INTRODUCERE

p. 7

Această teză îşi are originea într-un sentiment de neputinţă pe care îl încerca un “nou venit”, la începutul anilor ‘90, în faţa realităţilor confuze ale erei post-romane, aşa cum erau ele reflectate de arheologia momentului. Cantitatea relativ mare de informaţie acumulată în peste 40 de ani de arheologie de teren este din ce în ce mai greu de înţeles ca un corpus cu sens. Sintezele asupra subiectului fie sunt, de-acum, destul de vechi[1] pentru a fi depăşite de evenimente, fie au doar caracter regional[2], fie prezintă aspecte disparate ale culturii materiale[3], fie reprezintă lucrări cu iz propagandistic[4]. În fine, multe dintre explicaţiile care au fost vreodată la modă sunt evident – pentru mai toată lumea – perimate, dar nu este foarte clar ce se va pune în loc.

Tarele ştiinţei arheologice vor fi pe larg dezbătute, în această lucrare. Cu circa 7 ani în urmă, când am pornit la acest drum, le înţelegeam mai puţin clar; îmi era însă foarte clar că trebuie făcut ceva, că vechile metode vor scoate numai vechile concluzii şi că fără o nouă metodologie nu va mai fi posibil un progres semnificativ la nivelul explicaţiilor istorice. Putem deschide sute de şantiere, putem publica zeci de mii de profile (arheologice, geofizice, ceramologice), putem să măsurăm cioburile la micron, să le cântărim şi înainte şi după spălare; dacă nu ştim cum se montează această masă informaţională nu numai că nu vom progresa, dar ne vom scufunda sub cioburi şi hârtii, din ce în ce mai confuzi, copleşiţi de o massă de date care fără îndoială că ar fi covârşit şi un cap limpede ca a lui Nestor.

În 1994 am început să lucrez la un sistem morfologic destinat să ne pună la adăpost de subiectivismul unor descrieri de genul “buză mai puţin răsfrântă”, “diametrul maxim în zona umerilor”, sau de “analogii” tot atât de certe ca asemănarea unor persoane de rasă albă de sex masculin. Deşi la epoca aceea foloseam calculatorul ca mai toată lumea – respectiv maşină de scris – iar despre bazele de date aveam doar nişte idei abstracte, la momentul publicării Sistemului Compas[5] eram perfect lămurit că drumul va continua împreună cu calculatorul sau deloc; dificultăţile uriaşe întâlnite pentru redactarea acelei cărţulii, care opera totuşi doar cu două sute de exemple de forme ceramice, mă lămuriseră pe deplin că manipularea manuală a câtorva mii de înregistrări (cu sute de câmpuri) ar fi o aberaţie.

Nu mă voi opri în această introducere asupra problemelor de metodologie, fiindcă acestei chestiuni îi este rezervată prima secţiune a lucrării (trei capitole). Voi face aici un foarte scurt istoric al cercetării subiectului (ceramica de secol VI, în special din Câmpia Română), încheind cu descrierea sistemului de organizare a lucrării.

Arheologia evului mediu timpuriu este cea mai nouă ramură a cercetării istorice. Vechea arheologie a fost multă vreme prizoniera obiectului frumos sau grandios. Evul mediu timpuriu nu îndeplineşte condiţiile. Primele cercetări au avut caracter relativ întâmplător şi se leagă de numele lui Dinu V. Rosetti[6]. Dincolo de identificarea unor aşezări ale epocii (Dămăroaia, Lacul Tei, Fundeni, Ciurel, Băneasa - La Stejar), arheologul bucureştean a avut norocul de a descoperi în periferia Teilor un cuptor de olar, cu şarja ceramică în complex, la care s-a adăugat o providenţială monedă de la Justinian, ceea ce i-a permis atât datarea, cât şi o alocare culturală corectă (populaţia autohtonă romanică). Norocul începătorului nu avea să se repete prea des şi nici prea curând, aşa încât peisajul arheologic al epocii nu a început să se limpezeazcă decât după aproximativ un sfert de veac. Lista descoperirilor interbelice notabile se încheie cu sondajul lui Dumitru Berciu la Balta Verde (Dolj), care a revelat două morminte de incineraţie în urnă (?)[7], a căror interpretare istorică şi culturală a rămas subiect de discuţie.

