REZUMAT

(continuare)

Secţiunea a III-a studiază siturile culturii Ipoteşti-Cândeşti, în cinci capitole, pe cinci areale geografice distincte: Muntenia de vest, Muntenia centrală, arealele „marginale” din Muntenia, Oltenia şi sudul Transilvaniei (având de răspuns la întrebarea dacă ultimele două areale sunt constitutive culturii studiate). Expunerea se fac sit de sit, având anvergură proporţională calităţii cercetării obiectului şi a publicării. Nu s-a intenţionat o dezbatere exhaustivă, ci numai a elementelor care pot contribui, nemijlocit şi imediat, la formularea unei judecăţi cronologice şi culturale.

Capitolul 6 tratează principalele aşezări din vestul Munteniei. Situl eponim de la Ipoteşti (ROMAN & 1978) a fost cercetat în regim de avarie, rezultând două complexe şi jumătate, fără piese întregibile. Importanţa acordată aşezării în anii ’60 şi ulterior este cu totul disproporţionată. Datarea timpurie rămâne acceptabilă doar fiindcă elementele de adjudecare sunt foarte puţine, dar, oricum, nu în faza cea mai timpurie a culturii. Principalele caracteristici sunt o pastă ceramică excesiv de nisipoasă, arsă oxidant însă cu tente cenuşii, de dimensiuni relativ mari, cu o predominare masivă a ceramicii de atelier (peste 90%). Decorul nu apare sistematic, este rarefiat şi simplu. Această descriere se potriveşte – dar nu în detalii – cu alte orizonturi timpurii, cu menţiunea contradicţiei majore a absenţei tăviţelor „slave” (prezente masiv în situri la vest şi la est, pentru acelaşi orizont cronologic; p. 103).

Grupajul de aşezări de la Dulceanca reprezintă cea mai importantă secvenţă cronologică din vestul Munteniei, pentru secolul al VI-lea, favorizând înserieri susceptibile de a deconspira principalele tendinţe de evoluţie a instrumentarului ceramic. Cele trei aşezări, poziţionate geografic într-un perimetru de numai câţiva km., par a fi habitatul aceleiaşi comunităţi, fără semnificative influenţe externe. Analizele statistice pe inventar au sugerat existenţa a două episoade de locuire pentru Dulceanca I (FERCHE 1974), respectiv locuinţele de suprafaţă (Dulceanca I a) şi „bordeiele” (Dulceanca I b). Locuinţele semi-îngropate din acest areal sunt însă, în general, puţin adânci. Fără excepţie, aşezările din Câmpia Română, la această epocă, au funcţionat pentru perioade de timp foarte limitate (probabil sub 5 ani), fapt evidenţiat de absenţa depunerii antropice continue şi de absenţa cvasi-generalizată a gropilor de provizii/ deşeuri. Excepţiile sunt puţine, iar un exemplu este Dulceanca IV (cu 5 gropi; FERCHE 1992); ocazional aceste gropi sunt de găsit în interiorul unei locuinţe, fiind interpretate ca gropi de provizii, semnificând elemente de organizare socială (este locuinţa „distribuitorului”). Se propune o schemă cronologică Dulceanca IV – II – I a – I b, între deceniile 2-3 şi 6-7 a veacului al VI-lea. Argumentele acestei ordonări se găsesc în compararea mai multor serii de fapte, a căror sens istoric se expune, pe scurt, prin diminuarea numărului de tăviţe, scăderea dimensiunilor medii a vaselor, aglomerarea decorului (la ceramica lucrată la roată), emacierea importurilor, descreşterea resurselor de hrană, ordonarea seriilor morfologice, sărăcirea expresiei morfo-funcţionale („borcanul” capătă cvasi-exclusivitate; v. p 104-108).

Sunt expuse, pe scurt, situaţiile unor situri cercetate superficial, cum sunt cele de la Olteni, Sfinţeşti, Copăceanca, Lăceni, importante pentru înţelegerea orizonturilor timpurii ale culturii. Se formulează ipoteza existenţei unor „aşezări mobile” pentru prima jumătate a sec. V (Copăceanca-”Vârcan”), cât şi ipoteza că primele aşezări „stabile” sunt cele improvizate, cu colibe la suprafaţă, în luncă (Copăceanca-”Cotu lui Pantilie”, Lăceni, Olteni), ca un aspect de tranziţie de la şălaşurile temporare la aşezările cvasi-sedentare (p. 108-110).

