RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ

pentru campania anului 2010

acest material, în versiunea rezumativă, va fi trimis CAA (cu negru);

data de postare a raportului este 23 septembrie 2010

intervenţiile ulterioare vor fi marcate cu roşu

    Obiective
    Aşa cum se întâmplă cu şantierele ceva mai vechi (suntem la a opta campanie consecutivă), obiectivele de cercetare sunt rezultatul restanţelor de mai multe naturi acumulate de-a lungul timpului. În acest caz, pe scurt, aveam o secţiune nefinalizată (S.7), aveam o problemă cu stratigrafia via principalis şi mai aveam o foarte veche nedumerire cu nişte alveole mari vizibile pe teren în interiorul atrium-ului Principiei.
    Situaţia globală a cercetărilor de la Răcari este prezentată succint în fig. 1. După ce au fost terminate sondajele de informare din câteva puncte ale sistemului de apărare (2003-2006), apoi a fost finalizată secţiunea magistrală sud-nord (2007), cercetarea s-a axat pe latus dextrum, imediat la nord de secţiunea 1 a lui Vlădescu, zonă unde a căpătat un caracter mai sistematic (vezi şi fig. 2, cu detaliu de plan din zona centrală a castrului) (nota 1).

    Cercetări în zona via quintana (S. 7)
    Secţiunea 5, orientată est-vest, cu lungime de 50 de m, legând via principalis de via quitana (sau poziţia în care aceasta ar fi trebuit să fie prezentă), cu lăţime de 2 m, realizată în 2008, a fost urmată în 2009 de o secţiune similară, aflată imediat la nord, respectiv S. 7. Finanţarea insuficientă a făcut însă să deschidem atunci numai 21 din cele 25 de carouri, pentru a ne da şansa să terminam săpătura (ceea ce s-a demonstrat oricum greu, iar săpătura a fost terminată doar într-un sens destul de îngăduitor, după cum se va înţelege mai jos). Cele 4 carouri de la vest au rămas deci de realizat în 2010.
    A mai rămas însă un soi de restanţă, anume întrebarea – formulată în raportul anterior – dacă construcţia de lemn din faza 1, orientată E-V, continuă sau nu la nord de complexul metalurgic adâncit, adică la vest de caroul 18 (vezi fig. 1/ 2009). În consecinţă, au fost deschise, de sus, carourile 21-25, şi curăţate şi recercetate carourile 19-20, în special profilele inferioare, în tentativa de a găsi urme ale construcţiilor timpurii. Desenul de plan al părţii vestice a S.7 este prezent în fig. 4. În ciuda insistenţei noastre de a răzui repetat zona, cu orice preţ (s-a udat aici cvasi-permanent timp de câteva zile), semnele căutate ale barăcii, în această parte vestică a secţiunii 7, nu s-au arătat, nici în plan, nici în profil. Cotele relativ adânci la care tranşeul de fundaţie fusese constatat cu un an înainte, pe segmentul estic şi central al secţiunii, demonstrează că el nu avea cum să fie deranjat de alte complexe din zonă, cel puţin în carourile 19-22. Insistenţele au produs totuşi un fel de roade, chiar dacă nu exact cele dorite. De-a lungul malului nordic, cu o deviere de 12 o de la axa est-vest, a fost descoperită o secvenţă de 3 gropi de mici dimensiuni (diametre de la 18 la 23 cm), între care s-au descoperit urme destul de discrete de chirpic ars. Toate acestea par să indice, împreună, latura unei locuinţe incendiate, mai exact baza unui tranşeu de fundaţie al unei case de lemn. Cotele în jur de -80 cm, tehnica diferită faţă de baraca nivelului 1, orientarea diferită, dar şi relaţia planimetrică cu aleea de piatră de la sud, cât şi indiciul că complexul a fost ars, toate indică o construcţie aflată pe nivelul 2 al castrului (= castrul mare de pământ, care a pierit în incendiu, spre deosebire de primul castru). De altfel, în raportul pe 2009 am şi presupus, datorită restrângerii aleii de pietriş spre sud (alee datată ca aparţinând nivelului 2), că în partea nordică s-ar afla o construcţie.
    În faţa acestei presupuse fundaţii, spre SSV, se află alte două gropi de par, de această dată foarte mari (diametre de 59-65 cm), cu aproximativ aceeaşi orientare, care ar trebui să fie parte a aceluiaşi complex. Una dintre aceste gropi taie puţin profilul de sud al secţiunii, regăsindu-se pe desenul realizat în campania trecută (vezi fig. 4/ 2009, groapa din caroul 19), atribuit şi cu acea ocazie nivelului 2 al castrului. Evident, diferenţele de diametru (dar şi de adâncime) ar trebui să ne conducă la concluzia că zidul care separă camerele de pridvor nu sunt pereţi de rezistenţă, sarcina structurală revenind mai ales stâlpilor pridvorului. Confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze de lucru nu va putea însă fi înfăptuită decât prin săpătură, într-o campanie următoare, dacă am găsi pandantul stâlpilor de rezistenţă, spre nord, în S. 9(nota 2) .
    În fine, la aceeaşi extremitate răsăriteană a segmentului de S.7 studiat, a apărut o a treia groapă mare, cu aproape aceleaşi dimensiuni, 52 cm diametru şi -95 cm adâncime de la solul actual. Ea se află chiar la marginea complexului metalurgic şi ar trebui să aparţină structurii de rezistenţă a acestuia (vezi raportul pentru 2009). Este primul element structural găsit la exteriorul acestui complex, care ar trebui însă confirmat.
    Aleea de pietriş, cercetată în aceeaşi zonă a carourilor 19-22 şi pe S.5, pe toată lăţimea secţiunii, a păstrat şi în carourile 21-22 aceeaşi tendinţă de retragere spre sud; şi alte caracteristici ale amenajării, observate anii trecuţi, s-au conservat, respectiv consistenţa sa mare numai pentru faza 2, în etapele următoare frecvenţa pietrelor de râu fiind mai aproape de una generică.
    Şi de această dată, ca şi în 2008, situaţia din capătul vestic al secţiunii a fost una interesantă. Ca şi atunci, zona în care fi trebuit să găsim via quintana este ocupată de diverse obiective, pe mai toate nivelele (revezi fig. 4 pentru plan şi vezi fig. 7 pentru profilul de nord). De sus în jos, avem aici o construcţie (baracă?) complet demantelată, cu ziduri care fuseseră realizate din materiale solide (piatră, cărămidă) legate cu mortar, databilă pentru nivelul 3.2 (subfaza a doua a castrului mare de piatră); această baracă târzie suprapune perfect planul unei barăci anterioare, a nivelului 3.1, construită însă din materiale mai uşoare, în ale căror tranşee de fundaţie s-a găsit numai chirpic ars. În fine, sub acest complex s-a găsit un cuptor (probabil de pâine), deservit de o mare groapă de acces. Acesta din urmă perforează un drum de piatră (via quintana), însă şi drumul trebuie să fie tot al fazei 2 al castrului, fiindcă este nemijlocit suprapus de baracă (vezi fig. 5). Nu este clar deocamdată dacă via quintana a existat, în această poziţie, şi în faza 1. În raportul din 2008 menţionam, sub drumul de fază 2, o brumă de pietriş. Nivelul 1 al drumului nu a mai putut fi identificat cu această ocazie. Oricum, să reţinem că deocamdată organizarea acelui prin castru – mai mic, dar şi descentrat faţă de cel de mai târziu – nu este tocmai clară.

