într-adevăr corectat, în special la extremităţile sale. Cele două elemente de noutate ale profilului rezultat (v. fig. 2 a anului 2005) sunt prezenţa unor pari care limitează marginile şanţului (prevenind surparea), cât şi apariţia unei gropi largi, care poate fi suspectată a fi adăpostit, iniţial, infrastructura palisadei. În ceea ce priveşte primul element, parul înfipt în buza escarpei este mai vizibil (în dreptul ţăruşului de caroiaj nr. 3), însă forma dublu arcuită a începutului contraescarpei ar părea să sugereze ceva similar (sau o scândură culcată de-a lungul marginii, fixată de mici ţăruşi verticali, ale căror urme nu au putut fi observate). Consolidarea marginilor unui şanţ pare un lucru absolut logic de făcut, pentru cineva care doreşte să menţină un şanţ neastupat, ceea ce arheologii cunosc foarte bine (prima oară aluncă marginile unei secţiuni). Al doilea element de noutate a fost surprins în caroul 2, respectiv o discretă groapă, argiloasă, în solul steril, largă şi adâncă de aproape un metru. Deoarece tehnica îngropării stâlpilor în gropi adânci, blocate cu materiale de construcţii, cât şi a ţăruşilor destinaţi a opri surpările (cazul şanţului mare din faza 3; v. fig. 3 a raportului pe 2003, caroul 15) sunt practici bine atestate la Răcari, cât şi datorită faptului că distanţa până la escarpă este convenabilă (2,9 m), am ajuns la concluzia că această groapă (evident, golită de conţinut cu prilejul reamenajărilor din faza 2) a fost, originar, parte a infrastructurii palisadei castrului mic de pământ.

Pe de altă parte, dimensiunile rezultate pentru şanţul de apărare, conform acestui nou desen, sunt în bună măsură mai mici decât cele raportate anul trecut, respectiv 5,65 m deschidere şi 1,96 m adâncime. Oricum, şanţul reprezenta un obstacol dificil, chiar şi parţial colmatat, cum va fi fost în ultimii ani de funcţionare, aşa cum, de altfel, fotografiile sugerează (fig. 4 pentru o descriere mai tehnică; fig. 5 pentru o descriere mai ilustrativă).

Fântâna fusese cercetată în 2004 până în jur de 3,3 m adâncime. Continuarea cercetării nu a fost posibilă decât după o prealabila coborâre a lucrărilor la profil sub cota de doi metri; a urmat îndepărtarea pământului aruncat la sfârşitul campaniei 2004 (hotărârea redeschiderii a fost luată ulterior); dacă adăugaţi ploile şi riscurile de securitate implicate, rezultă că înaintarea a fost dificilă, iar rezultatul, poate, sub aşteptări. S-a putut săpa până la - 4,2 m, lucrările fiind sistate de închiderea (financiară) a şantierului. Şi aşa, noua săpătură, corelată datelor strânse anii anteriori, şi reanalizate împreună, au permis concluzii noi şi, sperăm, interesante. Fântâna a fost amenajată pe nivelul 4 - final, pentru epoca romană - peste aleea dintre barăci, la un moment în care jumătatea sudică a castrului îşi pierduse funcţia militară. Dacă la gură - care era surpată - complexul avea o deschidere de peste 3 metri, imediat apoi forma ei devenea cvasi-cilindrică, cu diametrul de 1,4 m. Unghiul sub care erau alunecate cărămizile în interior sugerase că ele sunt toate căzute din afară, din ceea ce va fi fost o bordură, la nivelul solului (v. din nou figura 2 a raportului pe 2004 sau figura 7 a prezentului raport, care preia şi completează vechiul desen); adâncirea sub nivelul anului trecut a prezentat însă un alt aspect, sugerând şi o concluzie nouă: în trei rânduri, între 3,3 m şi 4,2 m adâncime, au fost întâlnite veritabile "podele", lăsând aproape iluzia unei amenajări de acest soi (v. fig. 6), însă sub acestea apărea un nou nivel de umplutură. Mai mult, pentru prima dată au putut fi observate cărămizi care placau direct peretele gropii (revezi figura 6, detaliul din dreapta sus). Situaţia a fost interpretată - în contradicţie cu cele afirmate anterior - ca un perete de cărămidă care alunecase, "planând" în apă şi luând astfel poziţia orizontală. Peretele interior al fântânii fusese deci placat cu cărămizi (nelegate cu mortar, ci cu lut), scop în care forma fântânii fusese croită uşor conic, diametrul strângându-se, de la 1,4 la gură, la 1,2 m spre bază; forma conică asigura straturilor succesive de cărămidă stabilitate, prin simpla acţiune a gravitaţiei; a fost însă suficient ca o singură cărămidă să alunece, pentru ca secvenţe întregi, de 10-15 cărămizi, să cadă spre adânc. Procesul descris a antrenat probabil colmatarea rapidă a fântânii, prin căderea pământului din laterale, formând astfel noi straturi de umplutură, peste care alunecau noi "plăci" de cărămizi. Fără îndoială, repetarea fenomenului a dus la ridicarea fundului fântânii deasupra nivelului pânzei freatice (luciul apei fiind aproximat undeva la -3,4 sau -3,5 m; aproximarea are la bază ceva foarte simplu, şi anume întreruperea rândurilor de cărămidă căzute pieziş, din brâul suprateran), iar complexul a fost abandonat. Oricum, ar trebui să concluzionăm că pânza freatică era, în epocă, mult mai sus decât cea actuală, chiar şi în condiţiile unui an atât de ploios precum 2005; această ultimă constatare ne întoarce la ipoteza unui curs al Jiului mult mai aproape de cetate, pentru ca vasele comunicante şi capilaritatea să creeze o asemenea presiune. Este un element care ne face să înţelegem mai bine nivelurile insistente de lut care marchează fiecare amenajare.