p. 8

Perioada postbelică a debutat sub semnul “şantierelor de construcţie a socialismului”, pentru care arheologia era departe de a reprezenta o prioritate. Într-o epocă în care şantierele de salvare sau arheologia urbană nu aveau metodologii prea clare nici în ţări mai dezvoltate, rezultatele intenselor lucrări de la Bucureşti sau de la Porţile de Fier arată astăzi câştiguri îndoielnice, care au adus puţine informaţii utile, altele decât cele de cartare a unor situri; or, evident, pentru o lucrare care îşi propune prelucrarea ceramicii, cartarea nu reprezintă prea mult. Progrese semnificative au început să se realizeze odată cu începerea marilor şantiere de cercetare sistematică, cum au fost aşezarea de la Ciurel sau Necropola de la Sărata Monteoru, în a doua jumătate a anilor ’50. Cunoaşterea teoretică a fost tributară unor îndelungi ezitări şi oscilări[8], primele contribuţii semnificative în materie venind la începutul anilor ’60. Clarificarea se datorează lui Ion Nestor, care a urmat el însuşi un traseu sinuos, de la atribuirea descoperirilor de la Sărata Monteoru exclusiv slavilor[9] - la o opinie mai nuanţată, viabilă şi astăzi[10]. Tot lui Nestor datorăm prima lectură arheologică a izvoarelor literare[11], text care a rămas de referinţă.

Nu intenţionez să dezvolt aici istoricul contorsionat al cercetării, fiindcă deja s-a făcut de mai multe ori[12] şi nu ar aduce beneficii acestei lucrări. La modul strict, nu există nici o lucrare specială, referitoare la ceramica Ipoteşti-Cândeşti, pe care să o pot invoca în postura de precursor, alta decât cea publicată de mine recent[13]. Vreau să evoc doar numele a două persoane, a căror activitate a marcat profund domeniul. Primul este Victor Teodorescu, care este nu numai autorul unor săpături interesante (din nefericire majoritatea nepublicate), dar este primul teoretician al culturii Ipoteşti-Cândeşti, chiar naşul de botez. Chiar dacă cronologia şi etapele propuse nu mai sunt de actualitate, cercetătorul ploieştean are meritul de a fi definit pertinent caracterul romanic al culturii, cu elemente de cultură carpo-dacică[14], ceea ce, în linii generale, este încă adevărat. Al doilea personaj-cheie este Suzana Dolinescu-Ferche, a căror merite teoretice sunt mai modeste, dar de a cărui nume se leagă aproape toate aşezările importante ale epocii, fie cele pe care le-a cercetat personal, pe teren (cele trei aşezări de la Dulceanca cu nivel de locuire de secol VI), fie cele în care contribuţia sa la publicare a fost decisivă pentru intrarea în circuitul ştiinţific (Ipoteşti, Ciurel, Soldat Ghivan).

Aş insista asupra evenimentelor ultimului deceniu, importante pentru devenirea subiectului. Aceşti ultimi ani au adus elemente de noutate absolută, atât asupra cronologiei culturii, cât şi asupra extensiei ei teritoriale; şi ceva mai mult. Începând cu 1994 au apărut, succesiv, rapoarte din aşezări de la finalul evoluţiei culturii Ipoteşti-Cândeşti, caracterizate de cvasi-exclusivitatea ceramicii lucrate cu mâna[15], orizont despre care nici nu se bănuia că există (cu posibila expectaţie a relevării unor aspecte de cultură slavă genuină în Câmpia Română). În 1998 a apărut un alt raport[16], al cercetărilor din aşezările de la Gropşani, din centrul Olteniei, care nu numai că permit înglobarea cu deplină certitudine a spaţiului din dreapta Oltului în cultura studiată, dar clarifică aspecte fundamentale ale începuturilor culturii şi stabileşte standarde comparative foarte importante pentru evaluarea situaţiei din Muntenia. Fără această lucrare, teza de doctorat ar fi fost privată de puncte de reper esenţiale pentru descrierea mediului cultural al epocii; faptul constituie un motiv de meditaţie asupra vulnerabilităţii cercetării.