Capitolul 7 tratează cele mai importante aşezări din perimetrul oraşului Bucureşti. Cele mai importante, prin calitatea inventarelor şi prin calitatea publicării, sunt siturile de la Ciurel şi Soldat Ghivan. Cel puţin alte două, Străuleşti şi Căţelu Nou, pot face obiectul unor comentarii folositoare.

Pentru Ciurel, studiul statistic nu a putut pune în evidenţă diferenţe care să ateste o diferenţă cronologică în grupul sudic de bordeie (două complexe, B1A şi B2A) şi cel nordic (8 complexe), aşa cum s-a presupus (FERCHE 1979). Studiul distribuţiei grupelor morfologice a condus la concluzia că într-adevăr există cel puţin două episoade de locuire, comandate de câte unul din bordeiele sudice; poziţia excentrică a acestora, coroborată inventarului superior al acestor locuinţe, conduce la concluzia că ele aparţineau conducătorilor comunităţii (p. 113-114). Este primul caz în care, la acest nivel istoric, este surprinsă o desprindere socială exprimată teritorial. Despre Ciurel s-a presupus chiar a reprezenta o cultură arheologică, exprimând sinteza etno-culturală slavo-română. Nimic mai fals! Morfologia ceramicii de la Ciurel nu are nimic în comun cu morfologia slavă (v. anexe tehnice, graficul de la p. 224). Singurul lucru adevărat este că aşezarea are particularităţi care o detaşează din grupul aşezărilor din bazinul inferior al Dâmboviţei. Dimensiunile relativ mici ale recipientelor recomandă o datare târzie, în al treilea sfert al secolului al VI-lea, fără a atinge finalul veacului.

Aşezarea de la Soldat Ghivan (FERCHE & 1981) prezintă un singur episod de locuire, în termeni esenţiali (cel puţin o sub-fază este certă). Situl a fost datat, datorită unei fibule digitate, în a doua jumătate a sec. al VI-lea. Dimensiunile mai mari ale recipientelor (comparativ cu Ciurel), cât şi factura morfologică mai îngrijită, recomandă coborârea datării atât de mult cât este posibil, respectiv la jumătatea veacului al VI-lea (115-116).

Aşezarea de la Căţelu Nou a fost raportată ca având nivel arheologic (LEAHU 1965), ceea ce era de natură să intrige, cu atât mai mult cu cât materialul ceramic vădea o structură şi o natură destul de primitivă. O analiză mai atentă a condus la concluzia că stratul arheologic cu pricina aparţinea unei aşezări anterioare, neidentificate la săpătură (Chilia-Militari?), împreună cu cel puţin trei dintre locuinţele raportate pentru secolul al VI-lea (p. . Chiar şi aşa, cu foarte puţinul rămas din puţinul de la început, aşezarea de la Căţelu Nou este interesantă. Ceramica lucrată cu mâna, din ambele orizonturi cronologice (sec. III? şi VI) au caracteristici comune, legate de o înălţime neobişnuit de mare, ilustrând existenţa în zonă a unei populaţii de sorginte carpică. Dacă faptele de la Căţelu Nou sunt în sine prea confuze pentru a trage concluzii, reapariţia acestui facies în ambele aşezări de la Străuleşti a dus la formularea conceptului de aspect cultural Străuleşti, definind o societate de sorginte carpică, slab romanizată (p. 121). Dintre cele două situri vecine, cel de la Lunca pare cel mai vechi, atât datorită plasării sale în lunca Colentinei, datorită unui raport mai favorabil de tehnici de modelare (aproximativ jumătate din ceramică este lucrată la roată, v. p. 121), cât şi a unei diversităţi funcţionale mai evidente (pe cât este posibil de concluzionat dintr-un raport confuz, v. CONSTANTINIU 1963). Aşezarea de la Măicăneşti (CONSTANTINIU 1965 a), de pe terasa Colentinei, se bucură şi de două monede din epoca lui Justinian (539 şi 545), găsite însă pe nivel (adică pe cel de secol IV!). Dacă datarea „cu monedă” poate fi împinsă în a doua jumătate a sec. al VI-lea, analiza ceramicii nu recomandă trecerea dincolo de jumătatea secolului. Existenţa mai multor vase de provizii nu recomandă o datare târzie, tendinţa generală fiind aceea ca, datorită războaielor frecvente, resursele comunităţilor să scadă. Nu exclud ca monedele să fi fost pierdute după părăsirea aşezării (p. 119).