Aceste noi constatări ne-au făcut privim din nou, cu mai mult interes, statisticile anilor anteriori, cu privire la materialele de construcţii rezultate din fântână şi din imediata ei proximitate. Din acest complex au fost contabilizate nu mai puţin de 624 fragmente de cărămidă (doar vreo 20 întregi), 58 fragmente de olană şi 858 fragmente de ţiglă). Ţin să amintesc că toate aceste materiale au fost strânse de pe suprafaţa aleii (de la centru spre nord) şi din interiorul fântânii, puţine dintre ele putând eventual proveni de la clădirile alăturate. Şi mai interesant este ce se întâmplă cu proporţiile în care aceste materiale au fost întâlnite, la diverse momente ale săpăturii; dacă raportul ţigle/ cărămizi de pe alee dădeau o proporţie de aprox. 10/1, între 1 metru adâcime şi 3 metri raportul a devenit relativ par, pentru ca sub această cotă să se modifice la 4/1 în favoarea cărămizilor, sub 3 metri. Această secvenţă este suficient de explicită pentru a permite o reconstrucţie a obiectivului: fântâna a fost construită sub un acoperiş de ţiglă, posibil fără pereţi laterali; fântâna a fost placată cu cărămidă, pentru a împiedica prăbuşirea pereţilor, pe un profil uşor tronconic răsturnat; gaura fântânii a fost bordată cu cărămidă, foarte probabil pe două rânduri (este prea multă). La momentul la care fântâna s-a colmatat acoperişul era încă funcţional, aşa încât frecvenţa ţiglelor sub 3,5 m este foarte mică (ele se pot vedea şi în fig. 6, folosite probabil pentru a plomba găurile dintre cărămizi); imediat apoi însă, atunci când fântâna s-a colmatat, nici acoperişul nu a mai fost îngrijit, frecvenţa ţiglelor căzute înăuntru, şi pe margini, crescând proporţional. Diversitatea tipologică enormă a materialelor de construcţii sugerează că amenajarea s-a făcut doar cu materiale spoliate. Revăzând planurile (figura 7), putem chiar preciza marginile acestui complex, acolo unde zidurile extensiei vestice a barăcii sunt "retezate", fără a putea exclude, deci, ca ansamblul ce adăpostea fântâna să fi avut şi nişte pereţi uşori, eventual de lemn. Ar mai fi de observat, evidenţiind diferenţele profilelor desenate în 2004 şi 2005, că acesta din urmă prezintă o lărgire a complexului (clădirii?) care adăpostea fântâna, şi că, foarte probabil, acesta se închidea imediat lângă marginea vestică a secţiunii 1 (revezi fig. 7, cu un detaliu asupra chestiunii). Desigur, deja ne întrebăm (de ceva vreme) ce se află dincolo de malul nordic...

Lucrările la Secţiunea 2 au fost oprite, în 2004, la cca 50 cm adâncime, având drept rezultat surprinderea unui zid nou, din faza 4, pe mijlocul laturii stângi a curtinei de front. Deşi aflat destul de departe de curtină, el nu ar fi putut fi, teoretic, decât al unui turn adăugat aici. Secţiunea a fost lărgită la 3 m, iar caroiajul a fost instalat cu origine în S.2 militar (1992), în vederea prelungirii sale ulterioare. Primul caro în care s-a lucrat în 2005 a fost nr. 6, şanţul încheindu-se, provizoriu, în caroul 14, respectiv pe berma incintei de piatră (v. fig. 3). Scopul nemijlocit al trasării S.2/ 2004 fusese surprinderea întregii secvenţe de amenajare a apărării, de la Via sagularis la berma, întâi de toate pentru a obţine un termen de comparaţie la S.1, apoi pentru a vedea dacă şi aici ar exista un turn intermediar din faza 2. Evident, pasul următor va fi extinderea secţiunii 2 în ambele direcţii, către şanţul mare de apărare şi către interior, pentru studierea amenajărilor de locuire ale castrului.

Expunerea situaţiilor cu care ne-am întâlnit pe această secţiune se va face de sus în jos, pe cât posibil în ordinea - inversă - a fazelor de amenajare (v. fig. 3, plan şi profil).

