RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ

pentru campania anului 2006

acest material a fost trimis în ianuarie 2007, ca raport, pentru CAA (cu negru);

intervenţiile următoare (de pildă ilustraţia suplimentară) sunt marcate prin font roşu

 

  1. total finanţare: 10.000 lei
  2. data de început a campaniei: 1 iulie 2006
  3. data de sfârşit a campaniei: 13 august 2006
  4. colectiv: dr. Eugen S. Teodor, responsabil; drd. Ovidiu Ţentea (MNIR); dr. Dorel Bondoc (Muzeul Olteniei); Mihai Florea (MNIR); Corina Nicolae (masterand Bucureşti); Silviu Răduţă (masterand Craiova)
  5. epocă: romană; tip sit: fortificaţie

Castrul roman de la Răcari se află la doar câteva zeci de metri de gara Răcari, pe tronsonul de cale ferată Craiova-Filiaşi, şi la doar alte câteva zeci de metri de şoseaua europeană E70. Castrul păzea, în vechime, un vad al Jiului, aflat astăzi la cca 2 km vest, dar în antichitate, cu siguranţă, mult mai aproape. Obiectivul a făcut obiectul curiozităţii arheologilor în mai multe rânduri, rezultând campanii de săpătură scurte dar intense: Pamfil Polonic (prin procură de la G. Tocilescu), în 1897-98, Grigore Florescu, în 1928 şi 1930, şi Cristian Vlădescu, în 1991-92 [nota 1]. Vechile cercetări au permis cunoaşterea dimensiunilor castrului (170 x 141 m), a curtinei de piatră (cu toate porţile, turnurile, etc), a comandamentului şi a unui grânar.
Cercetările de teren au fost reluate în 2003, de echipa semnatară a acestui raport [nota 2]. Cele trei campanii anterioare s-au concentrat pe clarificarea sistemului defensiv al curtinei răsăritene şi a etapelor sale de realizare şi distrugere. S-a conturat o stratigrafie cu patru nivele de bază:

  1. N.1 – castrul mic de pământ; surprins prima oară de Vlădescu, pe latura de vest;
  2. N.2 – castrul mare de pământ; pus în evidenţă de cercetările noastre;
  3. N.3 – castrul mare de piatră; este obiectivul cunoscut prin rapoartele arheologice mai vechi;
  4. N.4 – castrul mic (?) de piatră; nu are nimic a face cu presupusa locuire de secol IV, care, cel puţin pe suprafaţa castrului, nu poate fi identificată; orizontul de ocupare roman încetează în jur de 251 (sau imediat după).

vezi şi Clasificarea nivelurilor, cu mult mai multe detalii

Campania 2006 a avut drept obiectiv compararea rezultatelor anterior obţinute la curtina răsăriteană, prin secţionarea sistemului de fortificaţii pe laturile de sud (S.3) şi nord (S.4), pe o axă comună ce trece la 10 m vest de turnurile porţilor principale (sau 15 m vest de axul drumului principal). Ambele au lăţimea de 2,5 m (considerată optimul între vizibilitate şi randament), lungimi de 23,6, respectiv 25 m; ambele au câte 5 metri în exteriorul incintei castrului de piatră (adică lungimea maximă a bermei), restul fiind spre interior.

Pentru poziţia celor două secţiuni (S.3 şi S.4) v. fig. 1.

Cele două secţiuni au multe în comun, şi vom comenta mai întâi aceste aspecte. În primul rând, amândouă corespund, stratigrafic, nivelelor deja stabilite (vezi supra). Diferenţele faţă de situaţia de la curtina răsăriteană sunt mai degrabă de nuanţe. Dacă la aceasta din urmă şanţul de apărare al castrului mic de pământ (neîndoielnic din epoca războaielor daco-romane [nota 3]) se află la 12,5 m în interior, faţă de curtina de piatră, în secţiunile 3 şi 4 am constatat că fortificaţia a fost lărgită exact până la limita exterioară a vechiului şanţ, situaţie identică cu cea constatată de echipa Vlădescu la curtina apuseană, în 1991. Soluţia găsită de romani nu pare, inginereşte vorbind, cea mai înţeleaptă, însă a fost rezultatul unei secvenţe decizionale mai lungi. Nu ştim cum s-a comportat palisada castrului mare, dar ştim sigur că zidul fazei 3 (sau N.3) nu a fost afectat; valul de pământ din spatele incintei, însă, a suferit însă tasări semnificative, contribuind probabil la decizia de a suplimenta valul, la refacerea fortificaţiei, în faza 3.2, de jur împrejur, inclusiv la curtina răsăriteană, neafectată de tasare.