Numeroase alte situri din Bucureşti (în special din nord) au elemente foarte interesante, însă felul în care au fost publicate le face aproape de neutilizat. În punctul Băneasa-La Stejar (CONSTANTINIU 1965) a fost cercetată o altă aşezare pluri-stratigrafică (probabil minim trei episoade de locuire), cu vase mari, de provizii, dar cu un aspect morfologic mai puţin înalt, diferenţiindu-se deci de aspectul Străuleşti, în ciuda distanţei mici (p. 123). Din aşezarea de la Militari-Câmpul lui Boja avem două fibule romano-bizantine, sugerând nu numai o datare mai timpurie, dar şi relaţii privilegiate cu Imperiul. Ştim însă cu totul vreo două vase ceramice, aşa încât nu avem o discuţie. Este de sperat că aşezarea de secol VI va fi publicată, fiindcă reprezintă pandantul teritorial al aşezării de la Ciurel. În fine, Lunca-Bârzeşti pare a fi singurul sit pe care se constată nivele de locuire cu predominarea netă a ceramicii lucrate la roată; cercetat în regim de salvare şi publicat sumar (SANDU 1992), cazul stârneşte doar curiozitatea, fiindcă despre atestarea unui facies cultural mai evoluat nici nu poate fi vorba (p. 125). Idem Bălăceanca, nepublicată.

Capitolul 8 se ocupă de siturile „marginale” din Muntenia, atât sub aspect geografic (extremităţile de sud, est şi nord), cât şi sub aspect cultural (unele au caracteristici „unicat”, „extremă”, etc).

La extremitatea sudică, într-un mic perimetru din dreapta gurilor Argeşului, există câteva aşezări, singurele aflate la mai puţin de 30 de km. de Dunăre: Cătălui (datând probabil din prima jumătate a secolului), Şuviţa Hotarului şi Radovanu. Cea din urmă nu se întinde şi în secolul al VII-lea, cum s-a pretins (COMŞA 1975), ci este o aşezare în plin secol VI (din datele existente nu se poate spune mai mult). Şuviţa Hotarului este printre foarte puţinele aşezări care datează cert în secolul VII (DAMIAN O. 1996), făcând parte din orizontul cultural cu cvasi-exclusivitatea ceramicii arhaice, orizont precizat după 1990; acesta se caracterizează, între altele, prin absenţa tipsiilor şi prin dimensiunile mici ale recipientelor. Şuviţa Hotarului face excepţie de la această ultimă regulă, ceea ce m-a determinat să o consider cea mai târzie aşezare dintre cele studiate (al doilea sfert al veacului al VII-lea; v. p. 128-129).

La extremitatea răsăriteană a aşezărilor bucureştene şi la extremitatea superioară a cronologiei acestora, se află aşezarea de la Vadu Anei (TEODOR E. 2000 a). Şi aici ceramica de atelier absentează, înregistrându-se un singur fragment lucrat pe roata lentă, nedecorat. Aceste caracteristici plus plasamentul geografic foarte expus (pe malul stâng al pârâului Pasărea) m-au determinat să consider că aşezarea a funcţionat într-o perioadă în care triburile slave migraseră la sudul Dunării, deci post 615 (p. 130-132). Atât Şuviţa Hotarului, cât şi Vadu Anei sunt considerate produse finale ale culturii Ipoteşti-Cândeşti, din perioada de maximă decădere a societăţii locale. Influenţele slave nu pot fi excluse, dar nici nu pot fi argumentate (morfologia şi dimensiunile recipientelor se opun).

Cel mai important sit din extremitatea răsăriteană a culturii Ipoteşti-Cândeşti este marea necropolă de incineraţie de la Sărata Monteoru (NESTOR & 1955 la 1961). Analiza a 11 forme întregi a produs rezultate care surprind egal pe toată lumea, inclusiv pe autorul cercetării. Nu numai că avem ceramică de atelier, de bună factură post-romană, imitată de recipiente modelate manual (grupa 1; imitaţia formelor modelate la roată este un loc comun pe toate siturile Ipoteşti-Cândeşti), dar nici celelalte grupe morfologice nu au analogii clare în lumea slavă (p. 132-133); din contră, analogiile se orientează spre situri al Câmpiei Române, în special spre „aspectul Străuleşti”. Marea necropolă slavă, deci, nu are ceramică slavă! Având în vedere că cel puţin mormintele cu incineraţie în urnă sunt cert slave, concluzionăm că ceramica nu era produsă de războinicii slavi, ci de elemente locale aservite. Numărul mult mai mare al mormintelor cu incineraţie în groapă sugerează dimensiunile acestei populaţii locale subordonate (fără să excludem prezenţa în necropolă a unor elemente baltice, care practicau acelaşi ritual funerar; p. 133-134). Publicarea integrală a necropolei ar putea schimba câte ceva din aceste concluzii, dar vom mai vedea atunci...