La momentul enunţării temei de doctorat (“Ceramica de uz comun din Muntenia, de la sfârşitul veacului al V-lea până la mijlocul veacului al VII-lea”), Oltenia nu putea fi inclusă în temă decât riscând o

p. 9

discuţie vagă. Astăzi, din contră, este evident că ceramica din Muntenia nu se poate discuta separat de ceramica din Oltenia. Aşa încât digresiunile la dreapta Oltului nu vor fi considerate derapaje de la titlul iniţial, ci contextualizarea adecvată a subiectului.

Tot în 1998 mi-a apărut un studiu asupra capacităţii vaselor ceramice din secolul VI, din Câmpia munteană, care este, din câte ştiu, prima încercare de abordare sistematică de acest fel.

Fie-mi permis să amintesc aici câteva teze de doctorat din ultimii ani, a căror tematică se intersectează pe diverse segmente cu această lucrare, şi a căror puncte de vedere au fost importante în configurarea unor concluzii proprii. Într-o ordine tematică, aş începe cu detaliatele cercetări ale colegului clujan Ioan Stanciu, în aşezarea slavă timpurie de la Lazuri[17] (Satu Mare), care oferă un excelent etalon “de contrast”. Alte lucrări de referinţă pe tărâmul ceramicii, de această dată romană, le-au oferit în ultimii ani Andrei Opaiţ şi Ioan Carol Opriş[18]. Tot despre ceramică, însă cea getică, a scris o masivă lucrare colegul George Trohani[19]. Fără referinţă directă la obiectul de studiu, aceste teze au însă relevanţă atât fiindcă donează termeni de comparaţie la nivelul materialelor, cât şi fiindcă descriu tendinţa – lentă dar certă – de a sparge tiparele procedurale şi de deschidere către metode de studiu alternative. Idei interesante am găsit şi în teza lui Alexandru Madgearu[20]; lucrare cu caracter de sinteză, ce oferă perspective noi asupra interpretării unor texte literare, a datelor numismaticii şi a datării unor antichităţi slave pe teritoriul sud-carpatic, adică un cadru istoric necesar unui ceramist, care, prin forţa lucrurilor, este mai “specializat”. În domeniul numismaticii a apărut o sinteză pe care cred că o aştepta multă lume, şi care sper că nu va întârzia să fie publicată, realizată de colegul Ernest Oberländer-Târnoveanu[21], care mi-a prilejuit contextualizarea istorică necesară. Aş concluziona că peisajul ştiinţific al ultimilor ani este plăcut şi tonic, demonstrând că progresul nu este o vorbă oarecare.

Nici cercetătorii străini nu au stat degeaba în ultimul deceniu. Alături de vechi lucrări de referinţă[22], în ultimii ani s-au adăugat publicarea unor situri importante[23], monografii regionale de maxim interes[24], studii care pot schimba percepţia despre realităţile arheologice din teritorii învecinate[25], sinteze referitoare la grupuri de populaţie[26], manuale de ceramistică[27], toate de maxim interes pentru subiectul tratat, mai mult sau mai puţin direct. Evident, exemplificările ar putea continua, dar prefer să rămân la titlurile cele mai importante.

Este timpul să mulţumesc aici celor care au creat condiţiile necesare pentru ca această lucrare să existe. Trebuie să mulţumesc sorţii şi unui vechi coleg (dr. Lucian Chiţescu) care m-au trimis în neaşteptata direcţie a Iaşului, pentru pregătirea lucrării de doctorat. Am cunoscut aici un om, pe care îl ştiam numai după reputaţie şi larga bibliografie – l-am numit pe profesorul Dan Gh. Teodor –, care s-a demonstrat îndrumătorul la care nici nu îndrăzneam să sper. Nu am să enumăr aici motivele unei asemenea aprecieri, fiindcă domnia sa le ştie, iar restul comunităţii arheologice le bănuieşte. Aşa se face că a rezultat acea lucrare pe care mi-o dorisem, cu metodele şi concluziile pe care mi le-am dorit, bune-rele cum sunt. Câţi oameni au această bucurie?

p. 10

Mulţumiri merită cu prisosinţă direcţiunea Muzeului Naţional de Istorie a României, care mi-a asigurat toate condiţiile pentru ca proiectul de cercetare să avanseze. Iar când spun “toate” – nu spun de convenienţă. Mă gândesc la finanţarea cercetării de teren, fonduri de deplasare, aparatura necesară unui studiu modern, consumabile, posibilităţi de publicare, inclusiv la o atmosferă propice cercetării. Nu în ultimul rând am să-mi evoc familia, care a înţeles că un calculator performant este mai important ca o maşină second-hand, ca să mă refer numai la acest aspect. La sfârşit dar nu în ultimul rând am să mulţumesc tuturor celor care au crezut în mine şi în ceea ce fac, chiar dacă nu au înţeles totdeauna nici ceea ce fac, nici de ce fac.