Pentru profilul (redesenat) al secţiunii 1/ 1991 am prezentat, în raportul anului 2005, fig. 14. Versiunea originară a unuia dintre cele două desene publicate (respectiv cel din Suplimentul la Muzeul Militar Naţional) este reprodusă aici la fig. 2, nu pentru a "admira" deformările datorate unui editor amator de carte, ci pentru unele detalii, asupra cărora vom reveni.

Dimensiunile comparate ale fosei traianice arată că cea sudică este cea mai mare, atât ca deschidere, cât şi ca adâncime. Ea măsoară 7 metri lăţime (7,5 m fiind dimensiunea reconstituită, prin reducerea nivelărilor ulterioare) şi 2,3 m adâncime; spre comparaţie, şanţul de est are 6 x 1,95 m, cel de vest – 5 x 1,7 m [nota 4], iar şanţul de nord are deschidere de 6,7 m (cu adâncime necunoscută, săpătura nefiind finalizată). Am fi considerat că aceste diferenţe, în favoarea apărării sudice, ar fi o întâmplare, dacă nu s-ar întâmpla ca, într-o fază ulterioară (foarte probabil N 3.2) singura poartă blocată să fie tocmai cea de sud [nota 5], adică exact spre grosul aşezării civile, şi, strategic vorbind, spre interiorul provinciei. Asupra acestei vulnerabilităţi sudice va fi de reflectat, însă, evident, nu într-un raport preliminar.

Pentru caracteristicile şanţului traianic în partea răsăriteană a castrului, v. fig. 2 a raportului din 2005; pentru aceeaşi situaţie la marginea sudică - vezi fig. 3 a prezentului raport; pentru situaţia de la marginea nordică - vezi fig. 4; pentru situaţia de la poarta sudică - vezi fig. 5 (dreapta-jos)

Celelalte elemente ale primei fortificaţii, de epocă traianică, nu sunt deloc clare. Valul a fost complet demontat pentru amenajările fazei 2; în cazul S.3, s-a constatat chiar o nivelare suplimentară, cu coborârea cu minim 0,3 m a nivelului solului viu [nota 6], ceea ce a fost de natură a compromite oricare observaţie asupra amenajărilor anterioare. În cazul S.4, s-a putut surprinde o groapă cu diametrul de 0,7 m şi adâncimea de 0,25 m, care aparţine N.1, se află la o distanţă convenabilă de fosă (2 m), dar este prea puţin adâncă, teoretic, pentru a susţine un stâlp de palisadă. Tot pe S.4 s-a putut surprinde şi un nivel arheologic care ar putea fi atribuit fazei de ocupare iniţială, extrem de sărac arheologic. Săpătura asupra interiorului primului castru este prea restrânsă pentru a formula orice fel de concluzii, însă sugestia, la acest moment, ar fi a unei locuiri mai degrabă sporadice.
Ceea ce s-a clarificat, prin săpăturile din 2006, sunt dimensiunile castrului traianic: 144 x 125 m (orientat E-V), respectiv o suprafaţă de 1,8 ha. Măsurătorile sunt făcute imediat la interiorul şanţului vechi, fiind singurul element ferm cunoscut. Linia palisadei trebuie să fi fost retrasă între 2 şi 3 m, conform constatărilor din S.1 şi S.4, situaţie în care cifrele ar trebui corectate undeva la 138 x 119 m.

În ce priveşte faza a doua de construcţie a castrului de la Răcari – castrul mare de pământ – ea este caracterizată, pe toate laturile, de existenţa unui şanţ mic de apărare, la doar cca 1,5 m în exteriorul incintei de piatră (pentru a evita neclarităţile - fac totuşi menţiunea că incinta de piatră aparţine nivelului următor; referenţierea, aici, este una pur planimetrică, zidul de piatră fiind reperul cel mai clar). Pentru solurile din România, mai ales pentru acesta, dintr-o margine de luncă, distanţa era prea mică pentru a asigura soliditatea unui zid de piatră de peste 3 metri înălţime, plus presiunea considerabilă a valului din spate. Legătura stratigrafică nemijlocită dintre acest şanţ şi curtina de piatră a fost secţionată de Grigore Florescu, de jur împrejurul castrului; totuşi, situaţia nu lasă nici un dubiu asupra faptului că cele două elemente de fortificaţie nu au funcţionat împreună. Şanţul mic al N.2 este peste tot suprapus de berma N.3, peste care zac ruinele zidului. Din conţinutul acestor şanţuri lipsesc elementele constructive ale zidului de piatră (gresie, calcar, cărămidă, mortar), dar au fost găsite în două cazuri (S.2 şi S.3) fragmente relativ mari de tencuială, semn sigur că palisada era făţuită, probabil pentru a încetini degradarea lemnului.