În zonă există şi câteva morminte de înhumaţie (Cricov-Ceptura spre SV şi Pruneni spre NE), a căror distanţă până la marea necropolă de incineraţie sugerează mărimea teritorială a confederaţiei războinicilor de la Sărata Monteoru: o rază de circa 25 de km. Atribuirea etno-culturală a mormintelor de înhumaţie este dificilă (lipsesc datele), dar cea mai mare posibilitate indică nomazii anţi (p. 135).

A doua aşezare eponimă a culturii studiate, Cândeşti, este încă nepublicată. Victor Teodorescu (1964, 1971) considera aşezarea ca exprimând orizontul final (etapa a IV-a, în cronologia propusă), în ultima parte a veacului al VII-lea. Trebuie spus că, astăzi, nu numai datarea foarte târzie nu este acceptabilă, dar nici măcar ideea că aşezarea ar exprima un orizont Ipoteşti-Cândeşti final. Modelarea îngrijită a puţinelor piese publicate, predominarea ceramicii de atelier, distanţa foarte mică până la Sărata Monteoru, toate sugerează o datare la sfârşitul primei treimi sau la începutul celei de a doua treimi a secolului al VI-lea, adică într-o etapă imediat anterioară instalării triburilor slave (p. 135).

Nici rezervaţia arheologică de la Budureasca nu a avut mai mult noroc. Deşi s-au făcut cercetări intensive, mulţi ani, ceea ce ştim pozitiv se referă la câteva recipiente. Am adăugat lotului publicat, pentru studiu, câteva vase din expoziţia de la Ploieşti. Actualul nivel de informare nu permite o tratare sit-de-sit, cum ar fi de dorit, ci o analiză grobală, cu toate riscurile de rigoare. Deşi în lotul analizat există cu destulă siguranţă şi piese timpurii, din sec. V, şi piese târzii, din partea finală a veacului al VI-lea, am operat o analiză globală, ca un prim nivel de aproximare. Poziţia izolată a văii Budureasca a avut ca prim rezultat un raport între tehnici dominat de ceramica arhaică, semn că se află departe de producătorii specializaţi de ceramică. Paradoxal, morfologia ceramicii de la Budureasca nu reflectă deloc poziţia izolată; acesta este unul dintre cele mai „sociabile” loturi ceramice studiate, făcând trimiteri la practic întrega Câmpie Română (inclusiv Oltenia!). Teza „locuirii permanente” (TEODORESCU & 1993 a) nu este acceptabilă, valea părând mai degrabă un loc de refugiu, adăpostind succesiv comunităţi diferite; această supoziţie ar fi singura care ar explica diversitatea morfologică atât de mare (p. 136-137).

Nici aşezările de la Târgşor nu sunt publicate; „aşezări” – fiindcă sunt cel puţin două, cu cronologii diferite. Târgşorul se particularizează prin pasta cu cioburi pisate, mari, în pasta vaselor (fabricaţie moştenită din aşezarea de sec. III), prin dimensiunea mare a recipientelor, prin morfologia care imită vasele de provizii ale secolelor anterioare (forme fără gât şi buză) şi prin absenţa tipsiilor (deşi siturile nu sunt târzii!). Toate acestea m-au determinat să vorbesc despre aspectul cultural Târgşor. Atât mărimea recipientelor, raportul între tehnicile de modelare, cât şi decoraţia sumară sugerează, împreună, o datare relativ timpurie a aşezărilor (p. 138-140).

