REZUMAT

(continuare)

Secţiunea a IV-lea vizează în mod direct şi frontal ceramica Ipoteşti-Cândeşti, tratând „pe orizontală” aspecte ţinând de fabricaţie, decor, morfologie, capacitatea vaselor şi funcţionalitatea lor.

Capitolul 11 este dedicat fabricaţiei şi începe cu aprecieri asupra pastei ceramice. Vechea schemă, cu două areale geografice, „Cândeşti” – cu cioburi pisate – şi „Ipoteşti” – fără cioburi pisate în compoziţia pastei, este înlocuită cu o scală ceva mai fină: aspectul Târgşor – cu cioburi frecvente şi grosiere (caracterizând mai ales nordul Munteniei); aspectul Străuleşti – cu prezenţa sporadică a cioburilor pisate de mici dimensiuni şi prezenţa sporadică a angobei (caracterizând siturile bucureştene, dar nu şi Radovanu, de pildă); aspectul Dulceanca – fără cioburi pisate în pastă, eventual cu exces de nisip (mai ales în perioada iniţială), cu angobă aplicată sistematic (p. 162-164). Este de observat că în general aceste tipuri de fabricaţie au legătură cu tradiţia istorică a acestor teritorii. Tipul de pastă din Oltenia este similar cu cel din vestul Munteniei, însă apar şi menţiuni ale utilizării cioburilor pisate. În tradiţia secolelor anterioare, utilizarea acestui tip de fabricaţie nu este cunoscută în Oltenia, orizontul cel mai timpuriu din secolul V pare să nu cunoască fenomenul, apariţia ei datorându-se probabil unor elemente emigrate (forme ale „aspectului Târgşor” au fost deja identificate la Vadu Codrii şi Făcăi). Schemele prezentate sunt susceptibile de detaliere, în cazul în care fabricaţia va face obiectul unor studii sistematice. Este de menţionat că studiul fabricaţiei ceramicii de la Gropşani a produs răsturnarea cronologică a termenilor, în ordinea Gropşani B – Gropşani A (p. 165).

În privinţa tehnicilor de modelare, sunt refuzate „rafinamentele” de genul „ceramică lucrată cu mâna şi îndreptată la roată” sau „roată rapidă încetinită”; sunt angajate în schimb noţiunile relativ abstracte de „roată rapidă” (pentru cea cu rotaţie continuă) şi „roată lentă” (pentru cea cu mişcare discontinuă, de tip balans), deşi folosirea unui asemenea instrumentar este doar presupus de autorii rapoartelor, semnificând, la nivel obiectiv, constatarea striurilor de rotaţie (sau nu), buna simetrie bilaterală (sau nu). Pentru secolul al VI-lea este puţin probabil să se fi folosit efectiv roata discontinuă; la actualul nivel al informaţiilor, presupun că pasta ceramică a olăriei „lucrate la roată lentă” are sortare foarte slabă, ceea ce face ca modelarea la turaţie mare să fie imposibilă; aceasta este explicaţia motivului pentru care olăria din această categorie este mai rar decorată, iar tipurile decorative sunt mai simple (este imposibil de trasat o incizie frumoasă pe o pastă cu pietre). Faptul rămâne însă de confirmat. În privinţa evoluţiilor în cadrul culturii Ipoteşti-Cândeşti, schema este trecerea de la predominarea modelării cu ajutorul roţii (adică situaţia din culturile anterioare) la modelarea manuală (sau tehnica „arhaică”), ca expresie a crizei societăţii locale, dar şi a prăbuşirii organizării meşteşugăreşti pe spaţii largi. Dincolo de schemă, evoluţia nu este nici rectilinie, nici omogenă în toate micro-regiunile de referinţă. Pe aceleaşi paliere cronologice, angajarea roţii olarului pare să descrească de la vest la est şi de la sud la nord. Nici cronologic procesele nu sunt liniare. Partea finală a secolului al V-lea reprezintă o perioadă de convalescenţă, atât pentru societate cât şi pentru organizarea serviciilor meşteşugăreşti. Vârful calitativ al producţiei ceramice se presupune a corespunde vârfului circulaţiei monetare, respectiv deceniul 3 ale veacului VI. Urmează o nouă decădere, a cărei punct final îl reprezintă părăsirea completă a producţiei meşteşugăreşti, la finalul veacului al VI-lea, procesul de adoptarea al roţii lente (probabil în cadrul producţiei casnice) durând mai multe decenii. Cauzalitatea acestor fenomene cred că este prea evidentă pentru a fi expusă aici (p. 167-168).