Vezi fig. 6 - bucăţi de tencuială în umplutura şanţului de apărare N.2, din S.3/ 2006

Diferenţele între laturile lungi şi cele scurte ale castrului se referă la tipul şanţului. Ambele secţiuni de pe frontul castrului (S.1 şi S.2) au pus în evidenţă şanţuri duble, în „w”, cu deschidere totală de cca 4,5-5 m şi adâncimi sub 1,65 m [nota 7], în timp ce pe laturile lungi există un şanţ simplu (?), cu lăţimea de aprox. 3,5 m şi adâncimea de aprox. 1,3 m. Că acest şanţ ar fi unul „simplu” sau „dublu”, este un detaliu pe care nu îl vom mai putea preciza, fiindcă, spre exterior, de la acest punct, începe şanţul mare, din faza următoare (N.3; vezi desenul de la S.3, cu o situaţie clară, respectiv fig. 3 ). După aspectul sinusoidului putem însă spune că aceste şanţuri nu se ridicau până la nivelul solului antic, ci erau continuate de cel puţin încă o fosă, spre exterior. Procedura, la momentul amenajării incintei de piatră, pare a fi constat din astuparea primului şanţ şi lărgirea celui de al doilea (cât şi adăugarea mai multor centuri de obstacole externe, pentru care vezi raportul din 2003).

Ambele şanţuri ale N.2, de pe S.3 şi S.4, au o umplutură în care lemnul incendiat este lucrul cel mai frapant (mai ales pe S.4). Urme de incendiu există şi în interior (vezi mai jos), pentru acelaşi nivel.

Vezi figura 7 - fotografie din S.4. Pentru comparaţie - vezi figura 8.

Campania 2006 nu a adus nici un fel de lămuriri asupra sistemului constructiv al palisadei castrului mare, aşa că rămânem cu ceea ce ştim din campania 2003. Despre valul aparţinând palisadei extinse nu se poate spune decât că nu există. Deşi teoria generală spune că incintele de piatră sunt adăugate în locul palisadei, prin decuparea primului metru exterior al valului vechi, toate cele patru secţiuni practicate de noi au demonstrat altceva, şi anume că acest val a fost complet demontat pentru construcţia incintei de piatră. O situaţie extrem de clară a apărut în S.4, unde, deasupra şanţului traianic există un strat, de cca 30 cm, conţinând pietre şi alte materiale de construcţii, inclusiv urme ale unor scânduri putrezite. Aspectul aparent este de drum (scufundat, prin tasare, însă este normal să ne imaginăm că amenajarea originară era orizonatală), dar mult mai sigur este o amenajare provizorie de şantier; sugestia este că zidul împrejmuitor de piatră s-a ridicat într-un anotimp foarte ploios, la ieşirea sau intrarea în iarnă, iar soldaţii au amenajat o „punte” de pietre şi scânduri, pentru a circula dinspre interior spre zidul în construcţie. Această amenajare, clar legată nivelului constructiv al zidului, demonstrează limpede completa demontare a valului palisadei mari. Singurul strat care are legătură cu N.2 este, aici, umplutura şanţului traianic, de sub amenajarea de şantier. (Vezi din nou profilul de la figura 4).