Spre surpriza noastră, care speram să vedem zidul unui turn undeva la -1,5 m, acest lucru s-a întâmplat aproape imediat după înlăturarea vegetalului; desigur, nu era un zid din faza 2, ci unul din faza 4. El ilustra teza mai veche a reamenajării fortificaţiei, prin restrângerea sa în zona nordică, fiindcă deja ştiam că nivelul final de ocupare romană, în partea sudică a castrului, însemna renunţarea la organizarea militară (ocuparea drumurilor de acces, fără amenajarea unor drumuri noi, fiind semnul sigur al încetării funcţiei de apărare). În ciuda aspectului său aparent îngrijit - două feţe de zidărie şi emplecton cu mult mortar (v. fig. 6 a raportului pe 2004) - zidul este realizat neglijent, sub mai multe aspecte. În primul rând, fundaţia propriu-zisă este foarte mică (v. fig. 8), nefiind mai înaltă de 15 cm, realizată numai din piatră sfărâmată, pe un mic pat de nisip; atât prin compoziţie, cât şi prin adâncime, ea este mult inferioară fundaţiilor zidului de incintă realizat în faza 3; în al doilea rând, este folosită în elevaţia zidului piatră de săgâ, în proporţie de peste 50%, or această piatră locală este una sfărâmicioasă, improprie unor lucrări de fortificaţii; în al treilea rând, elevaţia este începută încă de sub nivelul de călcare, clar marcat de o dungă groasă de mortar (v. din nou fig. 6 a raportului anterior). Toate acestea sugerează nu numai graba, dar, poate, şi conştiinţa provizoratului (fortificaţia avea să mai funcţioneze doar câţiva ani, probabil doar pentru a asigura căile de retragere ale trupelor romane din Dacia Traiană).

De o parte şi de alta a zidului, în carourile 8, respectiv 10, alături de numeroase dărâmături - dar şi surprinzător de multe monede - exista un nivel cert de amenajare a unor suprafeţe la orizontală, cu cărămidă. Spre exteriorul noului zid - al turnului, prezumtiv - amenajarea nu era foarte bine conservată, platforma fiind mai bine închegată la limita carourilor 10-11, pe malul sudic (cel din desen), însă pe partea nordică a secţiunii presupusa podea era mai bine conservată la limita carourilor 9-10; săpăturile în lateralul secţiunii 2 vor arăta dacă acesta este doar un aspect de conservare, sau o podire deliberat diferită, funcţie de prezenţa unor scări de acces spre etaj.

Amenajările de la vest de zidul turnului au fost mai greu de interpretat, fiind necesară evaluarea situaţiei pe verticală şi orizontală. De mare folos a fost acea pomenită deja dungă de mortar, clarificând relaţiile stratigrafice dintre construcţia turnului şi etapele de funcţionare. Concluzia noastră ar fi că imediat în spatele turnului fusese amenajat drumul de gardă de la interior, din cărămidă spartă, foarte probabil peste o primă amenajare, care folosea soluţia "consacrată" a fazelor anterioare, şi anume piatra de râu. Putem deci vorbi despre cel puţin două amenajări distincte ale fazei 4, în ciuda convingerii că durata de funcţionare a acestei faze a fost redusă la numai câţiva ani (5-7, v. fişierul de prezentare a "nivelurilor arheologice"). Oricum, prima amenajare, cu pietre de râu, a premers ridicarea turnului, în timp ce a doua amenajare a drumului, din cărămidă, urmează finalizării turnului. Utilizarea cărămizii pentru drum poate fi în acelaşi context al improvizaţiei (amintit anterior pentru piatra de sâgă la construcţia nouă), cărămida reutilizabilă găsind-se probabil din abundenţă, în jumătatea părăsită a castrului.

Dărâmăturile masive de cărămidă din partea vestică a secţiunii 2 (v. fig. 9), cercetate în 2005 în condiţii de umezeală cu totul improprii acribiei arheologice, au trebuit să aştepte citirea profilului, pentru înţelegerea contextului lor general (v. fig. 3). Profilul, dar şi alte elemente de plan, surprinse la adâncimi mai mari, au sugerat, împreună, că în caroul extrem vestic începeau amenajările de interior, fapt sigur pentru nivelurile 4 şi 3.1, şi probabil pentru nivelurile 3.2 şi 2.