    Ar fi aici de menţionat un lucru: capătul restant al S.7 nu a reuşit să fie o prioritate nici în 2010; mai exact, situaţia complicată în capătul S.7 a recomandat o săpătură lentă şi atentă, ceea ce a condus la nefinalizarea lucrării. Astfel, profilul sudic pentru carourile 24-25 a rămas necercetat, aşa cum arată în fotografia de la fig. 5. Aici mai există o şansă ca pietrişul fazei 1 să fie găsit (spre malul nordic avem un complex adâncit care taie nivelul susceptibil de a conţine drumul de fază 1).

    Cuptorul, ca şi groapa de acces, erau complet lipsite de orice urmă de inventar, inclusiv zgură, ceea ce ne determină să credem că este cuptor de pâine. Profilul aparent curios al cuptorului se datorează exclusiv tasării. Interesant este de văzut de ce anume groapa de acces este atât de mare, şi mai ales de ce se adânceşte spre extremitatea de NV a secţiunii. Instalaţia de copt a fost protejată cu copertină, groapa unui stâlp al acoperişului fiind descoperită la sud de complex (şi de această dată săpată în exterior), în groapă fiind scurse pietrele drumului (clarificând, încă o dată, relaţia lor stratigrafică). Instalaţia a funcţionat mai multă vreme, stratigrafia internă a complexului atestând multiple reutilizări. Pe de altă parte, grosimea relativ modestă a peretelui cuptorului (5 cm) sugerează mai degrabă un uz episodic, într-o perioadă „de tranziţie” (construcţia castrului mare de piatră?).
    Ne întoarcem la cele două faze ale barăcii din capătul vestic al S.7, pentru câteva observaţii. În primul rând, constatarea refacerii pe acelaşi plan a obiectivelor din faza 3.1 (distrusă puternic), în faza 3.2, este una generală. Curiozitatea, în acest caz, este că tranşeul construcţiei 3.2, perfect marcat – şi demarcat – de conţinutul cu mortar, nu urmează complet traseul construcţiei 3.1, ci doar primii 3 m vestici. Imediat apoi, spre SE, a fost identificată o groapă largă, care deranja chirpicul ars al nivelului 3.1 (dar nu şi podeaua de lemn de mai jos!), o groapă ieşită din axul ductului cu mortar, însă situaţia probabil se datorează lărgirii gropii pentru scoaterea stâlpului, după încetarea funcţiunii. La nivel inferior, tranşeea fundaţiei 3.1 nu era deranjată. Dacă această groapă de stâlp este într-adevăr pandantul constructiv al peretelui cu mortar, atunci construcţia de pe 3.2 era un hibrid, şi din punct de vedere structural, şi din punctul de vedere al materialelor de construcţii, fiindcă deşi pereţii erau cu mortar (doar partea supraterană?), structura de rezistenţă era de lemn. Oricum, nu poate fi identificată nici un fel de fundaţie pe direcţia N-S (ca direcţie generică), care să corespundă tranşeei cu mortar.
    Acestui perete hibrid, cu structură de lemn dar zidire cu mortar, îi corespunde, în colţul de NV al S.5, o structură similară (considerată atunci de nivel 4, datorită faptului că stratigrafic se află practic sub iarbă), adică un parament cu mortar în faţa căruia postează, similar, o groapă (mult mai mică, după înregistrarea de atunci) . Distanţa între cele două seturi de structuri este de numai 2.5 m.
    Baraca de pe nivelul 3.1 este una dintre cele mai arse structuri cercetate la Răcari, grosimea chirpicului ars atingând pe alocuri 25 de cm sau mai mult. Incendiul violent a dus nu numai la conservarea foarte bună a peretelui, dar şi a podelei de lemn peste care s-a prăbuşit; aceasta s-a „copt”, dar fără oxigenare suficientă nu a ars, ci s-a conservat. În condiţiile de sol uscat de la Răcari, şansa găsirii unor fragmente de lemn nu poate fi decât rarisimă, mai ales la o adâncime relativ superficială. Cel mai surprinzător lucru nu este că soldaţii (?) beneficiau de podele de lemn, ci faptul că acestea erau montate într-o încăpere în care exista o vatră deschisă. Este prima oară când se găseşte o astfel de instalaţie într-o baracă, la Răcari. Cu siguranţă că o vatră va fi existat şi în încăperea de la nord, fiindcă un strat consistent de cenuşă există pe podea (vezi fig. 7), în cantităţi care sugerează un uz mult mai intens decât în încăperea de la sud; cantitatea de „depunere”, între podea şi dărâmătura de chirpic, este şi ea mult mai mare. Întinderea stratului de cenuşă pe toată deschiderea camerei mai demonstrează că acea încăpere nu ar fi putut avea funcţia de dormitor.
    Un alt element care atrage atenţia la complexele identificate înspre capătul vestic al S.7 este orientarea lor. Cuptorul de pâine are axul şi groapa de acces (de faza 2) orientate aproximativ în lungul secţiunii arheologice, ca şi complexul metalurgic de fază 3, din carourile 15-18. Dimpotrivă, trei alte complexe – presupusul parament de fază 2 din carourile 19-20, dar şi cele două barăci de fază 3 – au o orientare care este deviată identic, cu 12o, faţă de secţiunea arheologică. Astfel de fapte cu greu ar putea fi atribuite coincidenţei, dar rămâne întrebarea cum anume complexe din faze diferite sunt aliniate similar, dar în două feluri net diferite. Existau în zonă repere care să contribuie la astfel de aliniamente diferite (într-o zonă atât de apropiată principiei)? Mai rău, alinierile de la capătul vestic al latus dextrum nu se potrivesc cu cele de la capătul de est al aceleiaşi zone, unde înclinaţia este de aproximativ 3o. Totuşi, ne aflăm în interiorul aceleiaşi insula. Singura explicaţie plauzibilă – care însă nu va fi controlată prea curând – este că complexele din partea vestică aparţin unui ansamblu originat în retentura, iar acolo, dintr-un motiv sau altul, orientarea construcţiilor este diferită de cele aliniate la via principalis.