Un aspect particular al modelării ceramicii este grosimea pereţilor recipientelor (tratată ca mărime relativă, funcţie de mărimea recipientului). S-a vehiculat timp de decenii ideea că ceramica slavă este mai prost modelată, deci cu pereţi mai grosolani, numeroase „identificări” urmând acest „criteriu”. Se demonstrează cu cifre (medii de la sute de piese) că ne aflăm în prezenţa unui mit ştiinţific, în special vorbind despre modelarea bazelor de vas (p. 168-169).

Discutând despre fabricaţie, am ajuns la cuptoarele de olar. Pentru secolul al VI-lea, în Muntenia, „cunoaştem” mai multe. Despre unele practic doar am auzit (Budureasca, Dămăroaia), altele au funcţionalitate îndoielnică (Băleni, Sf. Ioan cel Nou, inclusiv cuptorul „perfecţionat” de la Radovanu). Rămâne exemplarul de la Dulceanca I, ceea ce nu e nici rău nici bine, luând în considerare alte orizonturi culturale, mai puţin „barbare” (cultura getică, v. TROHANI 2000). Avem de adăugat cuptorul de la Mărăcinele, în Oltenia, de tip profesional (cu placă perforată). Nu se cunosc gropi arse, dar unele tipuri de cuptoare casnice (mai ales cele cu „horn”) puteau folosi alternativ şi unor astfel de scopuri (p. 169-170).

Consider că cunoaşterea cuptoarelor de olar constituie un obiectiv secundar. Adevărata sursă a cunoaşterii tehnologiei este un material extrem de frecvent: cioburile ceramice. Observaţiile sistematice pe aceste obiecte (culoare, consistenţă, compoziţie, etc.) şi analizele de laborator pot spune destul exact ce tip de instalaţie s-a folosit. Sistemul Compas nu a înregistrat tipul de ardere (oxidant/ reducător), fiind o informaţie redundantă; s-a înregistrat numai culoarea. Pe această linie se recomandă renunţarea de descrierea unor nuanţe „rafinate” şi angajarea culorilor de bază („gălbui”, „roşiatic”, „brun”), pe cât posibil determinate după spărtura proaspătă. De-a lungul evoluţiei culturii Ipoteşti-Cândeşti se observă, ca tendinţă statistică, trecerea de la nuanţe roşcat-cenuşii, la cărămiziu intens (reflectând un vârf de condiţie tehnică), perioada finală fiind caracterizată de nuanţe de brun. Aceste diferenţe nu au conţinut cultural, ci reflectă condiţiile tehnologice variabile ale producţiei ceramicii (p. 171).

Capitolul 12 este dedicat mijloacelor şi tehnicilor decorative. În privinţa frecvenţei decorului funcţie de tehnica de modelare, ceramica arhaică este mult mai rar decorată, cifrele oscilând nesemnificativ sub 10%. Variabilitatea decorării ceramicii modelate la roată este mult mai mare, părând a fi dependentă de calitatea fabricaţiei; astfel, numai 30-40% din această specie este decorată (cvasi-exclusiv prin incizie) pentru perioadele iniţiale şi finale (cu menţiunea că etapa finală nu are această specie), în timp ce pentru situri databile cu probabilitate la mijlocul intervalului rata recipientelor incizate creşte ân jur de 80%. Repet aici că sortarea pietrişului şi calitatea decorului sunt direct proporţionale, ceea ce explică lipsa tentativelor de înfrumuseţare pentru ceramica de proastă calitate (p. 173-174).