Prima problemă ridicată de zidul turnului a fost chiar relaţia topografică cu zidul de incintă. Conform lui Grigore Florescu, toate turnurile incintei de piatră (ridicate, prezumtiv, la începutul veacului III) aveau dimensiuni identice, relativ pătrate, măsurând 2,95 m pe latura interioară. Încă de la extinderea S.2 la o deschidere de 3 m, acest lucru nu mai corespundea. Desigur, acest turn era realizat aproximativ jumătate de secol mai târziu; însă cât de mari puteau fi diferenţele?... Primele pietre care puteau fi atribuite curtinei au ieşit la peste 4 metri mai la est, şi curând s-a demonstrat că aparţineau unui nivel răscolit; fundaţia curtinei a fost precizată apoi la 4.5 m distanţă ( măsurătoare la mijlocul secţiunii). Mai mult, cele două ziduri aveau o abatere reciprocă de circa 3.5 grade, fapt verificat atât pe citirea de busolă, cât şi pe citirile topografice (v. din nou schiţa de plan de la fig. 3). Abaterea mare a început să ne clatine încrederea că cele două ziduri (al turnului, respectiv al incintei) vor fi funcţionat împreună, incertitudine care ne-a determinat să deschidem o mică suprafaţă laterală (numită S.2A), la nord de S.2, măsurând 3 x 2 m, cu un martor de 0,7 m. Zidul urmărit a ieşit şi aici, pe toată lăţimea noii secţiuni, având deci, la acest moment, 5,7 metri lungime; turnul (?) promitea să fie foarte-foarte mare. Situaţia, în loc să se simplifice, se complica, ceea ce ne-a determinat să deschidem încă o suprafaţă de control (S.2B), de 4 x 2, cu aceeaşi orientare V-E, dar la 10 m. nord de S.2. De această dată - zidul nu a mai apărut; în toate celelalte privinţe însă, de la sol la -0,6 m, cele trei secţiuni apropiate au prezentat o secvenţă stratigrafică cvasi-identică, ceea ce ne-a asigurat că observaţiile realizate nu au caracter întâmplător. În S.2B nu numai zidul lipsea, ci şi amenajarea de cărămidă de la est, ceea ce face sens, fiindcă presupuseserăm deja că ea reprezintă podeaua turnului; spre interiorul castrului, însă, am putut observa şi nivelul de amenajare cu cărămizi, a Via sagularis de faza 4, şi nivelul imediat anterior de amenajare, cu bolovani de râu; imediat sub acestea se găsea, peste tot, amenajarea de nivel 4 a agger-ului (un pământ brun-roşcat, relativ argilos, net distinct de amenajările similare din nivelurile 3 şi 2); sub acest nivel începea Via sagularis de nivel 3(.2), dar pe acest nivel se oprea şi sondajul nostru (a se compara cu desenul de profil de la fig. 3; aici s-ar putea indica unele diferenţe, rezultate din amenajarea turnului). De remarcat că, deşi zidul lipsea în S.2B, dărâmăturile masive şi numeroase (bolovani de carieră - cu fragmente de până la 25 cm -, sâgă, cărămidă, etc, ), cât şi numeroasele piroane, indică o construcţie apropiată; şansele ar fi, deci, ca zidul "turnului" să se găsească în imediata apropiere a S.2B (v. şi planul general de la fig. 1). Nu credem că este cazul să ne exprimăm acum asupra funcţiunii exacte a acestui ansamblu, până nu vom reuşi să precizăm dimensiunile exacte ale obiectivului.

Fundaţia zidului incintei castrului mare de piatră - construcţie de fază 3 - a prezentat analogii de construcţie cu cele constatate în S.1 (campania 2003; v. raportul). Ca şi în 2003, nu s-a găsit nimic pe loc, din elevaţie, doar că modul de operare pentru spolierea materialelor pare net distinct; pe S.1 groapa de spoliere intra strict pe traseul zidului, recuperarea pietrei mari, de faţă, fiind practic completă, însă cu emplectonul era aproape neatins pe o înălţime de 35 cm; acesta era modul de operare a cuiva care ştia exact cum este construit zidul (din feţe şi emplecton), şi care ştia foarte exact ce doreşte (recuperarea pietrei mari). Pe S.2, din potrivă, emplectonul era şi el complet distrus, groapa de intervenţie era mult lărgită, cu lăţimi inegale, şi cu resturi de materiale de construcţie - curios, inclusiv un bolovan frumos, de vreo 40 de cm) risipite cel puţin jumătate de metru spre interior. Acest gen de intervenţie, gen "găina pe grămada de gunoi", pare datorat unor oameni care ştiu ce caută (bolovanii mari), dar nu ştiu unde să caute. Intervenţia s-a făcut din lateral, nu de deasupra, şi a fost prilejuită chiar de secţiunea Florescu, trasată în lungul incintei; Florescu, arheolog fiind, curăţase frumos marginea exterioară, tocmai pentru a determina traseul real al zidului, separându-l de dărâmături; săpătura a rămas însă deschisă, ceea ce a prilejuit localnicilor jefuirea zidului, atacându-l din lateral (unul dintre lucrători a şi spus că "jumătate din casele din Răcari sunt făcute cu piatră şi cărămidă din cetate"). Aceste destul de lungi explicaţii sunt necesare pentru a afirma că, dacă în primul caz (S.1, pe curtina răsăriteană dreaptă) intervenţia a fost chiar a armatei romane, care recupera material pentru reconstrucţia castrului, în jumătatea de nord, în al doilea caz a fost vorba despre efectul reunit al unei săpături arheologice neprotejate şi a unei acţiuni de jaf civil.

Fundaţia, deja deranjată de intervenţiile anterioare, păstra totuşi o înălţime de 47 cm; lăţimea maximă măsurată pe acest segment este de 107 cm, media fiind undeva la 105 cm; pe verticală, de jos în sus, fundaţia este compusă dintr-un nivel de pietre de carieră, îmbinate grijului, însă lipite doar cu argilă, un al doilea nivel, compus din pietre de râu (pe unul dau două rânduri, funcţie de mărimea pieselor), şi un al treilea strat, din resturi diverse de construcţie (majoritatea piatră de carieră, dar şi sâgă, şiglă, altele) într-un pat gros de mortar; cele trei paliere ale fundaţiei îşi împart înălţimea în mod relativ egal (v. fig. 11). Faţă de situaţia constatată pe S.1, aici remarcăm stratul inferior, care acolo lipsea, cât şi diferenţa de grosime (pe S.1 - 144 cm; pe S.2 - doar 105 cm), diferenţă care la un moment dat ar trebui explicată; trebuie spus că lăţimea fundaţiei, pe S.2, se apropie mai mult de cele raportate de echipele anterioare de arheologi.