Revenind la descrierea N.2, despre zona de interior ştim relativ puţin. Deoarece zona S.3 a suferit nivelări foarte distructive, stratigrafia acestei secţiuni este prea puţin utilă. Stratigrafia S.4 este însă foarte expresivă în definirea caracteristicilor de bază ale nivelelor de construcţie din interior (aceeaşi figură 4...). Deşi urmele amenajării unor barăci sunt evidente, şi pe S.1, şi pe S.4, frapează două lucruri: absenţa aproape completă a materialelor de construcţie, recomandând clădiri ridicate exclusiv din lemn şi chirpici, cu acoperire vegetală; sărăcia de material arheologic, sugerând o ocupare subţire, sau de scurtă durată. Pentru ambele nivele pentru care s-au surprins barăci, N.2 şi N.3, baraca din praetentura dextrum este dispusă per strigas (deci paralel cu via principalis, sugerând o ordonanţă similară pentru întreaga praetentura), în timp ce baraca de lângă porta principalis sinistra, pare dispusă per scamna (deci paralel cu via praetoria). Ceea ce diferenţiază cele două nivele de amenajare este planul interior al clădirilor, complet diferit, sugerând o garnizoană mai mare pentru ocupanţii castrului de piatră.

Orientarea acestor barăci nu a fost reprezentată pe planul general, considerând că avem până aici prea puţin pentru asemenea reprezentări, respectiv doar câte un sondaj stratigrafic. Este însă destul de probabil ca aceste construcţii să ocupe, pe lungime, cam tot spaţiul disponibil, respectiv 50 de m pentru praetentura, şi 40 de m pentru latus sinistrum.

Baraca din S.4, de pe N.2, are două încăperi vizibil inegale, una de 4 m la sud, şi una de 2,17 m la nord, cea din urmă, posibil, o verandă. Nu este clar dacă la capătul sudic ar mai exista o încăpere suplimentară (probabil nu), dar continuarea secţiunii va lămuri problema. Această baracă a pierit printr-un incendiu de proporţii, stâlpul sudic prăbuşindu-se în chiar timpul incendiului, deoarece marginile gropii de implantare sunt arse; pe profilul sudic, o bârnă arsă, pe acelaşi nivel, semnalează acelaşi eveniment.

În concluzie, şi palisada, dar şi baraca nivelului 2 au ars, pe flancul nordic.

Pe aceeaşi poziţie, în S.4, se ridică pe N.3 o altă baracă, tot cu două încăperi clare, pe lăţimea clădirii, cu deschideri de 4 m (nord) şi 3,6 m (sud). Amenajarea este refăcută, cu acelaşi plan, şi pe N.3.1, şi N.3.2, adică aceeaşi situaţie constatată pe S.1 (2003-2004). În camera sudică a fost surprins şi un zid despărţitor, nord-sud, cu prima asiză in situ (primul caz de acest fel!), compus din doi paramenţi de cărămidă, din cărămizi de 40 x 30 cm (în general), dispuse longitudinal, cu un interval de 30 cm între paramenţi (v. fig. 4, desenul de plan), constituind un perete compus, cu grosimea totală de 0,9 m (!). Stratigrafic, din aceşti pereţi nu este surprinsă - în mod normal, adică atunci când suprastructura de cărămidă a fost complet demantelată - decât groapa de implantare a stâlpilor de lemn din mijlocul structurii. Spaţiul dintre paramenţii de cărămidă sunt umpluţi cu argilă puternic bătută, aşa cum am putut constata în cazul peretelui in situ din carourile 10-11. Asupra unui sistem constructiv compus din doi paramenţi de cărămidă paraleli, legaţi doar cu lut, de o parte şi de alta a unui schelet de lemn, speculasem încă în raportul campaniei 2004, plecând de la situaţii cu mult mai puţin clare. Nu este vorba despre „pereţii dubli” din literatura de specialitate, fiindcă nu sunt pereţi longitudinali, ci pereţi separatori de contubernia, atât în cazul de pe S.1/ 2004, cât şi S.4/ 2006. Sistemul de construcţie descris aici pare a fi sistemul obişnuit de ridicare a barăcilor, pentru N.3 (castrul de piatră). O consecinţă a unor pereţi atât de groşi ar fi supoziţia, perfect întemeiată arhitectonic, a unor clădiri etajate. Care ar fi putut fi funcţia etajului – este, evident, prea devreme pentru a specula orice. O altă consecinţă ar fi aceea că spaţiul locativ propriu-zis este destul de modest (cel puţin dacă respingem ipoteza etajului). Lăţimea camerelor, măsurată anterior din axul pereţilor, trebuie redusă cu 70-90 cm (aceasta pare variaţia tipică a grosimii peretelui), lăţimele celor două încăperi reducându-se la 3,2 m (nord) şi 2,8 m (sud).
Rezultatul unui asemenea sistem constructiv, pentru ambele subnivele ale N.3, este prezenţa masivă a cărămizilor, ţiglelor şi olanelor în straturile respective, caracterizându-le şi separându-le de celelalte nivele din castru.