Pentru siturile timpurii, nu numai raritatea decorului este caracteristică, dar şi simplitatea lui (linii orizontale incizate, de multe ori simple, cel mai obişnuit pe umeri); excepţii există şi nu trebuie să alarmeze (toate afirmaţiile au înţeles statistic); decorul „involuntar” este o altă trăsătură timpurie. Într-o perioadă mai aproape de centrul intervalului, se recurge tot mai mult la canelură, accidental şi la „coastele orizontale”, ca semn al unei influenţe sud-dunărene; în acelaşi timp, însă, se profilează şi tendinţa aglomerării decorului, prin apariţia mai multor registre şi a unui al doilea motiv (de obicei cel în val orizontal), fenomen care nu se mai datorează unor influenţe din vecinătatea romană imediată, ci reprezintă o influenţă – în creştere progresivă – a regiunilor de la Dunărea mijlocie (Illyria). În partea a doua a intervalului, se remarcă o renunţare la canelură în favoarea inciziilor multiple, continuând tendinţa de aglomerare şi dezorganizare a spaţiului decorat. Aceste influenţe „dunărene” sunt mai accentuate în teritoriile vestice. Alternanţa val-orizontale (scenariul „dunărean” cel mai tipic) pare să fie modelul covârşitor în special în zona Porţilor, zonă despre care avem însă aproape exclusiv… relatări (175-177).

Aproape jumătate din ceramica arhaică decorată imită – în limitele posibilităţilor – tematica decorativă a ceramicii de atelier. Dintre celelalte „şabloane” (este traducerea – urâtă – a lui pattern), cazul cel mai frecvent îl reprezintă buzele alveolate (cu varianta mai puţin tipică a crestăturilor). Acest decor apare din siturile cele mai timpurii, inclusiv pe ceramica lucrată la roată. În ordinea frecvenţei, urmează crucile desenate pe pasta moale (de multe ori în varianta gamată). Motivul este rar peste tot, însă apare practic în toate siturile cercetate temeinic. Semnificaţia acestor semne vis-à-vis de credinţa creştină este discutabilă (pentru crucile gamate – exclus), însă este un fapt că acest simbol caracterizează arealul Dunării de Jos şi nu teritoriile slave primitive (situaţie căreia îi corespunde topografia cruciuliţelor de bronz şi a tiparelor). În fine, o ultimă categorie se referă la semnele alfabetiforme (foarte rare), pe care le-am interpretat în sensul „paragrafiei” (reprezentând, pe scurt, imitarea rituală a scrisului; p. 179-181).

Capitolul 13 – morfologie alfa-numerică – aduce în discuţie trei aspecte: „accidentele morfologice”, morfologia buzelor şi morfologia bazelor de vas.

„Accidentele morfologice” caracterizează modelajul de calitate, pe roată de turaţie mare şi cu pastă fină. De aceea ele sunt practic absente în producţia unor societăţi care nu au avut astfel de experienţe. Cele mai frecvente sunt nervurile, discontinuităţile şi pragurile, marcând cel mai adesea linia care separă gâtul de corp. Asemenea „evenimente” sunt obişnuite pe ceramica din loturile de control Chilia-Militari, Cerneahov sau roman tîrziu; în siturile din Câmpia Română numai 5,4% din piese mai păstrează memoria modelării avansate, între care însă şi un număr surprinzător de mare de oale modelate arhaic (ceea ce, evident, este foarte greu), mărturisind – fie şi atât de imperfect – modelele culturale generatoare (p. 183-184).

Concluzia principală a studiului morfologiei buzelor de vas este dezamăgitoare. Secţiunea buzelor este departe de a fi atât de relevantă pe cât şi-ar dori arheologii (care ratează astfel beneficiul obiectului cu frecvenţă maximă), variabilitatea fiind foarte mare şi, în bună măsură, o „semnătură personală” şi mai puţin una culturală. Dezamăgirea este legată de posibilităţile limitate de a pune în evidenţă evoluţii cu sens, sau identificarea unor caracteristici zonale, ceea ce nu înseamnă că nu se pot face distincţii între culturi diferite (problema este că aceste diferenţe sunt mult mai uşor de evidenţiat prin alte mijloace). O observaţie care pare adevărată este simplitatea relativă a morfologiilor din siturile bucureştene (comparativ cu arealele vestice), ceea ce se armonizează cu simplitatea decorului. Unele forme amintesc şi strămoşii mai elaboraţi, cât şi analogiile contemporane mai justificate, precum buzele „în S”, asociate în mod normal capacelor (obiect care lipseşte aproape cu desăvârşire); astfel de configuraţii sunt mai frecvente la jumătatea intervalului (p. 185-186).