Terminând aici comentariul asupra celor două ziduri din S.2, vom continua expunerea cu cele trei unităţi teritoriale segmentate de ziduri, de la est la vest.

La est de incintă (carourile 12-13) se află Fosa Florescu, foarte clar vizibilă pe malul exterior, însă imposibil de distrins, stratigrafic, de intervenţiile ulterioare (contemporane), decât prin evidenţa planimetrică, respectiv din constatarea că aproximativ o treime din fundaţie, spre exterior, era frumos curăţată, în timp ce restul era un amestec dezordonat de materiale; această din urmă intervenţie, deplasată mult mai spre interior decât ar fi fost curios un arheolog (mărturie stând situaţia de pe S.1), poate fi distinsă stratigrafic prin secţionarea straturilor succesive dinspre interior.

La est de fosa Florescu se află, de sus în jos: depunerea Florescu, peste dărâmăturile incintei, rezultată din scoaterea pământului din şanţul practicat de arheolog, şi rămas acolo; dărâmăturile incintei, care stau direct pe berma; sub berma - un mai vechi şanţ de apărare, de tip dublu (sau "W").

Despre dărâmăturile incintei, vom repeta aici ceea ce am spus în raportul din 2003, respectiv că structura ei este capabilă să sugereze elemente de reconstrucţie a incintei. Cina va consulta figura 3 va constata că fragmentele mari de cărămidă sunt dispuse numai în treimea inferioară, marea majoritate direct pe berma. Multe fragmente aveau urme vizibile de mortar mai ales pe o faţă (cea pe care mortarul a fost depus iniţial), cea de sus (faţă de poziţia în care au fost găsite), ceea ce presupune că suprastructura de cărămidă a zidului s-a răsucit, în cădere, cu aproximativ 200 de grade. Există şi secvenţe de patru cărămizi la rând, care provin din acelaşi "pachet", spart la contactul cu solul. Se poate face însă şi o altă observaţie - care ne-a scăpat anterior - şi anume că din dărâmătura superioară lipsesc bolovanii mari (peste 15 cm), ceea ce înseamnă, direct, că au fost recuperaţi pentru refolosire (într-o perioadă anterioară lucrărilor efectuate de Grigore Florescu). Dărâmătura conţine foarte mult mortar, mai ales în partea superioară.

Berma a fost amenajată, aproape sigur, cu cărămidă spartă, dificil însă de distins din dărâmătura de cărămidă de deasupra. Imediat peste berma există un strat de cărămidă pisată; că acesta ar fi fost rezultatul unei amenajări, în sine, este mai greu de crezut, pentru simplul motiv că praful se spală; mult mai probabil, praful de cărămidă este rezultatul degradării cărămizilor, în timp. Este de remarcat şi înclinaţia drumului, spre exterior, desigur pentru a preveni băltirea la baza zidului; acest unghi este mai pronunţat decât cel constatat pe S.1.

Sub bermă am găsit, ca şi în S.1, o parte a şanţului dublu dintr-o fază anterioară. El a fost surprins, la capătul estic al secţiunii 2, pe o lungime de numai 2 m (din aproximativ 4). Adâncimea lui nu este decât de 1,35 m, iar de şanţul pereche îl desparte o ridicătură de numai 45 cm. Pe fundul şanţului au fost surprinse mai multe nivele de umplere, însă ele nu par să reprezinte nivele de colmatare, ci o umplere datorată activităţilor constructive din imediata proximitate; astfel, fragmente de mortar, unele de dimensiuni substanţiale, au fost găsite aproape de nivelul minim al şanţului. Spre baza acestui complex a fost găsită urma unui vârf de lance, din care nu s-a putut recupera absolut nimic; împrejurarea demonstrează că argila Răcarilor este extrem de acidă, iar şansele de a recupera de acolo vreo monedă sunt doar teoretice.

Aşa cum explicam într-o intervenţie mai târzie, din aprilie 2006, ceea ce notam mai sus "mortar" (pe fundul şanţului fazei 2) ar trebui să fie, de fapt, tencuială căzută de pe palisadă.

Între cele două ziduri situaţia stratigrafică este următoarea: imediat sub vegetal - amenajarea unei podele de cărămidă, din faza 4; sub această, în ordine stratigrafică, se află o depunere masivă de pământ argilos, de culoare brună, interpretată ca amenajarea unui nou agger, la începutul fazei 4. El este poziţionat acolo unde ar fi trebuit să se afle amenajarea corespondentă, de pe nivelul anterior (3), şi care se distinge prin culoarea galben intens; acest nivel galben apare însă numai la vest de zidul "turnului", şi este surprinzător de subţire. Cel mai probabil, construcţia noului zid este cauza unor intervenţii şi reamenajări masive. Sub amenajarea de nivel 4 găsim aici, între ziduri, direct amenajarea aceluiaşi agger, corespondentă nivelului 2, un pământ negricios, afânat, perfect similar celui constatat în S.1. Sub amenajările succesive ale valului - găsim un nivel care este martor al construcţiei curtinei; a fost ridicat în rampă, până la circa 60 cm, pentru a uşura zidarilor accesul la operă. El este marcat, şi în interior, dar şi pe faţa superioară, de straturi fine de mortar şi aşchii de piatră.

