CASTRUL ROMAN DE LA RĂCARI

  ISTORICUL CERCETĂRILOR

Rapoarte de săpătură

Castrul roman de la Răcari a fost semnalat pentru prima dată de către A.T. Laurian, care îl identifica cu - enigmaticul încă - Admutrium din Tabula Peutingeriana (Laurian 1846, p. 104-105); la data la care umanistul ardelean a vizitat castrul, o bună parte a zidurilor erau în picioare. Identificarea cu Admutrium se baza pe faptul că distanţa consemnată în Tabula Peutingeriana "consună binişor cu pusăciunea" Răcarilor.

Săpături arheologice de proporţii în castrul roman de la Răcari, au fost iniţiate de către Grigore Tocilescu, prin delegaţii săi, Pamfil Polonic, Zay Guglielmo şi I.M. Ştefănescu, la finele secolului XIX (anii 1897-1898). Castrul a fost secţionat nord-sud, exact pe traseul Via Principalis, cu intenţia evidentă de a cerceta zona din faţa clădirii comandamentului, în căutarea inscripţiilor care trebuie să fi fost puse aici. Deasemenea, clădirea comandamentului a fost sondată de săpăturile conduse de Gr. Tocilescu. Cel puţin unul din turnurile porţii pretoriene, cel de nord-est, a fost cercetat de P. Polonic. Din păcate, Tocilescu a publicat doar câteva observaţii cu privire la castru (Tocilescu 1900, p. 140), un lot de piese dintre cele descoperite de el în cele două campanii fiind prezentat ulterior de D. Tudor (Tudor 1965). Remarcabilă este însă descoperirea, în perimetrul castrului, a câtorva mii de fragmente aparţinând statuilor de bronz a trei împăraţi romani (Tudor 1976, p. 576).

Trei decenii mai târziu (anii 1928 şi 1930), Gr. Florescu a săpat pe urmele lui Gr.G. Tocilescu, prilej cu care au fost obţinute o serie de date utile în legătură cu castrul. Principalul obiectiv vizat a fost incinta de piatră a castrului, care a fost pusă în evidenţă prin şanţuri trasate şi săpate de-a lungul zidurilor. Au mai fost cercetate cel patru porţi, clădirea comandamentului şi turnurile de colţ ale castrului. Spre deosebire de Gr. Tocilescu, Florescu şi-a publicat conştiincios cele constate de el în timpul săpăturilor, raportul său fiind de fapt prima prezentare sistematică a castrului de la Răcari. Pentru toate acestea, vezi Florescu 1931, p. 1-28.

În anii 1991-1992, Muzeul Militar Central a desfăşurat alte investigaţii arheologice în castru, efectuate manu militari ; colectivul de cercetare a fost alcătuit din C.M. Vlădescu, R. Avram, O. Stoica şi L. Amon. Două secţiuni magistrale au fost trasate peste perimetrul castrului pe direcţia est-vest şi respectiv, nord-sud, în vederea cercetării elementelor de fortificare. Au fost puse în evidenţă şanţul ( fossa ), berma, zidul ( murus ), valul (agger), drumurile interioare, precum şi câteva barăci militare aflate în interiorul castrului. Sumare date despre aceste săpături au fost publicate în anul 1996 (Revista Muzeului Militar National. Supliment 1, 1996, p. 7) şi 1998 (Vlădescu, Avram, Stoica, Amon 1998, p. 80-85).

Începând cu anul 2003, cercetările au fost reluate de Eugen S. Teodor de la Muzeul Naţional de Istorie, împreună cu Dorel Bondoc de la Muzeul Olteniei. Până la data redactării acestui material au fost cercetate mici sectoare din praetentura dextra (S.1) şi praetentura sinistra (S.2), care au vizat sistemul de fortificare al castrului. Multe din rezultatele obţinute diferă substanţial de cele cunoscute anterior. Pentru toate acestea, vezi Teodor, Bondoc şi colectivul 2004, p. 251-255; Teodor, Bondoc, Bălteanu 2005, p. 288-289.