Morfologia buzelor ceramicii modelate manual din zona pericarpatică şi Ucraina centrală relevă diferenţe apreciabile; caracteristice primei zone sunt buzele îngroşate, cele „în S” şi cele uşor teşite, în timp ce, pentru a doua zonă foarte caracteristice sunt buzele „tăiate”. Diferenţe şi mai ilustrative apar în privinţa cartierului buzei, aspect comun cu cel morfologic general (formele de tradiţie romană sunt mult mai modulate, mai arcuite; p. 187-188).

Studiul bazelor de vas arată că „fundurile ogivale” nu numai că nu sunt caracteristice ceramicii slave (cum s-a tot spus), dar sunt foarte caracteristice ceramicii autohtone, inclusiv aceleia realizate pe roată. Aceasta nu este o caracteristică moştenită din civilizaţia romană, ci o amintire a practicilor meşteşugăreşti ale geto-dacilor. Conformaţiile cele mai obişnuite sunt cu exterior plat, cu puţine excepţii, inclusiv pe ceramica de atelier. Alături de observaţiile făcute pe decor, aceste concluzii descurajează ipotezele că meşterii olari ar avea legături semnificative cu civilizaţia sud-dunăreană (p. 188-189).

Capitolul 14, de morfologie analiticã numericã, este cel care presupune aparatul tehnologic cel mai complex şi prelucrãrile cele mai dificile. Studiul are la bază, în primă instanţă, o clasificare „în cascadă” a formelor cunoscute (inclusiv unele jumătăţi de vas, posibil de clasificat), respectiv alcătuirea unor tipologii de sit, ale căror medii sunt folosite mai departe pentru o clasificare regională, care să cuprindă în acelaşi nomenclator toate formele Ipoteşti-Cândeşti (p. 191-192).

Această clasificare regională este folosită, la rându-i, pentru alcătuirea unei înserieri a siturilor studiate (Anexe, secţiunea V, tabelul E.1.), pentru a sesiza asemănările şi deosebirile în ce priveşte compoziţia inventarului ceramic. Seria este condusă de cele două aşezări de la Gropşani, urmând aşezările de la Dulceanca, Soldat Ghivan, Ciurel, Budureasca, Vadu Codrii, Străuleşti, Sărata Monteoru, Căţelu Nou, Târgşor, Băleni. Cu excepţia capului de serie, ales deliberat, ordinea siturilor în serie este determinată strict de grupele morfologice pe care le au, înserierea realizându-se pe principiul diferenţei celei mai mici. O primă observaţie importantă este că siturile de la Gropşani sunt foarte omogene, întâlnindu-se numai 6 grupe (sau subgrupe). Acestea 6 grupe reprezintă pe ansamblu numai 13,3% din entităţile seriei (45 de grupe şi subgrupe), însă concentrează o treime din piesele culturii Ipoteşti-Cândeşti, întâlnindu-se, în număr mare, şi la Dulceanca, Ciurel, Soldat Ghivan sau Vadu Codrii (şi, accidental, la Budureasca). Cu excepţia unei grupe puţin numeroase (şi fără analogii în Muntenia), grupele definitorii pentru Gropşani au o indiscutabilă morfologie romană. Acesta este motivul pentru care afirmam, în introducere, că cultura Ipoteşti-Cândeşti nu poate fi discutată fără Oltenia; acestea sunt grupele numeric dominante (deci ca număr total de piese), dând şi caracterul cultural dominant al întregii culturi (p. 193).

Lucrurile stau asemănător pentru următorul calup de grupe (8), care sunt caracteristice la Dulceanca (dar absentează la Gropşani); şi aici densitatea de piese este peste medie (17,8% din grupe adună 26,8% din material). Şi de acestă dată analogiile se îndreaptă spre Soldat Ghivan, Ciurel şi Budureasca, adăugându-se Străuleşti. Cele 8 grupe nu mai au însă o descriere culturală omogenă; 3 dintre aceste grupe par a avea o sorginte romană (mecanismele de adjudecare sunt, desigur, cele două tipuri de analogii discutate, absolute şi relative), alte 3 grupe sunt de origine geto-sarmatică (o categorie indistinctă folosită pentru întreaga serie, fiindcă, la nivelul sec. VI, elemente de origine getică şi sarmatică sunt greu de diferenţiat), iar două grupe sunt originate în „aspectul Târgşor” (implicând probabil o deplasare de populaţie, în a doua jumătate a intervalului, sesizată şi pentru Oltenia). Pe ansamblu, siturile de la Dulceanca au o predominanţă culturală romană (circa două treimi), în timp ce vechilor componente locale (getice, în esenţă) le rămâne cealaltă treime (p. 196-198).