Pentru a nu reface complet textul, şi pentru că rezumatul a plecat la publicare cu ipoteza de lucru de mai sus, facem menţiunea ulterioară (aprilie 2006) că stratul descris supra nu reprezintă martor de construcţie al fazei 3, ci al fazei 2. Confuzia a provenit tocmai de la acele urme de "mortar", pe care nu reuşeam să le asociem fazei 2; nu este însă mortar, ci rămăşiţe din tencuiala aplicată pe stâlpii palisadei, iar lutul provine din gropile de implantare a sâlpilor. Situaţia s-a întâlnit identic pe S.1, şi are aceeaşi explicaţie.

În fine, sub acest strat, apare un nivel continuu de lutuială, cu grosimi discret variabile, în jur de 10 cm; el începe imediat lângă curtină, şi continuă, spre interior, până la capătul vestic al secţiunii (v. din nou fig. 3), unde este suprapus de nivelele prezumtiv amenajate pe nivelul 2 (corespunzând castrului mare de pământ). Este de remarcat că acest strat exista şi pe S.1, cam în aceiaşi termeni, fiind întrerupt acolo doar de un şanţ de drenaj; această lutuială intra sub turnul cu bază de piatră al nivelului 2 (castrul mare de pământ; v. fig. 3/ 2003). Aici, pe S.2, acest nivel, continuu, este suprapus de toate amenajările vizibile, spre interior; desigur, undeva şi mai spre interior mai există ceva, şi anume şanţul de apărare a primului castru de pământ, dar, conform datelor de pe S.1, acesta este de aşteptat mai spre vest.

Susţinem mai departe ipoteza că situaţia întâlnită în S.1, unde lutuiala "de fundaţie" a nivelului 2 era întreruptă, pe ambele maluri, reprezintă un şanţ de dren, utilizabil, desigur, numai temporar, respectiv între momentul în care construcţia palisadei începuse şi cel în care s-a amenajat valul. Am întâlnit situaţia şi pe raportul arheologic al anului 1991, spre capătul vestic al S.1. Şanţul lipseşte pe S.2, situaţie care ni se pare foarte normală câtă vreme poziţia lui S.2 este cea mai înaltă cotă de pe castru, respectiv un loc unde apa nu băltea.

Sub această lutuială, în carourile dintre cele două ziduri (10-11), se zăreşte un strat uşor negricios, degradat inferior spre gălbuiul-roşcat, tipic solului steril, strat practic fără materiale arheologice, datorat unei activităţi care a preces amenajarea acelui "strat de fundare" al nivelului 2.

La vest de zidul recent, al "turnului" de nivel 4 (carourile 6-8), situaţia stratigrafică este una destul de complicată (revezi fig. 3). Interpretarea profilului nu face mari dificultăţi, însă descrierea lui este de laborioasă, motiv pentru care ne vom baza mult pe consultarea imaginii publicate.

Imediat sub nivelul vegetal, după cum am mai spus, se află amenajările nivelului 4. Înlăturând dărâmăturile, sunt remarcate trei zone distincte funcţional: prima, imediat alăturată turnului, are o lăţime de 2,8 m, este plată şi reprezintă, probabil, Via sagularis. Drumul este flancat, la vest, de ceea ce pare o rigolă, însă nu una amenajată în piatră sau cărămidă, ci o rigolă de pământ, plină cu dărâmături. Rigola are o deschidere de 60 cm şi o adâncime de 20. Imediat după rigolă pare a începe o construcţie de interior, despre care nu are rost acum să comentăm, după o săpătură de 80 de cm, în lungimea şanţului. Dacă profilul este, aşa cum se vede, uşor "adâncit", am vrea să facem aici corecţia că, foarte probabil, este vorba despre o construcţie de suprafaţă, adâncitura respectivă datorându-se intenţiei de orizontalizare a interiorului (pe un teren care coboară lin spre vest). Ceea ce nu se vede, la analiza profilului, dar am indicat la elementele de plan, este că, imediat sub nivelul de amenajare a barăcii de nivel 4, au apărut, de o parte şi de alta a secţiunii, la 2,5 m distanţă unul de altul, doi bolovani, foarte probabil îngropaţi sub nivelul de călcare din interior. Cei doi bolovani sunt relativ aliniaţi cu turnul, şi sugerează ritmul stâlpilor de sprijin ai barăcii, spre incintă.

