RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ
pentru campania anului 2007
acest material a fost trimis în decembrie 2007, ca raport, pentru CAA (cu negru); intervenţiile ulterioare (aprilie 2008) sunt marcate prin font roşu |
Campania 2006 a constat în trasarea secţiunilor 3 şi 4, aflate pe un meridian comun, sud-nord, care traversa latera praetorii şi Principia, la circa 14 m vest de Via Principalis. Caroiajul (la 2 m) începea de la exterior spre interior, numerotarea distinctă a celor două secţiuni fiind o decizie legată de automonia sectorială (MNIR la sud, pe S.3, MO la nord, pe S.4). În 2007 au fost cercetate primele 12 carouri de pe fiecare latură, nomerotate de la margini spre centru, cu pas de 2 m.
Campania 2007 a fost destinată realizării joncţiunii S.3 şi S.4, la o lăţime restrânsă de la 2.5 la 2 metri. Se delimitează următoarele sectoare operaţionale: latus dextrum – carourile 13-30; Principia şi horreum – carourile 31-55, ambele pe S.3; latus sinistrum – carourile 12-20 pe S.4. De menţionat că la epuizarea fondurilor de cercetare ale MNIR, carourile 45-55 ale S.3 au fost cercetate de Dorel Bondoc de la MO. Sectorul central al castrului - Principia şi horreum – au fost afectate de cercetările vechi (Polonic, apoi G. Florescu), terenul actual fiind la nivel de steril arheologic, cu peste un metru mai jos decât restul castrului, fiind recuperate doar informaţii planimetrice, pe fundaţii de clădire. Zona este afectată şi de numeroase intervenţii ilegale (probabil scoatere de argilă pentru construcţii), aşa cum este ilustrat şi de planul general (v. Fig. 1, unde cercurile mov reprezintă săpături ilegale din zona Principia).
Decizia restrângerii lăţimii secţiunii poate părea discutabilă, de aceea am să o explic. În capetele exterioare ale S.3 şi S.4, care traversau sistemul de fortificaţie, aveam de cercetat două rânduri de şanţuri de apărare, cele ale primelor două faze (secţiunea se oprea la limita şanţului din faza III, pentru economie de timp, acesta fiind foarte mare); cel puţin unul dintre ele, cel traianic, cobora la cel puţin 2 metri sub nivelul de călcare, deci bine sub 3 metri de la actualul nivel de călcare. Experienţa anterioară mi-a arătat că pentru o secţiune cu adâncimi până la 4 m lăţimea minimă în care se poate lucra în condiţii de minimă securitate, cu o vizibilitate acceptabilă, este de 2.5 m la iarbă. Atunci când, în 2007, am pornit secţiunea spre interior, mi-am dat seama că lăţimea de 2.5 m, în comparaţie cu 2 m, înseamnă 25% în plus, ca volum de muncă; adâncimile expectate acum, sub 2 m, nu justificau un asemenea volum de muncă pentru o secţiune "de informare stratigrafică ".
Săpăturile din latera praetorii au confirmat stratigrafia generală a sitului, aşa cum a fost definită în rapoartele anterioare (v. Clasificarea nivelurilor), precizând doar ceea ce anterior fusese doar bănuit, respectiv două subnivele distincte pentru faza finală, 4 (post 248); coroborat cu observaţii realizate pe monede de la Gordian III, Decius şi Etruscilla (puternic tocite), trebuie să admitem faptul că, deşi aprovizionarea cu monedă nouă încetează la 251 (ca în toată Oltenia!), castrul a funcţionat cel puţin un deceniu după acest moment. La polul opus al cronologiei sitului, s-au repetat dificultăţile de identificare a unor complexe sau contexte care să corespundă şanţului de apărare de epocă traianică (faza 1, notată şi N.1), obligându-ne să reflectăm dacă primul castru de aici nu ar putea fi doar o amenajare de război (castrum aestivum), rămasă abandonată până în a doua parte a veacului II, când a fost construit castrul mare de pământ.