Şirna este un alt obiectiv în care s-au făcut săpături zeci de ani, dar raportul întârzie să apară. Aşezarea prezintă certe elemente de interes, începând cu bateriile de furnale metalurgice, care traversează secolele, continuând cu certitudinea mai multor nivele de locuire, din zorii culturii Ipoteşti-Cândeşti până apre finalul acesteia, inclusiv orizonturi anterioare şi posterioare. Aspectul cel mai interesant, extras din parcimonioasele rezumate anuale, se referă la complexe cu caracteristici de tranziţie, cu ceramică de tradiţie Cerneahov degenerată, însoţită de multă ceramică arhaică, arsă oxidant, în asociere cu tipsii lucrate cu mâna. Acest aspect, databil probabil la jumătatea secolului al V-lea, este fundamental pentru înţelegerea genezei culturii Ipoteşti-Cândeşti. Până la publicare, însă, nu vom putea vorbi despre aspectul Şirna, care este veriga lipsă (p. 140-141).

Un alt sit subcarpatic care s-a bucurat doar de o publicare sumară este Băleni. Şi aici există cu certitudine mai multe episoade de locuire (stratigrafic minim trei), cât şi faciesuri ceramice net distincte, foarte interesante, despre care nu se poate exprima acum altceva decât regretul că cercetarea nu a fost valorificată corespunzător (p. 142). După cum se vede, tot nordul Câmpiei Române pare lovit de un blestem al tăcerii. Este limpede că zona reprezintă altceva decât sudul câmpiei, dar astăzi, din nefericire, nu putem preciza ce anume... La nivel global, putem spune totuşi că nordul Munteniei prezintă o romanizare mai scăzută şi un conservatorism sporit.

Capitolul 9 analizează siturile corespondente din Oltenia. Apartenenţa Olteniei la cultura Ipoteşti-Cândeşti a fost, până recent, subiect de speculaţii. Publicarea monografiei cercetărilor de la Gropşani (POPILIAN & 1998) a pus capăt incertitudinii. Cele două aşezări, reprezentând trei episoade de locuire, descriu împreună o bună parte a primei jumătăţi a evoluţiei culturii studiate. Unul dintre aceste episoade (numit „Gropşani A”) este descriptibil ca dominat de cvasi-exclusivitatea ceramicii de atelier, în asociere cu tipsii modelate manual (multe! povestea „tipsiei slave” se încheie aici); celelalte două episoade, asemănătoare, au o relativă dominaţie a ceramicii arhaice, în aceeaşi masivă asociere cu tipsiile (aspectul „Gropşani B”). Autorul a avut lungi ezitări în a se pronunţa asupra succesiunii, hotărând provizoriu, ipotetic, secvenţa A-B (p. 146). Asupra chestiunii vom reveni.

Al doilea „sit-cheie” din Oltenia este Piatra Sat-Vadu Codrii (NICA & 1994 şi cercetări proprii). S-au stabilit stratigrafic nu mai puţin de 5 momente de funcţionare a aşezării, însă nu au fost precizate decât două faciesuri culturale distincte; primul asociază ceramică de atelier, de foarte bună calitate (confundabilă cu marfa romană), cu ceramică arhaică de cea mai joasă condiţie şi, izolat, cu tipsii (un singur fragment), orizont care post-datează Gropşanii; al doilea orizont este reprezentat exclusiv de ceramică arhaică, identică cu cea a primului orizont. În ciuda facturii sale slabe, formele de la Vadu Codrii sunt practic identice cu cele de la Gropşani, unitatea culturală a celor două obiective fiind indiscutabilă. Ele reprezintă, împreună, o secvenţă de 4 momente culturale, tehnologice şi economice distincte, care acoperă întreg spectrul cronologic al culturii Ipoteşti-Cândeşti, de la sfârşitul secolului al V-lea până la finalul secolului al VI-lea, şi reprezintă, împreună, un valoros lot de control, nu numai pentru descoperirile din Oltenia, ci pentru judecata de ansamblu a culturii studiate. Aspectul cultural final de la Vadu Codrii se asociază descoperirilor de la Vadu Anei şi Şuviţa Hotarului, reprezentând etapa ultimă, degenerativă, a culturii Ipoteşti-Cândeşti, numită aspectul cultural Vadu Codrii, după locul unde a fost prima oară descoperit (p. 148-149).