    Cercetări în zona via principalis (S. 9)
    De la via principalis spre vest au fost trasate anterior două secţiuni: S. 5 şi S.7 (revezi detaliul de plan general de la fig. 2). Iniţial am fost mai puţin interesaţi de stratigrafia drumului, considerând că a fost deja compromisă de săpăturile lui Polonic şi Florescu, cel din urmă angajându-se chiar în polemici cu înaintaşul său, pe teme... stratigrafice, şi aceasta cu referire directă exact la via principalis. De aceea, S. 5 şi S. 7 prindeau doar marginea drumului, cu rigola, urmărind doar conexiunea stratigrafică cu interiorul. În timp însă s-au acumulat prea multe întrebări legate de stratigrafia drumului propriu-zis, dar şi referitor la situaţia construcţiilor târzii, de fază 4, remarcate sistematic în această zonă de la marginea drumului. În consecinţă, am decis pentru noua secţiune (S. 9) deschiderea suplimentară, spre est, a încă 6 metri. Pentru uşurinţa corelării datelor, caroiajul din S.9 este perfect simetric cu cel al secţiunilor paralele, cu caroul 1 la est, cele 3 carouri suplimentare fiind numite literal, A-C, de la vest spre est (fig. 8).
    Schimbarea s-a demonstrat utilă. Avem prima oară posibilitatea de a da o descriere mai completă a fazelor şi a caracteristicilor de execuţie a via principalis; mai mult, s-a surprins şi o amenajare mai specială, pentru una dintre fazele castrului, respectiv momentul construcţiei castrului de piatră, care poate fi considerat apogeul fortificaţiei romane.
    Sunt puţine lucruri de comentat pe extremitatea estică a secţiunii, în caroul C, acolo unde a fost surprins doar capătul realităţilor stratigrafice din praetentura. Vom trece deci direct la descrierea via principalis, începând de la straturile cele mai vechi.
    La numai 34 de cm sub solul actual s-a surprins un strat de pământ amestecat cu relativ mult nisip, cu bobul mare, nu mai gros de 5-7 cm. Lungimea acestui strat, de-a lungul profilului, este de aproape 4.5 m (exact 4.40 m, dar deranjat la extremitatea vestică). Poziţionarea sa planimetrică este exact în poziţia via principalis din fazele următoare ale castrului (care au plan modificat!) iar extensia lui este pe toată suprafaţa cercetată şi ambele profile. Un strat de nisip nu este tocmai un drum, deşi el era folosit ca substructura unui drum roman. Presupunerea că pietrele au fost recuperate, pentru reutilizare, se loveşte de constatarea că pe nivel nu a rămas nici o piatră mai mare de 2 cm, spolieri atât de amănunţite fiind greu de imaginat. Ar fi folositoare atunci, poate, o altă ipoteză, care pleacă de la observaţia că toate celelalte drumuri din castru, din fazele următoare, sunt realizate din piatră de râu (care, aşa cum vom vedea, este principalul material de construcţie din castru). Îndată ce am spus acest lucru trebuie să luăm seamă la faptul că piatra de râu nu se găseşte în zonă, iar ea trebuie să fi fost adusă din amonte, de la cel puţin 50 de km depărtare. Plecând de la premiza – enunţată deja în mod repetat(nota 3) - că primul castru a fost realizat în contextul războaielor dacice, putem presupune un fapt simplu, şi anume că fortul de la Răcari a fost amenajat ca garnizoană de prima linie, romanii neavând la momentul respectiv acces la piatra din zonele peri-montane. Nisipul se găsea însă la îndemână, în albia Jiului; soluţia era inferioară, dar era o soluţie simplă şi rapidă, importantă pentru o trupă aflată sub stressul adversarului.
    Acest prim (presupus) drum este acoperit cu un strat de pământ aproape steril (conţine însă materiale arheologice sporadice, inclusiv fragmente de cărămidă), gros de 8-11 cm, care reprezintă o nivelare. Nivelarea există în castru oriunde au putut fi surprinse ambele nivele de început, 1 şi 2, amenajarea castrului mare fiind făcută „pe curat”, fără grabă şi sistematic, posibil după o relativ lungă părăsire a locului. Peste această nivelare apare primul drum propriu-zis, realizat din piatră de râu mică şi mijlocie, având o grosimea variabilă (probabil rezultat al tasărilor şi reparaţiilor succesive), de 6-16 cm. Lăţimea acestei amenajări este de 4.3 m, şi este perfect centrată peste ceea ce presupunem noi a fi prima fază a drumului. La ambele capete există rigole, puţin adânci (13-23 cm) dar largi (>65-137 cm), mai mari spre latus dextrum. Dincolo de rigola de vest depunerea de piatră se repetă, cu o consistenţă aproape identică, pe o lăţime de 1.46 m, situaţie interpretată ca amenajare pietonală.
    Un lucru interesant se întâmplă cu prilejul amenajării castrului de piatră: în axul vechiului drum este săpat un tranşeu lat de 45-49 cm, adânc de 35 cm, în care se îngroapă bolovani de calcar de mari dimensiuni, fixaţi în tranşeu cu ajutorul unor „pene” de cărămidă (aceasta se află toată fragmentară, în poziţie inferioară sau laterală). Rostul amenajării este, judecând prin prismă planimetrică, să împartă drumul în două sensuri de circulaţie; împărţirea este doar parţial corectă, partea apuseană având – până la marginea rigolei noi – 2.4 m, în timp ce partea răsăriteană doar 2.24 m. Amenajarea a fost şi ea spoliată – ca mai tot ce este pe castru – cu prilejul reamenajării fazei următoare, 3.2, când s-a renunţat la aspectul pretenţios şi monumental al drumului; pietrele cele mari – în principiu fasonate – de deasupra au fost recuperate, rămânând doar cele de la nivelul infrastructurii, nici acelea toate, cea din mijlocul secţiunii lipsind, loc în care îşi face loc pietrişul scurs de pe drum. Cum arăta exact această amenajare înainte de a fi demontată? Peste separarea de sens se aliniau probabil colonete, dar nimic mai mult, fiindcă nu se vede pe ce anume s-ar fi putut închide nişte arcuri.
    Revenind la amenajarea drumului propriu-zis, este de remarcat că, în ciuda construcţiei pretenţioase realizate pe ax, pietrişul depus cu această ocazie seamănă mai degrabă a reparaţie, el fiind mai mărunt decât pietrele de râu anterioare, şi fiind depus mai ales spre margini, având în vedere lărgirea drumului, de la 4.3 la 5.1 m. Cele două profile însă, deşi se află la doar 2 m unul de celălalt, nu prezintă o secvenţă identică; astfel, dacă pe profilul de sud pietrişul mărunt al fazei 3.1 se depune nemijlocit peste pietrişul fazei 2, pe profilul de nord faza 3.1 se depune peste o nivelare (astuparea unei denivelări?) de 10-15 cm.
    Inegal este şi modul în care cercetările arheologice anterioare au afectat via principalis. Dacă pe profilul sudic vedem o foarte subţire pătură de pietriş din faza 3.2, practic în iarba actuală, pe profilul nordic acest nivel lipseşte, pe cea mai mare parte a lăţimii drumului, aceea curăţată şi de Polonic şi/ sau Florescu. Nivelul se regăseşte însă la est de săpătura celor vechi. Privind profilele şi trăgând o linie imaginară între linia solului la cele două capete ale segmentului cercetat din S.9, ajungem la concluzia că vechile săpături au dislocat între 20 şi 25 de centimetri de pământ, mai ales în zona centrală, pământ care a... dispărut(nota 4) .