Sectorul S.3 care traversează latus dextrum este împărţit în două subsectoare aproximativ egale de S.1/ 1991 a lui C. Vlădescu, orientată V-E, în dreptul caroului 20. Imediat la sud de intersecţia cu vechea secţiune, în carourile 17-19 a fost intersectat un complex cheie pentru înţelegerea stratigrafiei secţiunii: un drum de pietriş, orientat est-vest (v. Fig. 2). Drumul este din piatră de râu măruntă (pietriş), realizând un covor gros de 5-8 cm pentru fiecare nivel, dens şi rezistent, cu rigole la ambele capete; are 4 nivele de amenajare surprinse pe profilul vestic şi 3 pe cel estic, separând stratigrafic ceea ce ar putea fi atribuit diverselor faze ale castrului mare, de castrul traianic şi de ocuparea de la mijlocul veacului III; situaţia stratigrafică a acestui drum este perfect similară aleii din praetentura dextra, cercetată în 2004, contribuind la corelarea situaţiilor. Lăţimea drumului este de 3.3 m pentru prima amenajare şi 2.9 m pentru cea mai recentă. Drumul este important şi planimetric, măcar pentru faptul că este singurul drum cert surprins în latus dextrum. Poziţia sa în castru este una neobişnuită, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Principia şi agger (ceea ce ne-a şi făcut la un moment dat să presupunem că este o curte interioară a prezumtivului Praetorium). Pe latura sudică castrului, pe S.3/ 2006, nu a putut fi atestată cu certitudine o via sagularis (fiind de presupus mai degrabă un drum de gardă la nivelul crenelului), iar prezumtivul drum între Principia şi Praetorium cu siguranţă nu a existat (detaliu asupra căruia vom reveni). Situaţia planimetrică a drumului din latus dextrum este cu atât mai ciudată cu cât nu există o situaţie simetrică în latus sinistrum; acolo noi nu am putut surpinde nicio amenajare certă de drum, dar putem presupune cu destulă îndreptăţire că ar fi existat între Principia şi horreum, între care există un interval de 4.15 m. Cu alte cuvinte, în centrul castrului ar fi existat o insula cu dispunere asimetrică, având Principia la nord şi un prezumtiv Praetorium la sud.
În chiar mijlocul acestui drum a fost amenajat, pe primul nivel al drumului (corespunzând N.2 în clasificarea sitului), un complex rectangular regulat, adâncit cu 55 cm sub nivelul de călcare. În plan amenajarea măsoară 1.43 m pe direcţia N-S şi 1.38 m pe direcţia V-E (continuă în malul răsăritean; vezi fig. 13). Fundul plat al amenajării era acoperit cu pietre puternic arse, urme clare de combustie, oase de animal arse, ceramică. Complexul a fost reutilizat, cunoscând probabil chiar reamenajări, pe latura sudică (posibil şi pe cea vestică) părând a fi construită într-o a doua fază un soi de banchetă din lut şi pietre, peste care procedurile de combustie au fost repetate. Complexul avea şi o suprastructură de lut, deci desupra nivelului de călcare, pereţii fiind văruiţi (bucăţi ale tencuielii fiind surprinse în interior). Aceste elemente descriptive, cât şi poziţia planimetrică curioasă (în mijlocul unui drum) recomandă o utilitate publică legată de practici religioase. Strict ipotetic şi până la verificări ulterioare, vom considera această amenajare (referinţă: context 353) ca fiind un altar cu structură de lemn (tencuit).
Un complex similar, adică adâncit şi ars, dar mai mare, de altă formă şi din alt material, a fost descoperit în pretoriul de la Căşei (Isac 2003, 141). Acesta din urmă era bordat cu piatră, aparţinând unui nivel de secol III (deci pretoriului III, de piatră), dar era, la fel, construit în trepte şi cu urme clare ale unei arderi repetate. Până şi topografia amenajării, în perimetrul pretoriului (la Răcari avem deocamdată doar prezumţii...), este identică.
Revenind la situaţia stratigrafică a drumului, este de menţionat că el nu este realizat direct pe sterilul arheologic, ci deasupra unui strat cu rămăşiţe de locuire sporadice (revezi stratigrafia de la fig. 2); mai mult, rigolei de nord a drumului pare să îi corespundă un şanţ, pe nivelul inferior, şanţ pe a cărui nivel însă nu îi mai corespunde nici o altă amenajare observabilă.