Vezi figura 9, pentru peretele "dublu" al barăcii.

Pentru nivelul final (N.4), rezultat al unui efort de reconstrucţie după invazia carpică (247/248), se mai folosesc doar materiale de construcţie recuperate. Sistemul constructiv moşteneşte zidul dublu de cărămidă (aşa cum am constatat pe S.1; vezi raportul din 2003 ), însă cu cărămizi de toate dimensiunile, aproape la întâmplare, dar se bazează, în primul rând, pe postamente de piatră masive, îngropate în nivelul anterior, mai exact în ruinele vechilor construcţii. Situaţia, întâlnită şi pe S.1, s-a repetat în S.4, unde amenajarea unei locuinţe (?) pe N.4 a avut drept consecinţă îngroparea unor fragmente de monument, de mari dimensiuni, respectiv un bloc de cretă, în mijlocul secţiunii, în caroul 7, şi a unui bloc de gresie la profilul estic, în caroul 9, ambele cu greutăţi de peste 100 kg. Opţiunea pentru fundaţii masive de piatră, pentru stâlpii de rezistenţă, pare o soluţie înţeleaptă pentru situaţia dată, respectiv un teren plin de ruine, pe care nu se mai face tipica nivelare de reamenajare, ci se improvizează. Reconstituirea propusă, în unghi de 45 grade faţă de ordonanţa castrului (revezi fig. 4, planul) , este ipotetică, însă plauzibilă, fiindcă, dacă am interpretat corect situaţia, încă din 2004, acest nivel constructiv se află, acum, în afara fortificaţiei. Aceasta pare restrânsă, pentru N.4, la spaţiul delimitat de turnul de NE, porta praetoria şi porta principalis sinistra, ceea ce rămâne, încă, de demonstrat [nota 8]. Materialele de construcţie folosite pe acest nivel sunt mai degrabă rodul întâmplării şi al recuperării de material. În cazul locuinţei de pe S.4, deşi cărămida se află din abundenţă pe nivelul de călcare (părând, mai degrabă, o ruină... sistematizată, decât o amenajare propriu-zisă), lipseşte aproape complet din strat, sugerând că piatra măruntă şi lutul au fost folosite pentru suprastructură, cu acoperire vegetală, cărămida fiind folosită, în cel mai bun caz, pentru nivelarea interioară.

Pentru analogia de situaţie, vezi figura 9/ 2003, care însă reprezintă o amenajare de nivel 4, improvizată. Figura 10 a aceluiaşi raport prezintă rămăşiţele unui perete despărţitor de contubernia, ca şi cazul discutat pentru campania 2006; acolo, însă, nu a mai rămas nimic din elevaţie, doar urma clară a umpluturii (arse) de argilă, şi fragmente de cărămidă, de o parte şi de alta.

O amenajare, mult mai sumară, pe N.4, a fost găsită şi pe S.3, însă aceasta pare o amenajare încă şi mai improvizată, lipsind bolovanii de fundaţie. Situaţia arheologică de pe S.3 a fost dezamăgitoare. Dincolo de faptul că o nivelare masivă a distrus practic toate nivelele anterioare (probabil pentru amenajarea N.3.2), acolo unde am fi aşteptat să intersectăm praetorium, am găsit doar capătul unei clădiri de... chirpici... Continuarea spre nord a secţiunii 3 ne va lumina, sperăm, asupra planimetriei din latus dextrum.

O altă caracteristică comună a celor două secţiuni din 2006, care le diferenţiază de cele constatate pe S.1 şi S.2, a fost imposibilitatea de a surprinde via sagularis. Sigur, există posibilitatea ca drumul să fi fost afectat de nivelările şi reamenajările succesive, însă, simptomatic, nu a fost găsit nici pentru N.3.2, ceea ce este mai ciudat, fiindcă pe N.4 nu s-au mai făcut nivelări. Putem presupune că au fost amenajate, în schimb, alte căi de rond de-a lungul zidului de incintă. Tot pe S.4 a apărut o situaţie care sugerează clar o asemenea amenajare. La 3 metri de incinta de piatră, spre interior, au fost găsite, în poziţie simetrică, la ambele profile, bârne incendiate de lemn, prăbuşite de pe val, resturile incendiului fiind rulate până la marginea inferioară a agger-ului (revezi figura 4). Ele indică balustrade masive de lemn, spre interior, asigurând un drum de rond lat de 3 metri, care, evident, putea prelua funcţia via sagularis. Incendiul a afectat primul subnivel al castrului de piatră (N.3.1). Stratul care suprapune arsura are aceeaşi consistenţă şi acelaşi aspect cu ceea ce se află la nord de balustradă, şi presupunem că este drumul supraînălţat, care, în absenţa structurii lemnoase, s-a rostogolit peste agger (lemnul arzând mocnit, arsura tipică in situ fiind bilaterală, sus şi jos ). Valul a fost completat ulterior, cu un strat argilos, care a fost identificat şi pe S.1 şi S.2, caracterizând refacerea N.3.2 (neidentificată la fel clar pe S.3, dar prezentă).