O problemă ridicată de această ultimă amenajare a castrului este modul cum s-a sfârşit. Până aici lipsesc argumentele foarte concludente asupra unei incendieri. Totuşi, există ceva indicii asupra unui sfârşit violent. Un prim indiciu îl constituie lemne arse, groase, peste podeaua din turn, ce ar trebui să reprezinte structura lemnoasă a turnului; având în vedere cota foarte mică la care au fost găsite urmele, nu credem că ar putea fi vorba despre o "carbonificare naturală", ci, mult mai sigur, de o incendiere. Al doilea indiciu îl reprezintă foarte numeroasele monede care corespund nivelului 4, cu mult peste media celorlalte. Posibilitatea de a pierde atât de multe monede "în mod paşnic", pe toate contextele de nivel 4, ni se pare puţin plauzibilă. Vezi finalul acestui raport, cu scurte comentarii despre inventarul arheologic, sau fişierul dedicat descoperirilor numismatice

Sub drumul amenajat pe nivel 4, avem amenajarea valului, la începutul aceleiaşi perioade de funcţionare a fortificaţiei. Valul cel nou trece de o parte şi de alta a fundaţiei turnului, deranjând amenajarea valului de nivel 3 (galbenă) exact până la nivelul fundaţiei, semn că fundaţia nu era construită în tranşeu îngust, ci în şanţ lat, astupat ulterior până la nivelul de călcare.

La capătul vestic al şanţului, pe nivelul imediat inferior, 3.2., nu s-a sesizat o amenajre de locuire, ci un drum, din piatră de râu. Drumul a fost secţionat, spre est, de intervenţia de nivel 4. Stratul de funcţionare este aglomerat, superior, de dărâmături şi, foarte probabil, de o nivelare, pentru amenajarea nivelului următor. Amenajarea de pe nivelul 3.2 este separată de nivelul inferior de un strat îngust de lut depus.

La capătul vestic al S.2, pe nivelul 3.1, avem, din nou, o amenajare de locuire. În mijlocul secţiunii a fost degajată o groapă mare, cu materiale de construcţie, care, posibil, a funcţionat ca groapă de stâlp pentru o construcţie de pe acest nivel. În profilul vestic a fost sesizată o a doua groapă, mult mai mică şi, cu siguranţă, cu un rol funcţional mai redus. Câteva pietre de râu, prezente în nivel, nu pot fi atribuite drumului - aflat mult mai departe, peste valul de pământ negru - ci probabil tot unei amenajări de interior. Nivelul 3.1 este amenajat peste o lutuială masivă. Privind imediat la stânga acestui nivel de lut (revezi fig. 3), vedem ceea ce ar putea fi, din nou, o rigolă de pământ; ea este destul de dificil de atribuit stratigrafic, dificultate pe care o datorăm intervenţiei masive pentru amenajarea nivelului 4. Este însă foarte puţin probabil ca ea să poată aparţine nivelului 2 (pe care, mai degrabă, îl taie). Nivelul 3.2 este, la rândul său, prea sus. Rămâne deci ca foarte probabil ca această rigolă să fi limitat spre vest Via sagularis 3.1.

Pe nivelul 2 nu au fost sesizate foarte multe elemente constructive; este constituit direct peste "lutuiala de fundare" a nivelului 2, acea depunere omogenă de lut peste stratul nativ. La capătul vestic al secţiunii 2 a fost definit un strat cu componente organice, urmat, la începutul caroului 7 de câţiva bolovani de râu într-un pat argilos. Este foarte posibil ca aici să fi început amenajarea Via sagularis pentru nivelul 2 (inclusiv câţiva alunecaţi în "lutuiala de fundare"?), deranjată însă de amenajările ulterioare.

În ce priveşte inventarul arheologic, descoperirile numismatice sunt încă foarte importante, pentru acestă etapă de cercetare încă incipientă, care are încă de clarificat cronologia principalelor faze constructive. În campania 2005 au fost găsite numai trei monede, care nu sunt de natură să schimbe lucrurile prea mult:

Nu există descoperiri cu caracter "excepţional". Putem menţiona şi ilustra, totuşi, un opaiţ întreg (v. figura 12), descoperit între cărămizile podelei turnului, în S.2A (databil deci exact la jumătatea veacului III), şi un fragment de ceramică ştampilată, pe nivelul superior al barăcii de pe S.1, databil deci în al doilea sfert al veacului III (figura 13).

Nu vom insista asupra inventarului arheologic, în raport, deoarece, în intenţiile noastre, va exista o pagină dedicată inventarului arheologic recuperat din castrul de la Răcari.

Încheiem raportul exprimând speranţa că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie favorabilă. Cel puţin la nivelul informaţiilor de care dispunem în prezent (29 septembrie 2005), şantierul se va bucura, începând cu campania 2006, de o contribuţie financiară semnificativă din partea Muzeului Olteniei. În fapt, ceea ce sperăm este că noul director general de la Craiova - tânăr şi energic cum l-am văzut - va înţelege mult mai bine importanţa acestui şantier pentru viitorul instituţiei, şi îl va sprijini corespunzător. Ne putem pune problema, de acum, să lărgim colectivul de cercetare (sugestii?...) şi să începem să definim primele intenţii de restaurare şi introducere a obiectivului în circuitul turistic.

___________________

Adaug în aprilie 2006 o notă care nu este, propriu-zis, un raport, sau nu raportul nostru, ci care mai degrabă pregăteşte campania acestui an.