Deasupra drumului, deci după abandonarea funcţiei de comunicaţie intra-cazarmă, au fost observate trei niveluri de dărâmături distincte. Dacă cel inferior poate aparţine chiar ultimului nivel de funcţionare a castrului (N 3.2), respectiv resturi împrăştiate pe nivel, după demolare, celelalte două sunt de atribuit fazei 4, care desemnează locuirea spaţiului din fostul castru, după abandonarea funcţiei defensive. Nivelul final (4.2.) este caracterizat de o mare densitate de cărămizi, piatră, ţiglă, ceramică şi chirpic ars, demonstrând, fie şi sub forma molozului, materialele de construcţii tipice unor amenajări cu caracter roman. Nivelul 4.1 conţine mai ales chirpic ars, celelalte materiale de construcţii fiind recuperate pentru reutilizare în subfaza următoare. Construcţiile de pe aceste nivele sunt marcate de apariţia unor gropi de stâlp mari, adânci de 40-60 cm, cu diametrul superior în jur de 60 cm (diametru lărgit la scoaterea/ prăbuşirea stâlpilor). O astfel de construcţie a existat în carourile 15-17, cu o lungime de 5.8 m (între stâlpi; revezi fig. 2); refacerea clădirii s-a realizat pe acelaşi plan. O a doua amenajare începea, probabil, în caroul 19, însă a fost deranjată de secţiunea arheologică din 1991; posibil, aceste rămăşiţe erau în legătură cu urmele de locuinţă (?) sesizate în carourile 21-22, mai ales spre profilul estic; profilul vestic este dominat de nivele de lemn ars. O a treia amenajare (complex) care poate fi atribuit sigur nivelului IV este în carourile 29-30 (v. fig. 3), suprapunând anexele sudice ale Principiei şi probabil chiar zidul Principiei. Este vorba despre o amenajare mai rară, până aici, respectiv o platformă din gresie, însoţită probabil de o structură exclusiv din lemn, alte materiale de construcţii fiind rare pe nivel. Platforma, confundată iniţial cu un drum, din motive planimetrice (fig. 5), s-a demonstrat, după demontare, a suprapune anexele sudice al Principiei, dar chiar şi zidul sudic al comandamentului, aflat deja în ruină parţială (fig. 7).
...Şi apoi - ce drum ar fi acela amenajat din gresie?... Altceva mi se pare mult mai neliniştitor, recitind, înainte de postarea pe Internet, rândurile de mai sus, scrise la sfârşitul anului 2007, cam în graba "predărilor" (aceasta a fost chiar una intempestivă, rapoartele fiind cerute până acum cel mai devreme în ianuarie). Revăzând figura 2 a acestui raport, coroborată cu figura 3 a raportului din anul 2006, nu pot exclude ca ritmul construcţiilor de nivel 4 să fie altul. O amenajare ar putea începe la capătul nordic al caroului 11 şi s-ar putea închide la capătul nordic al caroului 14, iar o a doua amenajare ar fi cea care ar suprapune drumul de fază anterioară. O astfel de presupunere este cu atât mai întemeiată cu cât cercetările anterioare au demonstrat preferinţa reutilizării drumurilor nivelului final al castrului (N.3.2) pentru amenajări diverse ale nivelului IV (locuire civilă în castru); o astfel de situaţie a fost surprinsă foarte clar în S.1, în două situaţii (locuinţa de pe via sagularis - vezi fig. 9 a raportului pe 2003 - şi fântâna de pe aleea dintre barăci - vezi fig. 3 a raportului pe 2004), dar şi - în circumstanţe mult mai puţin clare, pe S.3 şi S.4, tot peste poziţia prezumtivă a via sagularis. Dilema nu va putea fi soluţionată decât prin deschiderea unei săpături de suprafaţă în această zonă.
Sub această platformă nu mai exista nici un drum, din altă fază, ci un zid de piatră, de foarte proastă calitate, fără fundaţie, de numai 44 cm lăţime, aflat la numai 2 m de zidul exterior sudic al Principiei (fig. 6); acest zid nu este nici strict paralel cu zidul Principiei, nici drept, realizând un soi de firidă (deşi nu este clar pe care parte...). Imediat la nord de acest zid “cu firidă” a fost identificat şanţul unui zid scos, cu rămăşiţe clare de mortar, ilustrând un alt zid de piatră, de această dată mult mai adânc, deci cu fundaţie. Cele două ziduri pot fi atribuite fără mare risc fazei “de piatră” a castrului (deci N 3.2 şi 3.1), existând, în poziţie stratigrafică inferioară, alte două niveluri antropice cu puţin material arheologic. Funcţia acestor ziduri nu este însă clară. Presupunerea că ele marchează începutul unei clădiri, spre sud, se loveşte de inexistenţa altor ziduri de piatră în acea direcţie, ca şi de inventarul arheologic al spaţiului de la nord de ele, tipice unui interior, nu unui pasaj stradal. Până la verificări ulterioare, aceste amenajări vor fi considerate anexe constructive ale Principiei, respectiv construcţii de mici dimensiuni adosate arhitectonic comandamentului, fiindcă funcţional, desigur, ele răspundeau unui ansamblu care se dezvolta spre sud, într-un spaţiu pe care, convenţional, il vom numi Praetorium.