Am să închei această introducere cu câteva indicaţii asupra organizării materialului. Lucrarea este expusă în trei volume. Primul volum conţine textul principal al lucrării. Al doilea volum strânge material de factură tehnică, necesar argumentării detaliate a unor afirmaţii, sau memoratoare de termeni, proceduri, date brute. Al treilea volum este dedicat ilustraţiei.

Primul volum conţine, în afara acestei introduceri şi a concluziilor finale, cinci secţiuni tematice mari. Prima secţiune conţine expunerea (în trei capitole) a sistemului metodologic şi tehnologic (“Sistemul Compas”)[28]. A doua secţiune tratează sistemul de referinţă (în două capitole), adică toată ceramica potenţial utilizabilă ca termen de comparaţie pentru ceramica Ipoteşti-Cândeşti. A treia secţiune expune siturile de referinţă ale culturii Ipoteşti-Cândeşti (în cinci capitole), adică acelea care pot fi folositoare pentru atingerea scopurilor, în primul rând definirea caracterelor generale ale culturii, dar şi prin expunerea unor caracteristici generice ale ceramicii, pentru fiecare sit. A patra secţiune tratează ceramica Ipoteşti-Cândeşti, de o manieră analitică, cele cinci capitole abordând, pe rând, fabricaţia, decorul, morfologia alfa-numerică, morfologia numerică, capacitatea, respectiv funcţionalitatea recipientelor ceramice. Ultima secţiune, a cincea, circumstanţiază concluziile obţinute pe studiul ceramicii, prin raportarea la alte domenii de studiu (izvoare literare, numismatică, piese metalice, ş.a., grupate în două capitole). Concluziile finale verifică în ce măsură concluziile parţiale au coerenţă ca explicaţie istorică, oferind şi o evaluare finală a rezultatelor cercetării. Volumul se încheie cu bibliografia şi prescurtările cele mai frecvente[29].

Al doilea volum – al Anexelor tehnice – începe cu o primă secţiune, care cuprinde memoratoare, necesare înţelegerii terminologiei şi procedurilor Compas. A doua secţiune cuprinde o listă a pieselor ceramice din mediu slav primitiv (sau situri tradiţional arondate lumii slave) care au putut fi clasificate morfologic şi care se constituie în termeni de comparaţie pentru ceramica Ipoteşti-Cândeşti, cât şi mediile metrice ale grupelor morfologice slave. A treia secţiune cuprinde elementele similare pentru siturile din Câmpia Română. A patra secţiune – foarte largă – este dedicată graficelor analitice folosite pentru clasificarea morfologică şi volumetrică a întregului corpus ceramic folosit (ceramică Ipoteşti-Cândeşti, ceramică slavă, altă ceramică de referinţă), inclusiv tabele concluzive. A cincea secţiune cuprinde tabele sintetice, reprezentând rezultatul diverselor analize, constituindu-se de asemenea în material argumentativ pentru tezele susţinute în primul volum. A şasea secţiune conţine comentarii la izvoare literare, ca sursă a concluziilor pe marginea acestor texte, din volumul întâi.

Volumul III – ilustraţie, este structurat în cinci secţiuni. Secţiunea întâi reprezintă suportul pentru secţiunea I a volumului I, referitoare la sistemul teoretic. Secţiunea a doua cuprinde hărţi. Secţiunea a treia cuprinde catalogul formelor clasificate din cultura Ipoteşti-Cândeşti. Secţiunea a patra cuprinde desenele mediilor grupelor morfologice slave. Secţiunea a cincea cuprinde altă ceramică de referinţă. Volumului al treilea i se anexează baza de date, pe un CD, prin care se pune în circulaţie toată informaţia referitoare la ceramică, utilizată de această lucrare.

---

[1] HOREDT 1951; NESTOR 1964.

[2] TEODOR D. 1978; FERCHE 1984.