Prin prisma a ceea ce am aflat despre castrul de la Răcari, prin săpătură, am reluat documentaţia existentă de la înaintaşii noştri direcţi, respectiv echipa condusă de colonelul Vlădescu. A fost publicat un singur raport, cel rezultat din prima campanie, din 1991. Raportul este foarte sumar şi cu destule inexactităţi, ca şi desenul de profil prezentat (fig. 14), însă prezintă un interes particular fiindcă incică poziţia topografică a şanţului castrului din faza 1, pe latura de vest, cea pe care, deocamdată, noi nu am lucrat deloc. Este deci inexact ceea ce am afirmat anterior, că noi am semnalat primii castrul mic de pământ. În concluziile raportului (Vlădescu et alii 1998, p. 85), autorii socotesc că ar fi cu totul 3 nivele: al castrului (mic) de pământ, al castrului de piatră şi a amenajărilor ulterioare, "din secolele IV-VI", acestea fără continuitate stratigrafică; destul de superficial pentru un colectiv care a tăiat castrul cu două secţiuni "magistrale"...

Săpătorii militari şi colaboratorii lor au ratat, în primul rând, existenţa castrului mare de pământ; foarte adevărat, acesta pare suprapus exact de castrul de piatră (situaţie frecventă în castrele epocii), ceea ce face ca observaţiile să fie destul de dificile. Totuşi, în desen apar elemente de asemănare suficiente pentru a le echivala cu situaţia surprinsă de noi la curtina răsăriteană; este vorba, în primul rând, de ceea ce am notat, la fig. 14 ca "nivel amenajare faza 2" (confundat de autori cu nivelul de construcţie a zidului de piatră, cum am păţit şi noi, iniţial), nivel de lut depus amestecat cu materiale de construcţie ("mortar" - am spus noi iniţial, ca şi Vlădescu et comp). Astăzi avem convingerea că lutul provine de la săparea gropilor pentru stâlpii palisadei, iar "mortarul" este tencuială. De altfel, un nivel de construcţie a incintei de piatră, în acestă poziţie, sub valul de pământ al fazei 2, ar fi absurd. Problema colegilor militari a venit tocmai de aici, din nesesizarea celor două straturi distincte ale valului, indicând clar două faze distincte; or, chiar dacă - să admitem că - pe latura de vest (desenată) valul nu fusese suplimentat în faza 3, acest lucru se întâmplase sigur pe latura estică, "vizitată" şi ea de arheologii militari.

Un alt indiciu care a lipsit echipei din 1991 a fost sesizarea şanţului în W, sub berma fazei 3, doar fiindcă nu au săpat suficient; la nivel superior, acest şanţ era practic invizibil, iar noi am fost salvaţi în campania 2003 de un os mare ieşit din "steril".

Comparând cele două profile (1991 şi 2003-2005, toate pe S.1), constatăm că dimensiunile amenajărilor de incită ale fazei 1, de pe laturile de vest si est sunt compatibile. Astfel: lăţimea şanţului este de 5 m, respectiv 5,65; adâncimea şanţului este de 1,7 m, respectiv 1,96 (aş nota totuşi că acelaşi desen, reprodus şi în Suplimentul 1 al Muzeului Militar Naţional, deformat de tehnoredactor, din câte îmi dau seama, sugerează totuşi că şanţul era mai adânc, fiindcă în acel desen apare un ic suplimentar, mai jos; adâncimea ar fi, deci, cam aceeaşi, în jur de 2 m); berma ar fi lată de 3,5, respectiv 2,9 m.

Acestea fiind zise, suntem în situaţia de a putea preciza lungime castrului mic de pământ, care, provizoriu, este de 137 m, între palisade. Ar fi interesant să încercăm să anticipăm lăţimea ansamblului, pentru a formula o strategie de săpătură eficientă. În acest scop, am comparat câteva castre cu "istorie" asemănătoare, având, toate, un castru mic de pământ, un castru mare de pământ, şi cu castru mare de piatră suprapus exact peste cel anterior, prin "zidirea" palisadei. Să vedem un tabel cu datele comparative:

Tabel cu dimensiuni ale unor castre timpurii de pământ

castrul

Bologa

Buciumi

Gilău

Răcari

Lungime

160

160

130

137

lăţime

125

128

116

(121)

raport L / lat

1.28

1.25

1,12

(1,13)

Prin dimensiunea cunoscută (lungimea), situaţia de la Răcari seamănă cel mai mult cu cea de la Gilău. Aplicând o proporţie asemănătoare ce acesta (1,13), lăţimea castrului de la Răcar ar trebui să fie în jur de 120 de m. În situaţia în care laturile lungi stau simetric în interiorul castrului mare, atunci şanţul primului castru ar trebui să se afle sub via sagularis a fazelor 2 şi 3, pe laturile de nord şi sud.

Este exact ceea ce va trebui să demonstrăm în campania 2006, când vom trasa o secţiune lungă, prin latura praetorii, retrasă 10 m spre vest de la via principalis, secţiune care va fi atacată de la capete spre centru, şi a cărui prim scop va fi elucidarea chestiunii de mai sus; sigur, pe termen mai lung (câteva campanii, mă tem), ea are obiective mult mai ample, şi mai ales investigarea zonei centrale, extrem de distrusă, pentru a vedea ce se mai poate recupera; sperăm totuşi ca faza timpurie a Principiei să poată fi recuperată.