Dimensiunea redusă a spaţiului dintre "zidul anexă" şi paramentul exterior al Principiei, de numai 2 m (dar şi mai puţin, pentru faza 3.1) îl recomandă drept culoar. Poziţionarea acestui culoar, în lungul Principiei, este însă destul de curioasă, şi ar trebui să presupunem un acces direct între cele două incinte (ceea ce este mai dificil). Cert este doar că inventarul nu este specific unui pasaj, ci unui spaţiu de depozitare, ceea ce poate produce speculaţia că destinaţia spaţiului a fost schimbată. Doar cercetări aprofundate în zonă vor putea răspunde la astfel de întrebări.
Spre sud urmează însă doar ceea ce pare un culoar (pasaj) pavat cu cărămidă spartă, cu o lăţime de 1,5 m, mărginit de un parament de chirpic, apoi însă, spre sud, există doar complexe care pot fi generic considerate “ateliere”. Aceste complexe au aspectul aparent al unor bordeie, coborând aproximativ o jumate de metru sub nivelul de călcare, cu lungimi în jur de 3 metri. Acesta este cazul complexului de la carourile 25-26, la malul răsăritean, care însă frapează prin cantitatea foarte mare de cenuşă, strânsă în “pungi” definind momente diferite de utilizare; cenuşa masivă exclude funcţionalitatea de locuinţă, îndrumând spre aceea de atelier al artelor focului. La o a doua privire, complexul este mai mare decât groapa de lucru la vatră, existând gropi de stâlp la ambele extremităţi, realizate de la nivelul de călcare exterior. Din stâlp în stâlp, de la sud la nord, atelierul măsoară 5,7 m. Toate elementele complexului (gropi de stâlp, nivel de călcare, pungi de cenuşă) sugerează distrugerea în incendiu a primei faze, dar şi refacerea lui pe acelaşi plan; şi această clădire a pierit însă tot în incendiu. Un complex similar există în carourile 22-23, la profilul de vest, însă relaţia de contemporaneitate strictă nu poate fi precizată, deşi apartenenţa la N.3.2 pare destul de probabilă. Un al treilea complex adâncit, prezumtiv atelier, a fost identificat la marginea sudică a săpăturilor din 2007, respectiv în carourile 13-14.
Aşa a plecat textul raportului, pentru publicare în Rapoarte, şi aşa l-am lăsat. O privire mai atentă pe profilul de vest mi-a indicat însă că complexul adâncit de la carourile 23-24 (corect; vezi Fig. 3) aparţine, cu destulă probabilitate, N.3.1, fiind contemporan cel mult cu prima fază a atelierului cu cenuşă, dar, şi mai plauzibil, aparţinând unei subfaze mai timpurii (deci la începutul N.3.1).
Pentru a concluziona, pentru ambele subfaze ale nivelului castrului mare de piatră (N 3.1 şi 3.2) au fost identificate cu oarecare certitudine, între amenajările anexă de la sud de Principia si agger, doar ateliere care presupun utilizarea focului. Analiza statistică a inventarului arheologic, inclusiv a informaţiilor despre materialele de construcţii, a furnizat câteva observaţii interesante. În primul rând, contrar percepţiei pe care ar putea-o sugera ideea de fabrica, aceasta este prima zonă a castrului în care au apărut, în săpăturile din 2003 încoace, mai multe fragmente de geam, grupate în carourile 13-14 şi 25-29. Ţigla este materialul de construcţii dominant, cărămida şi olanele fiind întâlnite absolut sporadic; clădirile erau deci ridicate pe structură de lemn, cu umpluturi de perete diverse, mai ales chirpic, iar acoperirea era de ţiglă, fără olană. Această descriere este valabilă pentru tot segmentul S.3 dintre carourile 13 şi 30. Piesele de bronz sunt distribuite inegal, fiind de găsit mai ales la sud de secţiunea militară (S.1/ 1991), dar şi în “anexele” Principiei. Analiza mai atentă a acestui din urmă spaţiu a condus la concluzia că în ciuda caracterului diferit al edificării, uzul era tot unul meşteşugăresc. De aici au fost recuperate mai multe unelte, mai ales dăltiţe, dar şi mai multe bucăţi de sârmă de bronz. În schimb, zgura de fier, deşi în cantitate remarcabilă, se concentrează aproape exclusiv la nord de drum. La sud de drum avem însă ceva zgură de sticlă.