Sunt discutate apoi o serie de „situri problematice”, publicate prea sumar pentru a permite analize detaliate. În aşezarea de la Făcăi (TOROPU & 1971), în care a fost identificat un insert al aspectului Târgşor (ca şi la Vadu Codrii, de altfel), ridicându-se problema unei posibile refugieri spre vest a populaţiei din Câmpia munteană (p. 150). O altă descoperire importantă semnată de Octavian Toropu (& 1976) este cuptorul de olar de la Mărăcinele, considerat de autor ca aparţinând culturii „Dridu”. Cred că există bune elemente de a reconsidera acest obiectiv şi a-l reîncadra în anii lui Justinian, cel mai probabil în perioada de început. Este singurul cuptor profesional (cu placă perforată şi perete median), cunoscut pentru această perioadă, la nordul Dunării (se poate cita un alt exemplar, dincolo de munţi, la Bratei). El explică diferenţa calitativă dintre ceramica de atelier produsă în Oltenia, faţă de cea din Muntenia, şi presupune un anume nivel de organizare meşteşugărească, implicit un control politic (fie el a factorului militar din capul de pod de la Sucidava, fie un alt factor, local; p. 151)

Spre finalul capitolului sunt analizate pe scurt situaţiile din câteva situri dunărene din zona Porţilor de Fier şi aval. Pe Ostrovul Mare au fost identificate urme de locuire, din epoca romană târzie, în mai multe puncte (km. 864,5, Prundu Deiului, km. 873, Vadu Morii); locuinţele sunt semi-îngropate, amenajate în solul nisipos al insulei (de aceea prost conservate), cel mai adesea cu cuptor amenajat din cărămizi romane. Detaliul este important, fiindcă, pe de o parte, rapoartele sunt practic nule în privinţa ceramicii, pe de altă parte, „dosarul” cuptoarelor din cărămidă, pentru Dacia Ripensis şi Oltenia este foarte substanţial, începând din secolul al II-lea; locuinţa de la Prundu Deiului este de secol IV, celelalte se datează larg în secolul VI (VII?). Cele 5 „morminte de incineraţie” de la Vadu Morii (BORONEANŢ & 1978) sunt de fapt locuinţe, iar „vetrele rituale” sunt pur şi simplu cuptoarele de cărămidă ale locuinţelor (p. 153).

Necropolă de incineraţie este doar cea de la Balta Verde, dar nu ştim cât de mare, fiindcă am rămas tot la cele două morminte ale lui Berciu, din 1934. Raportul (BERCIU & 1956) nu este foarte explicit, însă probabilitatea cea mai mare se îndreaptă spre morminte în groapă. Atribuirea necropolei slavilor are drept singură cauză epidemia care lovise arheologia românească a anilor ’50, fiindcă nu există argumente nici la nivelul practicilor funerare, nici la nivelul inventarului (majoritatea ceramicii – fragmentare – este lucrată la roată rapidă; v. p. 154).

Complexele de locuire din Insula Banului (DIACONU P. & 1967) sunt extrem de asemănătoare cu cele din Ostrovul Mare, însă par mai târzii, aparţinând secolului al VII-lea. Argumentul îl constituie ceramica (arhaică sau pe roată lentă), nu cuptoarele din cărămizi, fiindcă nu este necesar să dărâmi o cetate ca să construieşti o sobă, iar „incompatibilitatea” dintre o fortificaţie de graniţă şi bordeie este un lucru extrem de puţin clar. Alte descoperiri din zonă, ca cele de la Ostrovul Şimian sau Şviniţa nu numai că nu demonstrează existenţa unei populaţii slave, a "sintezei...” etc. (COMŞA M. 1974), dar chiar nu demonstrează nimic. Singurul lucru remarcabil este relativa densitate de locuire din insulele Dunării, înainte şi după migraţia slavă. Deşi importanţa strategică a Cazanelor nu poate fi subestimată, rolul lor de culoar militar este îndoielnic. Prin comparaţie cu Bărăganul şi riviera Dunării în aval de Olteniţa (pentru care, în afara unor tezaure monetare nu avem nimic), Cazanele par un aglomerat cartier dintr-o metropolă. Dacă în preajma anului 600 zona a devenit de maxim interes militar, fapt atestat de izvoarele literare, înainte şi după acest moment pare să fi fost destul de linişte (p. 155).

Capitolul 10 se ocupă sumar de aşezările 1 şi 2 de la Bratei, încercând să răspundă la întrebările dacă, începând cu finalul secolului al VI-lea, ele sunt expresia migratorilor slavi (BÂRZU 1995) sau a unor populaţii provenite din arealul Ipoteşti-Cândeşti (ZAHARIA 1995). Pentru a fi scurt: nici una, nici alta! Similitudinile cu ceramica sud-carpatică sunt reale, însă au la bază fondul romanic comun, şi nu – după toate probabilităţile – un aport direct de populaţie (v. p. 155 şi rezumatul cap. 5).

MAI DEPARTE, SECŢIUNEA IV