    O altă consecinţă a schimbării strategiei de săpătură a fost precizarea mai exactă a relaţiei dintre drum şi construcţia târzie, de fază 4.1. Am afirmat în mod repetat, practic în fiecare raport, că cea mai importantă caracteristică a complexelor târzii (după 250 p. Chr.) este poziţionarea lor peste drumurile din castru. Pentru cazul în speţă, de pe S.9, enunţul este doar în parte adevărat.
    Principalele elemente constructive ale edificiului de fază 4.1 au fost tranşeele de fundaţie de est şi de vest, primul în partea vestică a caroului A, al doilea în dreptul ţăruşului 2. Mărimea acestor fundaţii este destul de neobişnuită, respectiv 1 m (!) adâncime şi 40 de cm lăţime (la bază). Spaţiul util din interior este de exact 4 m, clădirea fiind probabil orientată în lungul drumului. La interior au fost sesizate două gropi de mari dimensiuni, singura măsurabilă fiind cea de nord, cu diametrul de 1.23 m şi adâncimea de 0.7 m. Prezenţa lor, în planul unei locuinţe (?), este destul de ciudată, într-un context roman, aducând aminte de gropile de provizii din interiorul locuinţelor, din barbaricum. Nu ar avea însă rost să teoretizăm aici disoluţia sistemului public de alimentaţie, câtă vreme apartenenţa lor stratigrafică nu este absolut certă (deşi este probabilă), toate complexele târzii venind stratigrafic din stratul vegetal, cu destule perturbări mici şi greu sesizabile. Demn de notat este însă faptul că construcţia nu a fost incendiată, dar a fost şi ea spoliată (vezi fig. 9), de o manieră sistematică şi exactă, specifică romanilor. Detaliul are o încheiere istorică interesantă: această construcţie a funcţionat probabil, generic, „o generaţie” (un deceniu, mai mult), apoi a fost demontată sistematic, pentru a reutiliza materialele. A existat, deci, după o fază „4.1.” (sau 4 a), o fază „4.2”, cea în care s-a produs spolierea. Pe această cale putem obţine un indiciu – fie şi indirect – că zona a fost locuită de romani încă vreo două decade după marea invazie a carpilor (248). Nu este prima oară când obţinem o dovadă a existenţei unei faze „4.2.”; este important însă că ea începe să poată fi generalizată pe suprafaţa castrului.
    Distribuţia materialelor de construcţii pe verticala acestor fundaţii ne lămureşte asupra sistemului constructiv. Fragmentele de cărămidă sunt găsite mai ales în partea superioară a tranşeului (revezi fig. 9). În consecinţă, fundaţiile – chiar şi cele foarte adânci din acest caz – erau destinate doar îngropării stâlpilor de rezistenţă de lemn. Probabil restul şanţului era astupat cu pământ, edificarea zidului de cărămidă legată cu pământ începând la o cotă apropiată solului. Tasarea ulterioară a umpluturii, sub greutatea edificării, nu afecta însă structura de rezistenţă, care era croită exclusiv pe structura lemnoasă.
    În privinţa amplasamentului acestei construcţii în relaţie cu drumul, afirmaţiile noastre anterioare (din cele două campanii precedente) că ea (mai exact: resturile ei împrăştiate pe nivel) ar suprapune via principalis, sunt adevărate, mai ales raportate la ceea ce se vede în caroul 1 (cel mai estic pe atunci). Nu există elementele necesare pentru precizarea lăţimii via principalis în faza 3.2, ele fiind compromise şi de intervenţiile romane ulterioare, dar şi de săpăturile arheologice ale predecesorilor. Este însă acum de presupus că lăţimea impunătoarei artere rutiere din faza 3.1. s-a redus de la 5.1 m la aproximativ 3.5 m, în faza 3.2 (nota 5), ceea ce ar face ca construcţia de fază 4.1 să fi fost realizată nu peste, ci la marginea drumului, după o modă care avea să se generalizeze în epoca dominatului (nota 6). Privind stratigrafic, de la limita caroului 1, fundaţia este „peste” drum (faza 3.1). Privit contextual, pe toată lungimea deschisă a S.9, această fundaţie se află „lângă” drum (faza 3.2).
    Situaţii interesante şi neobişnuit de încurcate s-au petrecut în zona caroului 3, la limita de vest a săpăturii din acest an. Vom începe descrierea de la un complex cunoscut de anii trecuţi şi anume o fundaţie de piatră şi cărămidă legată cu mortar, complet demantelată (aici termenul „chiuretată” ar fi unul potrivit). Ea a fost intersectată şi de S.5 şi S.7, pe toată lăţimea lor, fiind găsită de asemenea şi pe toată lăţimea S.9. Dimensiunile generale, care sunt greu de corelat logic, sunt o lăţime de cca 1.8 m (la buză, şi cca 1.6 m la bază), dar o adâncime de numai 40 cm. Complexul este cu atât mai bulversant cu cât nu are pandant, iar înclinaţia sa, faţă de secţiunea arheologică, este de 8o, astfel încât „nu seamănă cu nimic”. Noutatea din 2010 este că fundaţia tinde să scadă în lăţime, dinspre sud spre nord, de la constanta de 1.8 m, la numai 1.46 la profilul nordic (sub rezerva că situaţia de pe profilul nordic, de „groapă în groapă” la puterea 3, a fost citită corect; vezi fig. 11).
    Zidul cu mortar suprapune complexe din mai multe faze anterioare. Din faza 3.1 sunt un şir de 3 gropi de stâlp, orientate sud-nord, şi o patra dispusă mai la vest. Diametrul gropii din mijlocul secţiunii este de 73 de cm (!), însă nu trebuie să exagerăm grosimea stâlpului destinat a fi îngropat acolo, probabil în jur de 30 de cm, dimensiune aproape standard în cazurile în care au putut fi măsurate. Stâlpul ocupa numai centrul gropii, pe marginile acesteia fiind aglomerate materiale de construcţii, în special în zona superioară (vezi fig. 10). Presupunem că dimensiunea celorlalte gropi era similară, adâncimile fiind corespondente (fig. 8). Este prima oară când este semnalată o construcţie pe nivelul 3.1 atât de spre est, adică imediat alături de amenajarea pietonală. Nu avem date suplimentare despre această construcţie, zona fiind puternic răvăşită de complexe mai târzii, dar impresia actuală este că vorbim despre o construcţie de lemn.
    Zidul cu mortar suprapune nemijlocit şi două vetre, aflate în colţul de SE al secţiunii lucrate, rase foarte jos, aparent supravieţuind doar centrul mai lăsat al lor (planul este uşor ciudat), fără elemente de context imediat. Oricum, la est de cele două gropi există o groapă de acces (de fază 2), a cărei planimetrie sugerează că cele două complexe au funcţionat în acelaşi timp (au şi virtual aceeaşi adâncime, cca. 60 cm). Groapa de acces nu are inventar care să ne lămurească asupra utilităţii concrete a vetrelor. Singura observaţie pe care o putem face este că în groapă se aflau foarte multe pietre de râu şi lemn ars. Din umplutura superioară s-a recuperat un vas ceramic cenuşiu, fără urme de ardere (fig. 11). Umplutura gropii ar putea să nu lumineze uzul gropii, ci să fie doar materialul cu care groapa a fost astupată, pentru nivelare; genul acesta de amestec, de piatră de râu asociată cu arsură, evocă situaţia gropii mari din S. 8 (mai jos), cu cronologie similară.
    În acelaşi carou 3 există, la ambele maluri, două complexe de fază 1, ambele gropi cu destinaţie imprecizabilă. Cea de la profilul sudic are şi ea o treaptă, sugerând că este o groapă de acces, la o instalaţie aflată spre est; în acea zonă există însă intervenţii ulterioare din mai multe faze. Este poate interesant de ştiut că această groapă se află foarte aproape, la numai cca 1 m, de spatele clădirii de lemn considerată în raportul din 2009 drept baracă (vezi fig. 1/ 2009), în dreptul primei camere, cea mare. Problema este că poziţia nu pare cea mai recomandabilă pentru a face un foc...