Inventarul campaniei 2006, cu excepţia monumentelor fragmentare din S.4, este modest, dar tipic. Se detaşează, totuşi, o ţiglă cu însemnele NMΣ (epsilon?!), şi o cărămidă fragmentară pe care figurează o variantă a ultimului semn, ambele realizate manual, ca multe dintre cele publicate [nota 9]. Au fost descoperite 9 monede. Cele două monede care au putut fi citite, de pe S.3, sunt de la Gordian III şi Filip Arabul, contribuind la un peisaj debalansat, în favoarea monedelor târzii [nota 10].

Pentru ştampilă - vezi fig. 10. A doua ştampilă conţine doar Σ (fiind spartă), foarte asemănătoare, doar că trasată cu un vârf bont (precum degetul).

 

NOTE

1. Cercetările Tocilescu-Polonic au fost publicate după aproape şapte decenii de Dumitru Tudor (Apulum V, 1965, p. 233-256); Grigore Florescu a publicat însă mult mai repede o broşură, care ţine şi astăzi loc de monografie (Castrul roman de la Răcari-Dolj. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930, Craiova 1931, p. 1-28); colectivul condus de C. Vlădescu a publicat doar un rezumat sumar al săpăturilor din prima campanie (Oltenia. Studii. Documente. Culegeri, III, 1998, II, 1-2, p. 80-85). Înapoi la text.

2. Sunt accesibile rezumatele publicate, în fiecare an, în Cronica Cercetărilor Arheologice. O prezentare globală a stadiului cunoştinţelor despre sit a fost prezentată în cadrul celui de al XX-lea Congres al Frontierelor romane (León, septembrie 2006), studiul fiind trimis la tipar. O altă prezentare, de această dată concentrată mai ales pe etapele iniţiale, este în curs de publicare în volumul de comunicări ale simpozionului DACIA AVGVSTI PROVINCIA, Crearea provinciei , 13-14 octombrie 2006, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 2006, 219-235. Înapoi la text.

3. Principalul argument se referă la ştampilele legiunii V Macedonica (CIL, III, 14216, 24, a-b, apud Tudor 1965, 236; Tudor 1968, 309; CIL III 8066 a, apud Tudor 1978, 98), care a părăsit Moesia Superioară în 107, cu destinaţia Troesmis. Analiza inventarului numismatic cunoscut (din toate campaniile raportate) ne îndrumă spre aceeaşi soluţie. Înapoi la text.

4. La o măsurătoare seacă a desenului din publicaţia olteană; o versiune mai „sinceră” (dar şi mai confuză) a aceluiaşi profil, publicat în 1997 într-un Supliment al Muzeului Militar Naţional, sugerează o adâncime de minim 2 metri şi o lăţime corectată spre 6 m Înapoi la text.

5. Conform desenelor lui Pamfil Polonic, reproduse de Teodor, în Dacia Avgvsti Provincia, fig. 9. Înapoi la text.

6. Terenul pe care s-a construit castrul este perfect plat, cu o uşoară înclinaţie NE-SV, permiţând deci astfel de calcule. Înapoi la text.

7. Din câte ne putem da seama din desenul deformat apărut în Supliment 1 al Muzeului Militar Naţional (1996?), situaţia era asemănătoare şi la curtina vestică. Înapoi la text.

8. Vezi şi raportul pentru 2005, cu argumente pentru situaţia diferită din colţul de NE al castrului. Înapoi la text.

9. Nicolae Gostar, SCIV 5, 1954, 3-4, 607-610, cu bibliografia. Înapoi la text.

10. Vezi E. S. Teodor, în Dacia Avgvsti Provincia, cu mai multe comentarii pe această temă. Înapoi la text.