O relativă analogie de situaţie am găsit-o în castrul de la Căşei (Isac 2003, 145), unde, în partea din faţă a locuinţei comandantului, în ceea ce pare a fi o curte interioară, se desfăşurau şi activităţi meşteşugăreşti; analogia se repetă, cu variaţii, şi la Buciumi şi Gilău, v. Isac 2003, 148). Situaţia este asemănătoare fiindcă şi aici suntem aproape de frontul pretoriului spre Via Principalis. Situaţia, la Răcari, este mult complicată de existenţa acelui drum care taie în două latus dextrum (dar va trebui să testăm, în alt perimetru, că este într-adevăr drum).
Omogenitatea funcţională a zonei pare asigurată sub semnul artei focului, în ciuda unei posibile specializări (bronz şi sticlă la sud, fier la nord). O altă separaţie sugerează şi drumul, care ar putea marca distincţia între “public” (o fabrica) şi “privat” (ateliere de reparaţii de uz personal).
Dacă vorbim despre analogii, să spunem că la Căşei curţile interioare ale pretoriului sunt pavate cu piatră (Isac 2003, 138), ceea ce ne poate face să ne întrebăm mai departe dacă situaţia din carourile 18-19 reprezintă un drum sau o curte. Principala problemă rămâne comunicarea în castru, între retentura şi praetentura, în latus dextrum.
Nivelul 2 (castrul mare de pământ) a respectat regulile deja cunoscute: complexe relativ puţine, respectiv clădiri de lemn, şi material arheologic sărac. Cauza a fost deja semnalată în rapoartele anterioare, şi anume o nivelare şi o curăţenie generală prilejuită de amenajarea castrului de piatră, după incendiul generalizat cu care se încheie faza 2. O asemenea construcţie a fost surprinsă, pe toată lăţimea secţiunii 3, în carourile 14-16, măsurând, pe direcţia N-S, 2.9 m între stâlpi (deci spaţiul interior; probabil lăţimea); la nord de clădire era amenajată o alee pietruită, chiar alături de rigola drumului; un astfel de “drum lângă drum” nu ar face sens dacă nu ne-am aduce aminte de amenajarea acelui “altar” (?) pe mijlocul drumului, în faza 2. O a doua clădire de acest fel a fost construită la nord de drum, în carourile 21-23, având lungimea utilă, pe direcţia nord-sud, de 4.1 m (fig. 12; revezi stratigrafia, la fig. 3). Un alt complex al N.2 pare să se profileze în carourile 26-29, dar acesta este puternic deranjat de nivelurile suprapuse.
Un element definitoriu pentru construcţiile N.2 este apariţia tencuielii, marcând un nivel imediat lângă o groapă pentru un stâlp de lemn (revezi fig. 12; vezi şi fig. 11); urma pe nivel se află numai într-o singură parte, care pare să indice, sistematic, zona de la exteriorul unei clădiri. Mai simplu, aceste clădiri erau realizate pe stâlpi de lemn, îngropaţi uneori foarte adânc (60-65 cm), în gropi de tip tranşeu, pereţii fiind realizaţi din scândură; tencuiala pare a fi aici o măsură generală de protecţie a lemnului faţă de meteodegradare şi ea se aplică doar la exteriorul clădirii.
Asocierea dintre paramente de lemn, pentru construcţiile interioare, şi tencuială, pentru fazele incipiente ale castrului (sec. II), a fost remarcată şi pentru castrele de la Gilău şi Căşei (Isac 2003, 136). Ar fi de adăugat doar că la Răcari această asociere a fost documentată inclusiv pentru palisadă (v. raportul pentru 2006, cu fig. 6). Un alt aspect pe care aş dori să-l lămuresc ar fi unul lingvistic. DEX defineşte "tencuiala" ca fiind un "strat de mortar care se aplică pe ziduri şi pe tavane (...) pentru a obţine suprafeţe netede", enunţ care ar face un constructor mai puţin şcolit să zâmbească. Deşi compoziţia "tencuielii" şi a "mortarului" (nisip, pietriş, var, apă, alte ingrediente) este în principiu identică, proporţiile sunt diferite, în căutarea unor proprietăţi distincte. Tencuiala este doar un strat de protecţie, nu un liant de construcţie, şi conţine doar atât liant cât să nu cadă de pe faţadă; există, apoi, tencuieli de exterior şi de interior, care şi ele sunt substanţial diferite (cele de exterior sunt mai rezistente, pentru a suporta intemperiile; acesta ar fi cazul la Răcari, fiindcă tencuiala nu a apărut explicit decât pe nivelurile de la exteriorul construcţiilor). Distincţia pe care am făcut-o sistematic în raport, între tencuială şi mortar, nu este una bazată pe analize chimice, cum vă puteţi imagina, ci una bazată pe duritatea foarte diferită a celor două materiale. Ceea ce am numit "tencuială" este un material friabil, care se poate fărâmiţa între degete chiar şi de către un copil mai mărişor, în timp ce "mortarul" este o compoziţie de duritate considerabilă, apropiată de cea a cărămizilor romane, iar pentru mărunţirea lui este necesară o unealtă. În mod sistematic, "tencuiala" se asociază tranşeelor de la paramentele de lemn, iar "mortarul" construcţiilor de piatră din faza 3, sau mai târziu.