 

Alte contribuţii

Nicolae Gostar a examinat câteva inscripţii de material tegular, din patrimoniul Muzeului Olteniei, care au făcut anterior obiectul unor comentarii contradictorii; el citeşte NMS[igma], respingând lectura NMe[psilon] (propusă de G. Cantacuzino, în Câteva corpuri barbare din armata romană de la Augustus la Galienus, Bucureşti 1929, p. 69). Legenda propusă este Numerus Mauretanorum Saldensium, numele Saldae fiind o reconstrucţie după numele tribal atestat Saldensioi (Gr. Tocilescu - Monumente epigrafice şi sculpturale ale Muzeului de Antichităţi din Bucuresci, Bucureşti 1902, p. 636) pentru vestul Olteniei (Pârvan - Getica, Bucureşti 1926, p. 228).

Gostar respinge posibilitatea ca acel sigma să adreseze Sucidava, pentru că în această locaţie nu este atestată nici o trupă maură, şi preia ideea lui Pârvan (Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, 36, 1913, p. 23-25), conform căruia Sigma ar trebui să fie redarea fonetică a unei vocale absente în latină, dar caracteristică, probabil, traco-dacilor, probabil Ş. Am citi, deci, "Şucidava" sau "Şalde".

Din elogiul adus lui Tocilescu de către Dumitru Tudor (1976) reţinem câteva elemente de context istoric a Olteniei romane, ce ar putea lumina, fie şi indirect, cronologia castrului de la Răcari. În primul rând este vorba despre fragmentele de inscripţie descoperite de Tocilescu la Slăveni, care atestau reconstrucţia a fundamentis în anul 205. O altă epigrafă, de la Bumbeşti, atestă că cetatea făcută iniţial cu "brazde de pământ" a fost dotată cu ziduri de piatră în anul 201, din iniţiativa guvernatorului imperial al celor trei Dacii, Octavius Iulianus.

De o parte şi de alta a Răcarilor, la începutul veacului III, se întâmpla acelaşi lucru: autorităţile hotărâseră că au nevoie de ziduri de piatră, în faţa potenţialelor ameninţări. Acelaşi a fost gândul nostru, din motive pur stratigrafice; castrul mare de pământ (numit N.2) a fost ridicat cândva după 157 (în bază numismatică; posibil 10 ani mai târziu), însă această construcţie nu pare să funcţioneze foarte mult (este cel puţin impresia actuală, pe prea puţină săpătură; însă nivelul 2 nu are subnivele şi nici mult material arheologic). Nu există încă o sugestie numismatică (sau de altă natură) care să permită mai multă precizie; însă am presupus, pe baza situaţiei stratigrafice, că în jurul anului 200 s-a construit castrul de piatră (care, din contră, are două subnivele distincte şi mult material pe nivel).

Un alt indiciu asupra cronologiei castrului mare de piatră (sau nivelul 3, în terminologia stratigrafică) îl găsim la Dumitru Tudor (1965, p. 236), care, comentând cercetările Tocilescu-Polonic, face precizarea că în construcţia turnurilor porţii pretoriene au fost înglobate monumente anterioare lui Caracalla (deci ante 211).

O lectură atentă a textului publicat de Dumitru Tudor în 1965 (p. 252) ne-a luminat în privinţa evidenţei numismatice de secol IV, de la Răcari. Profesorul spune că, pe de o parte, avem însemnările lui Polonic, cel care enumera descoperiri de la Domitian la Gordian III, iar, pe de alta, "o ulcică romană din sec. II-III" (provenită de la Răcari?), în care se păstra o colecţie de monede de la Diocletian la Phocas (?), prezumtiv considerată a proveni de la Răcari. În asemenea situaţie, credem că putem, în baza rapoartelor de săpătură a cinci campanii (două Florescu, trei ale noastre; vezi sumarul numismatic), în care nu s-a produs nici un fel de descoperire după Etruscilla (ultima la 251), să conchidem că prezumţia lui Dumitru Tudor a fost falsă.