    Cercetări în Principia (S. 8)
    şa cum spuneam, de ani de zile ne uităm la alveolele din curtea comandamentului, întrebându-ne ce sunt şi aşteptând ziua când forţele necesare vor fi disponibile pentru a ataca şi acest front. Fiind, în această campanie, trei arheologi, ne-am permis luxul de a ataca şi acest sector. În consecinţă, s-a deschis o suprafaţă de 16.7 x 3 m, orientată sud-nord (cu caroiaj în această direcţie, tot la 2 metri, pentru a evita confuziile).
    Lungimea secţiunii (16.7 m) nu a fost deliberată, ci a fost determinată de cele două repere: cel de la sud – zidul extern al principiei – şi cel de la nord – axul intrării în complexul arhitectonic. Trasarea s-a făcut imediat din spatele zidului principiei (proiectul fiind întâi desenat în ACAD, apoi transpus pe teren cu ajutorul lunetei topografice), fiindcă zona este mai puternic distrusă decât se afla poziţia corespondentă din S.3 (/2007) şi era puţin probabil să aflăm chestiuni noi legate de stratigrafia de la exteriorul clădirii. În ceea ce priveşte plasamentul est-vest, poziţionarea s-a făcut funcţie de topografia alveolei; astfel, latura de vest trece prin chiar centrul adânciturii (aşa cum apare la suprafaţă, vezi fig. 18), iar latura de est cade în spatele fundaţiei pe care se sprijină porticul.
    –refăcute însă şi cu această ocazie – din stratigrafia prezentă a principiei lipsesc cel puţin 80 de cm de pământ, strat dislocat cu ocazia cercetărilor vechi, iar apoi dispărut în direcţia satului. Aşa cum săpătura din 2007 avertizase, ceea ce se află acum sub iarbă se află la nivelul ultimei asize a fundaţiei, mai ales spre centrul complexului, ne-existând niciun nivel de călcare (cu excepţiile care vor fi menţionate).
    Din zidul exterior al principiei (fig. 12, caroul 1) s-au mai găsit 4 asize de piatră, singurul într-o situaţie atât de bună, deoarece se afla în stare iniţială mai bună iar vechii săpători l-au găsit mai uşor, oprindu-se, ca de obicei, pe cota pe care au putut desena. Chiar şi aşa, cota acestui mal mai înalt este mai mică decât cel corespondent de pe S. 3., diferenţa fiind de 30 de cm, cu pierderi corespunzătoare de informaţie (solul natural are înclinaţie inversă, de la NV spre SE), ceea ce a şi inhibat tentaţia unei cercetări stratigrafice la sud de Principia. Absolut similar cu cele constatate anii trecuţi, primele două asize de jos sunt de piatră seacă, de râu, aranjată ordonat, cu lungimea spre verticală (cu o uşoară înclinaţie sistematică); din acestea, a doua asiză este compusă din pietre de râu de dimensiuni considerabile, cu lungimea în jur de 20 cm. Deasupra acestei asize se află deja un pat gros de mortar, peste care este aşezată asiza următoare. Teoretic, a patra asiză ar trebui să marcheze nivelul de călcare, ceea ce se poate confirma şi în acest caz prin prezenţa, la exteriorul zidului (nesăpat anterior!), a nivelului de dărâmătură care conţine la partea inferioară cărămizi şi ţigle, iar la partea superioară – piatră de carieră, sugerând secvenţa de ruinare.
    Grosimea fundaţiei zidului perimetral al Principiei măsoară 74 de cm grosime la est şi aproximativ 80 cm la vest. Aşa cum putem vedea pe desenul de profil, fundaţia principiei este însă înclinată spre nord, mărturisind gravele probleme structurale ale clădirii, despre care vom face vorbire şi mai jos. Îngroşarea este deci una aparentă.
    Fundaţia zidului de separare a camerelor, ţesută de anterioara (cu rotunjirea intersecţiei), s-a mai găsit pe două asize la sud şi o asiză la nord, având o lăţime uşor fluctuantă, de 55-57 cm, şi o stare de conservare mulţumitoare, cu feţele bine profilate. Edificarea este deranjată în proximitatea intersecţiei cu zidul de închidere a camerelor, datorită activităţilor de spoliere care au afectat masiv acest din urmă zid, care este aproape complet scos (ca şi în săpătura din 2007); câteva pietre răscolite se mai găsesc în centrul secţiunii, însă spre marginile secţiunii fundaţia era complet scoasă, poziţionarea sa fiind reconstituită din ceea ce arătau profilele. Grosimea acestei fundaţii est-vest, din caroul 3, este de 56 de cm. Adâncimea camerelor, pe acest segment, este de 3.68 m (faţă de 3.8 m pe S. 3).
    La 2,62 m nord de zidul demantelat se află fundaţia porticului, respectiv aceasta este lăţimea culoarului. Această fundaţie prezintă trei aspecte distincte, de la est la vest: un prim segment bine conservat, păstrând edificarea originară a fundaţiei, în maniera cunoscută (fundaţie seacă de piatră de râu); o zonă centrală, pentru care fundaţia pare refăcută, aspectul fiind dezordonat, improvizat: piatră relativ mică, în amestec cu fragmente de cărămidă. Acest aspect ar putea fi acela al unui zid spoliat, însă densitatea mare de material şi caracterul relativ compact recomandă mai degrabă o „reparaţie”; ar mai fi şi detaliul că fundaţia reparată este mai îngustă decât cea originară (41 cm, comparativ cu 48 cm), ceea ce nu ar putea fi adevărat în cazul în care ceea ce constatăm astăzi ar fi rezultatul unei spolieri (care totdeauna lărgeşte fundaţia). În fine, segmentul de lângă profilul vestic este complet absent, fiind identificat numai în profil.
    Zidul de sud al porticului are o deviere de 3 grade faţă de secţiunea arheologică, dar şi faţă de planul general al construcţiei, ceea ce este mult prea mult pentru a fi o „eroare”. Este mult mai plauzibil să presupunem că cel puţin o parte a acestei înclinaţii să se datoreze problemelor structurale ale clădirii, pe care le vom aprofunda. Vorbim deci despre o „aluncare” a unui segment al construcţiei spre nord, cu fundaţii cu tot! Că este posibil – vom vedea imediat!
    Zidul estic al aceluiaşi portic are şi el propriile probleme. Aici nu avem nici demantelări, nici reparaţii vizibile. Avem însă un zid pur şi simplu curbat! Grosimea lui, la îmbinarea cu porticul de sud, este de 43 de cm; la mijloc însă, el are 62 de cm (!), iar acest fapt se datorează exclusiv înclinării (alunecării) spre atrium. Este greu de crezut că o clădire poate pleca din loc, cu fundaţii cu tot, pe un teren aproape orizontal, şi totuşi faptul se poate verifica pe acest caz particular, fiindcă devierea zidului, spre vest, este de 24 cm la mijloc (măsurătoare la est, pentru a suprima efectul înclinaţiei), la o lungime totală de referinţă de 7.06 m.
    Înainte de a vedea cauza acestor grave probleme structurale, vom comenta pe scurt comparaţia măsurătorilor noastre cu cele publicate de G. Florescu: grosimea zidurilor de perimetru şi a fundaţiei colonadei sunt aproximativ cele spuse de înaintaşul nostru (variaţiile mici nu contează, fiind întâlnite la fiecare metru de plan); grosimea zidului care separă camerele de portic este însă în realitate mult mai modestă (56 cm în loc de 75 cm). În ceea ce priveşte compartimentarea zonei, lăţimea porticului, cât şi lungimea zidului porticului de la est, sunt şi ele în dimensiunile lui Florescu. Ceea ce diferă este adâncimea camerelor, dar nu diferă puţin, în loc de 3.18 m (pe acest segment) fiind 3.74 m (eroare de 18%). Astfel de constatări nu fac decât să confirme cele întâmplate în 2007, în aceiaşi termeni. În consecinţă, camerele care bordează atrium sunt ceva mai adânci, iar lăţimea atrium-ului este, corespunzător, mai mică, dimensiunile generale ale principia fiind corecte(nota 7) .
    În colţul sud-estic al atriului au fost izolate zone cu o cantitatea apreciabilă de pietre (de râu, dar şi de carieră), configurând mai ales două zone de planimetrie circulară. Am sperat că totuşi Florescu avea dreptate, iar dărâmăturile ar putea fi ale unor fântâni zidite, deşi o asemenea situaţie nu ar fi putut explica fenomenele de tasare atât de pronunţate, pe care le arăta terenul (fotografia de la fig. 14 prezintă acest moment, în care a fost realizat şi planul de la fig. 12). Dificultatea explorării acestor ruine ne-a dus la decizia de a secţiona gruparea de sud (vezi secţiunea A-B de pe planul de la fig. 12, reprezentată la fig. 13), pentru a cerceta mai facil şi mai controlat situaţia stratigrafică din adâncime.
    Gruparea de pietre de la nord (carourile 7-8, vezi fotografia de la fig. 15) s-a demonstrat pur şi simplu o groapă în care s-au adunat materiale de construcţii rezultate din ruinarea complexului arhitectonic. Groapa probabil nu era deschisă, în curtea comandamentului, ci era o groapă mai veche (cu intenţie neclară), astupată deja la momentul ruinării, cu umplutură distinctă, însă sub greutatea ruinei umplutura s-a tasat puternic. Grosul materialelor de construcţii era adunat în partea sudică a gropii (după cum indică şi desenul de la fig. 12, şi fotografia de la fig. 14), sugerând că materialul prăbuşit provine de pe segmentul mijlociu al zidului estic al porticului.
    Şi gruparea sudică de pietre (carourile 5-6) s-a demonstrat a fi tot o groapă, de această dată una foarte adâncă. Şi stratigrafia acestei gropi (nefinalizate!) prezintă tot două momente distincte, care însă nu sunt cu totul sincrone gropii din carourile 7-8. Cele două momente majore ale umplerii se referă la: 1) o dărâmătură masivă de piatră de râu (de dimensiuni mari, chiar mai mari decât cele din a doua asiză a fundaţiei Principiei) şi de carieră, la partea superioară; 2) o dărâmătură arsă având drept elemente dominante aceleaşi două categorii mai sus menţionate, dar în altă clasă de dimensiuni, mult mai mici. Doar primul moment major corespunde celor întâmplate în groapa alăturată.
    Descrierea în detaliu a stratigrafiei gropii din carourile 5-6 este importantă pentru formularea unor ipoteze de lucru. De sus în jos, urmând profilul de vest (fig. 12) avem următoarele:

    1. strat deranjat de cercetările arheologice anterioare;
    2. un strat de pietriş peste care s-au depus materiale scurse (aduse de apa pluvială); acest strat a fost interpretat, în consens, drept pavaj, chiar dacă unul destul de neglijent;
    3. un nivel nisipos, deşi destul de organic, relativ omogen, cu aspect uniform de „nivel de abandon”);
    4. un strat masiv de piatră masiv (şi ca densitate, şi ca mărime unitară), în amestec cu alte materiale, cu grosimea maximă de 87 de cm; la rigoare, sunt două sub-straturi: unul superior, în care piatra este dominantă; unul inferior, în care argila (pluvială?) este dominantă; o situaţie similară, dar şi mai detaliată, este prezentată în desenul profilului de est (fig. 13); concluzia ambelor desene este că ruinarea clădirii alăturate nu a fost un eveniment, ci un proces;
    5. un alt strat gros (adânc de peste 88 cm, până la limita inferioară a săpăturii), cu aspect negricios, cu multe pietre de râu, cu arsură multă şi alte materiale (de exemplu mortar relativ mult), cu o tentă galben-verziu, asemănător celor întâlnit în latrine; în interior se pot izola câteva pungi în care aspectul verzui este mai pregnant, alături de prezenţa argilei.

    În legătură cu succesiunea stratigrafică descrisă mai sus ar fi de făcut mai multe comentarii. În primul rând – ce este acea alee de pietriş? Ea presupune că după colapsul clădirii cineva a amenajat acolo o alee (sau, mai exact, ar fi reamenajat pavajul din atrium). Aceasta ar însemna că clădirea colapsată nu este cea de fază 3.2, ci mai degrabă cea de fază 3.1.
    Să încercăm o scurtă evaluare a enunţului de mai sus. Ar fi putut să mai funcţioneze clădirea comandamentului cu probleme structurale atât de severe, precum cele constatate? Probabil nu. Însă stadiul găsit de noi este cel al întregii perioade de funcţionare, adică după reparaţie şi după o altă perioadă de funcţionare. Situaţia fundaţiei colonadei sudice sugerează mai degrabă o reparaţie, decât o jefuire a materialului, adică două faze de funcţionare a clădirii, nu una. Din nefericire, deocamdată nu avem nici un element de datare a gropii, ceea ce nu uşurează deloc soluţionarea alternativelor.
    O a doua problemă ridicată de stratigrafia gropii este secvenţa relativ lungă de depunere a pietrelor desprinse din zid. Aşa cum arată lucrurile în urma analizei de profil, fenomenul de ruinare s-a produs în mai multe momente distincte, între care au fost episoade de ploaie torenţială şi depunere de materiale cărate de apă. Acest proces ar trebui să fie, probabil, echivalentul a cel puţin un an (cel puţin două anotimpuri diferite, după cum sugerează umpluturile de culori diferite). Să fi rămas clădirea comandamentului în ruină atâta vreme, fără ca militarii să fi încercat să repare stricăciunile? A fost plecată unitatea militară din castru?... Reamintim aici că nivelul 3.1 este terminat cu un incendiu devastator, în urma căruia au trebuit reparate inclusiv zidurile de apărare(nota 8) .
    În ceea ce priveşte ultimul strat mare, cel cu pietre de râu şi presupusele urme de urină, trebuie spus că nu este in situ, fiind resturi ale unui alt complex aruncate într-o groapă care s-a întâmplat să fie la îndemină. Factura acestor materiale este net distinctă de umpluturile de mai sus, şi ele ar trebui atribuite altei faze, respectiv 2. Exista atunci o latrină în comandament?... Este puţin probabil. Aceste rămăşiţe par aduse aici în speranţa de a astupa o groapă adâncă şi periculoasă, aflată prea aproape de traseul clădirii somptuoase care era proiectată. Rămăşiţele provin de la o clădire ridicată integral din piatră de râu şi lemn, acesta din urmă complet ars, dacă nu carbonificat (mediu umed, la adâncime, favorizează procesul).
    Cât despre destinaţia acestei gropi adânci, care coboară la peste -3.1 m faţă de malul estic al secţiunii şi la minim 3.5 m faţă de nivelul de călcare presupus al fazei 3, este imposibil de precizat la acest moment. Nu avem încă vedere asupra straturilor sau complexului iniţial, nici elemente de plan care să sugereze utilitatea. Există sugestia – oferită de săpătură – a unor stâlpi de lemn verticali, în marginea gropii, dar deocamdată despre planul complexului nu poate fi vorba; ştim doar că alveola formată la sol avea formă relativ rotundă şi un diametru de cca. 6 m (figura 18). Vorbind despre alveolă şi fenomenele de tasare, trebuie spus că forma foarte arcuită a stratelor succesive din stratigrafia internă a gropii sugerează o adâncime totală de minim 5 m. Vechimea minimă a acestui complex este în timpul fazei 2 a castrului.
    Pe secţiunea 8 au fost surprinse şi câteva elemente – disparate – ale altor complexe din fazele anterioare. În carourile 2-4 a fost găsit fundul unui tranşeu de fundaţie, pe direcţia sud-nord, lung de 4 m şi lat de 26 cm (cu lărgire datorată spoliatorilor, la 38 cm), în care mai existau fragmente mai mici de piatră, în amestec cu mortar mărunt. Despre acest zid se pot spune deocamdată doar vreo trei lucruri: a fost suprapus nemijlocit de fundaţia comandamentului, deci ar trebui să fie din faza 2; provine de la o clădire mult mai mică decât principia pe care o cunoaştem; nu are pandant nici în S. 8, nici în S. 3. Absenţa pandantului nu este tocmai de mirare, în condiţiile în care o clădire mai mică ar fi avut şi fundaţii mai puţin adânci, iar ceea ce am găsit noi sunt ultimii 4-5 cm de la baza fundaţiei. Orice oscilaţie a adâncimii de fundare – obişnuită la clădirile epocii – ar fi putut avea drept consecinţă faptul că ea a fost distrusă de intervenţiile arheologice anterioare.
    Un alt element constructiv anterior principiei de fază 3 a fost o bază de gresie, surprinsă de jumătate, la profilul estic, în caroul 2, de formă relativ rotundă şi cu un diametru de 39 cm. Funcţionalitatea acestei amenajări nu poate fi precizată fiindcă, din nou, nu are nici un pandant.
    Alte două gropi de stâlp au fost găsite în carourile 3 şi 4; sunt gropi modeste, cu diametre de 35, respectiv 30 de cm (este dat aici diametrul mic, pentru forme eliptice, considerat mai descriptiv decât diametrul lărgit). Adâncimile lor diferite şi aliniamentul lor deviat cu 15o nu le recomandă ca funcţionând într-un sistem arhitectonic unitar. Oricum, elementele de care dispunem deocamdată nu permit nici un fel de reconstituiri ale obiectivelor din fazele anterioare. Mai menţionăm doar că asemenea gropi de par au fost găsite – izolat – şi pe S. 3; doar desfacerea integrală a zonei ar permite o tentativă de reconstituire a obiectivelor mai vechi.