Nivelul 1, acela al castrului de epocă traianică, este încă şi mai slab reprezentat. Gropi de stâlpi, largi de 30 cm şi adânci de 40 cm au fost identificate în carourile 14-16 (fig. 2), pe o poziţie aproape identică cu clădirea din faza 2 pomenită mai sus, având o deschidere între stâlpi de 4 m. Alte urme care eventual ar putea fi atribuite fazei întâi s-au găsit, însă le considerăm, pentru acest moment, puţin concludente. Oricum, clădirea schiţată de complexul descris este prima pe care reuşim să o schiţăm pe planul primului castru. Evident, nu putem face nici o speculaţie despre orientarea şi mărimea clădirilor din latus dextrum.
Segmentul de săpătură din Principia şi horreum (carourile 33-55; revezi planul general de la fig. 1) a avut ca obiectiv un diagnostic al zonei, după cercetările repetate ale predecesorilor. Toată zona, de circa 45 (N-S) pe 35 m (E-V), a fost cercetată până la pământul viu, nivelul arheologic fiind complet dislocat, iar materialele au părăsit situl, ca şi pământul. Planul clădirilor a mai putut fi verificat la nivel de fundaţie (uneori şi aceasta este parţial dislocată, pe unele segmente chiar din vechime). Secţiunea noastră a fost realizată prin mijlocul atriului, mai exact în dreptul celei de a patra camere a ceea ce este considerat îndeobşte armamentarium. Dacă în linii mari măsurătorile noastre confirmă planul publicat de G. Florescu, există destule detalii de neconcordanţă. Lăţimea totală a Principiei, la exterior, este de 33.95 m (faţă de 34 m). Clădirea pare însă uşor dezaxată faţă de Via Praetoria. Culoarul peristil este şi el apropiat de dimensiunea publicată (2.35 m, faţă de 2.4), însă camerele sunt mai late (3.9 m pe aripa nordică, 3.8 pe cea sudică, faţă de numai 3.3 la Florescu). În consecinţă, curtea este mai îngustă (17.76 m, faţă de 18.5 m în desenul originar, respectiv la Florescu 1931, fig. 7). Florescu nu dă dimensiuni pentru grosimea zidurilor, însă pe desen putem distinge ziduri de 80-85 cm, pentru incinta clădirii, zidurile încăperilor care dau spre peristil şi zidurile basilicii, dar şi ziduri mai înguste, de cca 60 cm, mai ales cele de separare a camerelor, dar şi zidul peristilului. Într-un raţionament pur arhitectonic poate că aşa ar fi trebuit să fie; din măsurătorile noastre, zidul exterior este cel mai temeinic (75 cm; vezi fig. 7), zidurile care definesc peristilul sunt ambele în jur de 54 cm, iar zidurile de segmentare ale camerelor sunt mai înguste, de 40 cm. Cu alte cuvinte, zidul peristilului (fig. 8) avea un rol portant mai mare decât simpla susţinere a coloanelor şi a împingerii laterale a acoperişului.
Întâmplator sau nu, la cele trei colţuri ale curţii unde Florescu menţiona existenţa unor fântâni, au fost cartate gropi ilegale, poziţionate absolut exact în două cazuri (vezi planul general de la fig. 1)! În ceea ce ne priveşte, vom încerca, după acest test stratigrafic (dezamăgitor), să evităm noi săpături în această zonă distrusă cvasi-complet, şi vom încerca restabilirea planimetriei reale a complexului cu mijloace geofizice, cu eventuale verificări punctuale, prin săpătură.