[3] CONSTANTINIU 1966, TEODOR D. 1981 pentru legãturile cu Bizanţul; TEODOR D. 1994 pentru influenţele slave.

[4] OLTEANU 1997. Cartea are şi secţiuni interesante (de exemplu despre uneltele agricole), dar prezentarea ceramicii nu se numãrã printre ele.

[5] TEODOR E. 1996.

[6] ROSETTI 1932, 1934.

[7] BERCIU & 1956, p. 402 (decoperiri din 1934).

[8] MORINTZ & 1954, DIACONU P. 1958, care datau descoperiri ale culturii Ipoteşti-Cândeşti în secolele XII-XIII, în termenii “culturii Ciurel”. Având în vedere importanţa acestui şantier în epocã, nu este de mirare cã s-a simţit nevoia de a-l trata drept “cap de serie”. Interpretarea acestei culturi ca una de origine slavã, plecând de la dezagreabila impresie produsã de ceramica lucratã cu mâna, se dovedeşte astãzi nesustenabilã. În epocã s-a susţinut şi teza facturii romanice a sitului şi “culturii” Ciurel (ZIRRA 1961), dar nu prea am înţeles cu ce argumente, iar corecţia cronologicã a fost oferitã de Maria Comşa (1958, 1959), pe baza analogiilor cu materialele din Ucraina, de unde alte complicaţii şi ocoluri de interpretare.

[9] NESTOR 1957.

[10] NESTOR 1964, 1965.

[11] NESTOR 1963.

[12] TEODORESCU 1964, 1971; FERCHE 1984; ZAHARIA 1995 (a doua parte a studiului).

[13] TEODOR E. 2000.

[14] TEODORESCU 1971, p. 114.

[15] NICA & 1994; DAMIAN O. 1996; TEODOR E. 2000 a.

[16] POPILIAN & 1998.

[17] Nu mi-a parvenit textul tezei (nepublicate), ci un masiv raport de sãpãturã, cu substanţiale consideraţii teoretice (STANCIU 1999), reprezentând esenţa tezei. Opusul mi-a ajuns la cunoştinţã prea târziu pentru a fi reprezentat la justa valoare, în conţinutul acestei lucrãri, dar nu prea târziu pentru a mã fi oprit asupra chestiunii în secţiunea finalã. Mã voi distanţa de unele puncte de vedere ale celui pe care îl consider cel mai bun produs al arheologiei româneşti a migraţiilor, cu toatã consideraţia.

[18] OPAIŢ 1996; OPRIŞ 2000 (nepublicatã, consultatã în manuscris).

[19] TROHANI 1999.

[20] MADGEARU 1997.

[21] OBERLÄNDER 2000 (manuscris). Mulţumesc tuturor celor amintiţi (cu excepţia d-lui Opaiţ, la care nu a fost cazul) pentru a-mi fi favorizat accesul la lucrãri, chiar înaintea publicãrii (sau finalizãrii, în unele cazuri).

[22] BORKOVSKI 1940; RUSANOVA 1973, 1976; GIMBUTAS 1971; SHEPARD 1974, SEDOV 1982, POPOVIĆ 1975 a, POPOVIĆ 1979, etc.

[23] RUSANOVA & 1984 (pentru Codân); BARAN 1988 (pentru Raşcov).

[24] PARCZEWSKI 1993 (Polonia); FUSEK 1994 (Slovacia).

[25] KOLEVA 1992 (nordul Bulgariei înaintea proto-bulgarilor).

[26] RAŠEV 2000 (proto-bulgarii).

[27] ORTON & 1993.

[28] Douã dintre cele trei componente ale sistemului sunt publicate, respectiv sub-sistemul numeric (TEODOR E. 1996) şi sub-sistemul studiului capacitãţilor (TEODOR E. 1998), iar a treia componentã (sub-sistemul alfa-numeric) este în aşteptare pentru publicare în Arheologia Moldovei.

[29] Intenţia iniţialã a fost aceea de a pune bibliografia la sfârşitul anexelor tehnice, pentru a putea fi utilizatã independent de textul din primul volum. Datoritã dimensiunilor prea mari ale volumului II şi dificultãţilor de legare care se prefigurau, am renunţat (cu regret) la aceste intenţii. Alãturarea bibliografiei textului tezei prezintã clare incovenienţe de utilizare, însã reprezintã o practicã curentã.