    Inventar, probleme generale
    În campania din 2010 s-a lucrat pe complexe interesante, însă recolta de inventar arheologic este relativ slabă. Se pot menţiona totuşi aplice de bronz, fragmente de pietre de râşniţă, fragmente de sticlă şi balamale asociate locuinţei de fază 4 de lîngă via principalis, bune dovezi că locuirea târzie de la Răcari are toate atributele tipice locuirii romane. Din aceeaşi secţiune (S. 9) provin de asemenea un vârf de suliţă şi un fragment de ţiglă ştampilată (un tip care s-a recoltat şi în 2009 şi care devine tipic pentru faza 3.1). Din S. 8, din groapa mică, provin mai multe fragmente (mici!) de statui de bronz aurit, amintind de cele 3000 de fragmente de statuie descoperite de înaintaşi în centrul castrului, iar din groapa mare fragmente (tot foarte mici) de marmură. Din barăcile de la capătul vestic al S. 7 provin fragmente foarte subţiri de vas de sticlă, un capac de sigiliu, o aplică ornamentală un fragment de opaiţ şi o cheie de fier. Din nefericire în acest an au fost foarte puţine monede, ceea ce nu este de natură să ne ajute în rezolvarea unor probleme stratigrafice dificile.
    În campania următoare ne propunem să rezolvăm situaţia apărută în atrium, prin deschiderea unei suprafeţe între S. 8 şi S. 3 şi deschiderea în suprafaţă a marelui complex adâncit. Alte obiective vor fi avute în vedere numai dacă vor exista fonduri rezonabile (ceea ce este destul de puţin probabil).
    De câţiva ani ne străduim să ţinem evidenţa materialelor de construcţii ieşite din săpătură (este o activitate extrem de cronofagă). Fiindcă materialele contabilizate din gropile de pe S. 8 reprezintă singura evidenţă capabilă să redea materialele din care au fost construite zidurile principiei (sau, cel puţin, latura sa proximă), am prelucrat aceste date pentru groapa din carourile 5-6. Am împărţit stratigrafia de detaliu a gropii în patru mari paliere verticale, respectiv, de sus în jos: 1) nivelul deranjat de cercetări arheologice anterioare; 2) nivelul (scufundat) al pavajului care acoperă dărâmăturile masive; 3) dărâmătura cu pietre de mari dimensiuni; 4) dărâmătura inferioară, cu arsură. Alocarea unor adâncimi specifice este, aici, dificilă, fiindcă toate nivelurile sunt înclinate, grosso modo, de la est spre vest (mai exact din marginile alveolei spre centru). A rezultat următorul tabel:

    MATERIAL %

    piatră râu

    gresie

    cărămidă

    ţiglă

    olană

    calcar

    mortar

    necunoscut

    coef  0.1

    PALIER

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    1. deranjat

    41.74

    21.01

    8.71

    9.95

    1.66

    0.21

    2.07

    14.65

    1.786

    2. pavaj

    48.31

    24.15

    5.32

    8.07

    1.97

    0.36

    6.5

    5.32

    7.813

    3. umplutura superioară

    71.22

    25.37

    0.17

    0.73

    0.17

    0

    1.43

    0.91

    18.686

    4. umplutura inferioară

    71.55

    10.83

    1.09

    8.01

    1.6

    0.05

    0.64

    6.37

    6.447

    Înainte de a discuta cifrele din tabel, iată câteva lămuriri asupra modului său de compunere: materialele de pe capul de tabel reprezintă procente din total. Coeficientul (ultima coloană) reprezintă raportul dintre greutatea totală a materialelor de pe un palier şi estimarea volumului (în metrii cubi) respectivului palier; acest coeficient a fost împărţit la 10, pentru ca să poată fi reprezentat mai uşor pe grafic (se va citi, deci, pentru palierul 3, "187 de kg de material la metru cub"). S-a înregistrat drept material „necunoscut” materialul foarte fragmentar, care nu poate fi alocat cert unei categorii (fiind aproape totdeauna material tegular); variaţia lui, între 15% şi 1% este foarte expresivă, indicând (pentru cifrele mari) fragmentaritatea sporită a materialului din nivel.
    Trecând la interpretarea datelor din tabel, se remarcă întâi similitudinea cifrelor dintre primele două paliere; singurul contrast relativ este la material „necunoscut”, fiindcă cercetarea arheologică anterioară a contribuit la fragmentarea suplimentară a inventarului recuperat. Al doilea comentariu este că nu avem un „pavaj” (e numit astfel convenţional, pentru a fi recunoscut), ci o dărâmătură aflată pe ultimul pavaj; acesta este compartimentul în care materialul tegular este cel mai prezent (între 20 şi 35% pentru primele două paliere), cu un avantaj net pentru palierul 1; semnificaţia este că palierul deranjat de cercetare era cel mai bogat în material tegular, adică cea mai târzie formă în care a fiinţat principia (sau alt edificiu construit în zonă).
    O situaţie cu totul contrastantă constatăm pentru palierul 3, cel care teoretic corespunde cu cea mai mare parte a fundaţiilor surprinse în săpătură, de noi. Aici materialul tegular este cu totul în jur de 2%, ceea ce, neîndoielnic, este surprinzător. Ce s-a întâmplat??... Nu ar trebui să ne îndoim că o construcţie atât de mare şi de frumoasă, cum era Principia de la Răcari – una dintre cele mai impunătoare din Dacia, după cum s-a tot remarcat –, ar fi trebuit să fie acoperită cu ţiglă. Ei bine – nu-i aşa! Ţigla îşi păstrează poziţia preponderentă în rândul materialelor tegulare, dar reprezintă numai 0.73% din material! Dacă această fază (3.1) a principiei ar fi fost acoperită cu ţiglă, raportul ar fi trebuit să arate cu totul altfel (obiectele aflate sus sunt primele care cad). Nu avem desigur explicaţii, ci doar o ipoteză, şi anume că romanii au constatat problemele structurale pe care clădirea le avea, au încercat să evite colapsul ei, iar singura măsură posibilă era înlocuirea acoperirii cu ţiglă – extrem de grea, mai ales cea romană – cu un material mai uşor (lemn?).
    Comparând acum raporturile dintre palierele 3 şi 4, constatăm relativa lor similitudine: Piatra de râu prezintă acelaşi predominant procent, de 71% - ceea ce reflectă faptul că a fost principalul material de construcţie în fazele 2 şi 3 ale castrului -, însă reţinem că sunt pietre din alt clasă de mărime. Diferenţe apar la celelalte rubrici; cea mai interesantă este cea din coloana „mortar”; evident, mortarul a fost măsurat numai dacă a rămas în bucăţi suficient de mari pentru a putea fi mânuit (cel mărunt fiind aruncat cu pământul). Or, diferenţa ar putea fi eventual pusă pe seama faptului că palierul 3 provine de la ruine aflate în proziţie primară, iar în cazul palierului 4 – în poziţie secundară, ceea ce presupune o fragmentare mai mare.
    O explicaţie similară am avea nevoie pentru statistica palierului 2 (teoretic nederanjat). Se poate presupune că peste pavaj au căzut bucăţi semnificative ale fazei secunde a principiei (adică 3.2), dar că celelalte materiale de construcţie au fost recuperate (de romanii fazei 4) pentru reutilizare. Abia aici cantitatea de mortar este apropiată de raportul dintr-o construcţie în funcţiune.
    Desigur, cea mai interesantă fluctuaţie este chiar cea a coeficientului. Dacă în cazul palierelor 2 şi 4 avem cantităţi mijlocii (78, respectiv 64 kg de material la metru cub), cele 187 de kg în cazul palierului 3 sunt un indicator comparativ expresiv, traducând expresia „dărâmătură masivă”).
    Pentru ilustrarea tabelului de mai sus vezi fig. 19.


    nota 1 Absenţa pazei, a unei baze de şantier, face imposibilă utilizarea extensivă a roabelor, o săpătură în suprafaţă propriu-zisă nefiind practicabilă. S-a optat astfel pentru singura variantă rămasă, cea a secţiunilor alăturate, cu martor de 0.5 m.

    nota 2 Gropile de stâlp cu diametre în jur de 60 de cm sunt o marcă a nivelului 2 al castrului, identificată încă din primii ani de la Răcari (vezi raportul pe 2004).

    nota 3 De exemplu E.S. Teodor, Prima amenajare a castrului de la Răcari, jud. Dolj, în Dacia Augusti Provincia, E.S. Teodor & O. Ţentea (ed), Bucureşti 2006, 232.

    nota 4 Aşa au dispărut circa 1000 de metri cubi din Principia, pământul fiind luat de săteni şi folosit la construcţia caselor de chirpici. Aşa se întâmplă uneori chiar şi în zilele noastre, în ciuda legislaţiei existente.

    nota 5 Este de amintit aici că, conform desenelor lui Polonic, poarta de sud – cea spre care conduce tronsonul acesta de drum – a fost blocată „barbar” (dar cu... carărmidă), iar acest lucru nu s-ar fi putut produce, cu necesitate, decât la amenajarea (reparaţia) fazei 3.2. Un drum care duce într-o fundătură nu mai are de ce să conserve o lăţime de „bulevard”.

    nota 6 Vezi A.G. Poulter, The Transition to Late Antiquity, Proceedings of the British Academy, vol 141, planşa finală a studiului care dă numele volumului, cu reconstrucţia propusă a oraşului Nikopolis ad Istrum în jurul anului 500, în care centrul fortificaţiei este aproape neocupat, cu excepţia clădirilor care bordează via principalis. O organizare de acelaşi tip este propusă de Gerda von Bülow pentru Iatrus (The Fort of Iatrus in Moesia Secunda: Observations on the Late Roman Defensive System on the Lower Danube (Fourth–Sixth centuries AD) în volumul coordonat de Poulter, citat mai sus, 459-478, p. 465, fig. 3) în prima jumătate a sec. IV. Vezi şi alinierea la stradă (prin ocuparea pasajului pietonal) a construcţiilor târzii de la Tropaeum, de-a lungul aceleiaşi artere.

    nota 7 În 2009, ca urmare a unei curăţenii temeinice în zonă, zidurile basilicii au fost vizibile în iarbă şi au putut fi măsurate cu luneta topografică, fiind eliminate micile erori de plasament ale comandamentului în planul general, moştenite de la Florescu. Există deci o bună corelare planimetrică între săpătura noastră şi desenul lui Florescu. Sigur, luneta topografică nu este o unealtă pe măsura unei staţii totale, având o eroare generică de 10 cm, care nu poate fi evitată. Din acest motiv, toate măsurătorile cu luneta topografică sunt realizate din două staţii distincte, apoi mediate, ceea ce conduce, practic, la anularea erorilor semnificative. Poziţionarea reciprocă a bornelor de pe castru a fost realizată cu staţia totală (mulţumită lui Mihai Florea), relaţia dintre ele fiind certă la nivel milimetric.

    nota 8 D. Tudor (1965, 236), urmând notele de şantier de la Tocilescu şi Polonic, aminteşte de monumente anterioare lui Caracalla incorporate în pragurile porţilor de la Răcari. Fiindcă o distrugere arareori afectează şi pragurile, este de presupus, cel puţin prin prisma cronologiei celor 4 nivele de pe castru (în forma propusă de noi), că datează construcţia iniţială a construcţiei castrului de piatră. Există însă o dovadă clară a unei noi intervenţii în zona porţilor, respectiv blocarea porţii de sud a castrului. Deşi Tudor foloseşte pluralul „porţi”, din desenele lui Polonic (vezi Teodor 2006, fig. 9) rezultă că doar poarta de sud a cunoscut fenomenul; în notele de şantier ale lui Polonic putem citi acelaşi lucru. După ce descrie modul de construcţie al porţii nordice, scrie următoarele: „Celelalte porţi sunt la fel construite, numai la poarta de sud găsim lângă pragul porţei un zid brut (sic) de cărămidă de 0.9 m. gros” (Arhiva IAB, E3, Polonic, plic VII, p. 59). Blocarea porţii s-a realizat, fireşte, în altă fază decât construcţia ei. Presupunerea că acest lucru s-ar fi petrecut după invazia devastatoare a carpilor avea la bază doar stratigrafia modestă cu care s-a operat. Deocamdată ipoteza noastră de lucru este că după 250 fortificaţia nu mai cuprindea toată suprafaţa, ci una restrânsă (vezi, în meniul general al micro-sitului, capitolul „Clasificarea nivelurilor arheologice din castru”); singurul moment în care s-ar fi putut întâmpla blocarea porţii ar fi după devastarea nivelului 3.1 (primul castru de piatră). Aşa cum nota Tudor (1965, 238), în ziduri au fost incorporate o inscripţie de la Caracalla sau Elagabal (probabil primul) şi alte monumente fragmentare mai puţin interesante în contextul acestei discuţii, inscripţie care datează indirect fenomenul.