Există elemente care sugerează existenţa unei Principia de lemn, dar ele sunt deocamdată departe de a alcătui un sistem coerent. Foarte probabil conturul exterior era acelaşi, zidul de piatră suprapunând traseul incintei de lemn. Cele două gropi de stâlp din carourile 33 şi 35 sugerează că, deşi lăţimea peristilului era similară, de circa 2 m, camerele erau mai late cu aproape 2 metri, ceea ce este uşor nerezonabil. Dacă ar fi aşa, atunci suprafaţa construită ar fi fost mai mare (dar probabil cu un singur etaj!), iar curtea era ceva mai restrânsă. O sugestie similară, dar neidentică, am obţinut pe latura nordică a construcţiei, unde a fost descoperit un tranşeu al unui parament de lemn (fig. 11), imediat la sud de zidul de piatră care separă camerele de peristil; aici însă diferenţa de dimensiuni este mult mai mică, contrazicând proiectul simetric al unei astfel de clădiri. Nu excludem la acest moment nici o ipoteză, inclusiv existenţa a două faze distincte ale unei clădiri de lemn (corespunzând N.1 – dacă nu excludem posibilitatea ca primul castru ar fi funcţionat câţiva ani – şi N.2), ipoteză care însă este foarte greu de edificat pe o zonă compromisă stratigrafic. Vom nota doar că tranşeul de implantare al stâlpilor unui parament de lemn este un fapt recurent pentru faza castrului mare de pământ (N.2).
Trecând la partea raportului pe care o datorăm colegului Dorel Bondoc, vom constata că distanţa de la Principia la horreum nu este de 3.8 m (cum rezulta din desenul publicat de D. Tudor în 1965, după planurile lui Polonic), ci de 5 m. Zidurile acestei construcţii sunt realizate temeinic, de grosimi apreciabile, respectiv 80 cm pe contur şi 60 x 60 cm pentru contraforţi (vezi fig. 10), deci mult mai groase decât în planul cunoscut. Lăţimea internă a grânarului este de 8.84 m. Noutatea furnizată de săpătura noastră este surprinderea a cinci stâlpi, dispuşi relativ regulat pe lăţimea construcţiei, câte unul lângă fiecare margine, iar ceilalţi distribuiţi egal, asigurând platforma de călcare la interior şi ventilaţia sub nivelul de călcare. Gropile de stâlp, cu diametre de peste jumătate de metru, au fost găsite cu o umplutură densă de materiale de construcţii şi cenuşă, rămânând încă în discuţie dacă stâlpii erau de lemn sau nu; platforma însă, cert, nu putea fi decât de lemn.
Vorbim deci aici despre S.4, care a făcut jocţiunea cu S.3 la limita dintre terenul afectat de lucrările arheologice mai vechi (Principia şi horreum) de cel neafectat (masiv), adică imediat la nord de horreum; caroiajul S.3, la care facem referire în raport, merge până la nord de grânar, pentru că nu făcea sens să facem referiri la unul şi acelaşi context (foarte distrus) cu trimitere la secţiuni nomerotate diferit; în criză de timp şi bani, echipa de la Bucureşti a fost ajutată de colegul Dorel Bondoc, pe ultimele carouri nordice, să finalizeze săpătura; activităţii acestuia datorăm datele din această zonă; o vizită scurtă pe şantier ne-a prilejuit însă să vedem aproape toată săpătura colegului de la Craiova.
În gropile de stâlp care traversează horreum, pe interior, s-au găsit materiale de construcţii diverse (mai ales ţigle), legate cu mortar. Aspectul aparent era de dărâmătură, însă densitatea era mai degrabă una de edificare. Dispunerea circulară a "dărâmăturii", în jurul unui centru imaginar, sugerează că zidirea s-a realizat în jurul unui stâlp de lemn, încă existent, iar degradarea în timp a lemnului, până la dispariţie, a produs căderea ziditurii spre centru, toate materialele având o înclinaţie spre centru, de 10 la 20 de grade. Cu titlu de ipoteză, considerăm că stâlpii de lemn aveau rol portant, susţinând acoperişul, în timp ce "inelele" zidite în jur aveau doar rol de suport pentru podeaua suspendată.
Tot referitor la horreum, trebuie să menţionăm că pentru raportul din acest an am reactualizat planul (figura 1), dând elementelor constructive dimensiunile constatate. Nu am verificat încă şi lungimea amenajării, aşa că vom considera definitive doar datele referitoare la lăţime, la grosimea pereţilor, la care ar fi de adăugat poziţia pilelor de susţinere a podelei (lipsesc din această versiune a desenului, care este unul de "plan general"); cunoaştem un singur rând de pile, însă sesizăm că el se află, cu aproximaţie, în dreptul contraforţilor, ritm posibil de conservat şi pentru restul construcţiei. Cu această ocazie am observat un lucru nou, şi anume că contraforţii, în versiunea Polonic (reprodusă de D. Tudor), nu sunt dispuşi la intervale regulate (chiar destul de neregulate!), abateri care ni se par prea mari pentru a fi veridice; sunt însă necesare verificări. În acest desen am păstrat însă ritmul contraforţilor, conform originalului.
Trecând la zona din latus sinistrum unde stratigrafia a fost doar parţial deranjată de cercetările anterioare, aici cheia interpretării stratigrafice o datorăm unui strat puternic incediat, cu resturi de lemn ars, care este tăiat de constructorii horreum-ului (lemn ars a fost găsit şi în tranşeul de fundaţie, pe exteriorul zidăriei; vezi fig. 10). Din această arsură s-au recuperat 3 monede, din care două foarte tocite, ilizibile (una – posibil de la Hadrian), iar cealaltă fiind emisă de Marcus Aurelius pentru Lucius Verus, în anii 163-164 (determinare Delia Moisil). Această din urmă monedă confirmă datarea noastră anterioară a nivelului II în ultima treime a veacului II. Pe acest nivel se pot recunoaşte caracteristicile tipice ale epocii, respectiv construcţii cu pereţi de lemn tencuiţi, însă apar sporadic şi materiale constructive perene. Tot pe acest nivel există un complex uşor adâncit, cu o vatră mare, cu reparaţii, însemnând fie o locaţie diferită a fabrica, pentru N. 2, fie o instalaţie de încălzire pentru un hipocaust, spre est.
Şi aici urmele care ar putea fi atribuite nivelului 1 sunt sărace, dar există. În acest nivel a fost găsit un vârf de suliţă piramidal, cu secţiune triunghiulară.
Nivelul 3 este caracterizat şi aici, ca oriunde cu excepţia clădirilor de piatră, de construcţii pe structură de lemn, cu paramenţi din cărămidă lipită cu lut. Prima încăpere a unei astfel de clădiri începea la 2 m nord de horreum şi pare o clădire cu faţadă spre horreum, datorită unui spaţiu de numai 1.1 m între primii doi stâlpi, ceea ce ar putea fi o prispă. Din păcate relaţia acestei clădiri cu descoperirile din 2006, dinspre nord, este perturbată de o intervenţie anterioară (Polonic?). Descoperirea a 5 vârfuri de suliţă în această zonă ar putea ridica problema dacă putea fi aici una dintre zonele de depozitare ale armamentului, tradiţional plasate în Principia (armamentaria, din care însă nu sunt cunoscute descoperiri semnificative de gen).
Pe S.3, caroul 27, contextul 372 este un mormânt de epocă Hallstatt. Este un mormânt de înhumaţie, orientat aproximativ E-V, în care a fost găsit un copil de 4-5 ani (determinare Cristina Muja), în decubit dorsal, cu antebraţele pe bazin şi genunchii depărtaţi (fig. 14). Inventarul este compus din trei vase întregi, un cuţit (?) de fier şi un mărgică de bronz, cu depunere de ofrandă de animale mici, tot inventarul fiind depus pe partea stângă a scheletului. Materialul arheologic a fost predat spre studiu lui Silviu Oanţă-Marghitu, iar resturile osteologice animale – colegilor de la CNCP. Menţionăm că indicii ale unei ocupări preistorice a sitului au mai apărut şi anterior, izolat, inclusiv pe S.3, caro 32, în această campanie.
Trimiteri bibliografice în text:
Florescu 1931 - Gr. Florescu, Castrul roman de la Răcari-Dolj. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930, Craiova 1931, p. 1-28.
Isac 2003 - Dan Isac, Castrul roman de la SAMUM-Căşei, Cluj-Napoca 2003.
Teodor, Bondoc – Eugen S. Teodor, Dorel Bondoc, Cronica 2004-2007.
Tudor 1965 - D. Tudor, Castra Daciae Inferioris (VIII). Săpăturile lui Gr. G. Tocilescu în castrul roman de la Răcari (raion Filiaşi. Reg. Oltenia), Apulum V, 1965, p. 233-256.