Pe cât ne deplasăm spre est, componenta culturală romană se diluează. La Soldat Ghivan – un sit cu forme frumoase, totuşi – elementul roman nu mai reprezintă decât circa două cincimi, la paritate cu elemente de sorgite carpică (aspectul Străuleşti), ultima cincime fiind reprezentată de componenta geto-sarmatică (p. 198-199). Aşezarea de la Ciurel se caracterizează printr-o mare izolare, grupele sale neavând corespondent, adeseori. Chiar grupele de presupusă origine romană sunt grupe degenerate (majoritatea, nu toate), fără analogii directe; paradoxal, acestea alcătuiesc o mare majoritate, componenta post-carpică fiind absentă (în ciuda bunei prezenţe în zone limitrofe!), iar componenta geto-sarmatică fiind palidă (aproximativ o pătrime). În ciuda faptului că lotul de forme analizabile de la Ciurel este cel mai mare, situl are rata de singularitate cea mai semnificativă (o treime din forme nu se regăsesc pe alte situri din Muntenia, însă, egal, nici în lumea slavă). Cele mai strânse legături morfologice ale Ciurelului se îndreaptă spre Dulceanca II, deşi nu se poate vorbi de apartenenţa culturală a sitului de pe Dâmboviţa la grupul de pe Burdea. Situaţia de la Ciurel sugerează că elementele post-carpice au graniţa între Colentina şi Dâmboviţa, ceea ce va fi de verificat pe alte situri (eventual Militari); dacă acest fapt se va verifica, va putea fi formulată ipoteza unei „graniţe” politice, tăind în două teritoriul de astăzi al Bucureştiului (p. 199-200).

Budureasca realizează echilibrul perfect între elementele culturale presupuse de origine romană, geto-sarmatică şi carpică. Acest peisaj este unic în Muntenia. Pentru ca amestecului să nu-i lipsească sarea, a fost identificată o formă care, foarte probabil, provine din îndepărtata cultură Kolocin (la Niprul mijlociu). Nu numai originile sunt diverse; analogiile siturilor de la Budureasca adresează practic toate zonele majore: Oltenia, Dulceanca, siturile de la Bucureşti (Soldat Ghivan şi Ciurel îşi găsesc astfel un punct comun!), Sărata Monteoru (p. 201). Caracterul de sinteză, dar şi de refugiu, a văii Budureasca, este evident; în afara acestei explicaţii, „deschiderea culturală” a unor aşezări foarte izolate nu ar avea nici o explicaţie.

Cele două aşezări de la Măicăneşti şi Lunca, împreună cu cea de la Căţelu Nou, repezintă „aspectul Străuleşti”. Definiţia cea mai simplă ar descrie un echilibru al formelor de tradiţie carpică (modelate exclusiv manual) şi geto-sarmatică (unele realizate cu roata), cât şi prezenţa sporadică a formelor de tradiţie romană. Romanizarea pare să se rezume, pentru aspectul Străuleşti, la achiziţionarea unor recipiente produse de meşteşugari de „şcoală” romană. Formele romane nu par asimilate, fiindcă nu au replici pe ceramica de tehnică arhaică (p. 201-202).

Despre situaţia confuză a grupelor mofologice de la Sărata Monteoru – am mai amintit în acest rezumat. Formele adresează diverse situri din Muntenia (nu însă din Oltenia!), însă ratele de incidenţă sunt scăzute (sub 20%; p. 202). Am să anticipez aici ideea din Concluzii, spunând că, deşi ceramica de la Sărata Monteoru nu poate fi arondată culturii slave primitive, ea nu face casă bună nici cu ceramica culturii Ipoteşti-Cândeşti, originile sale fiind de căutat, probabil, în Moldova sudică (puţin cunoscută, însă). Cu titlu anecdotic, să remarcăm că ceramica „slavă” de la Ciurel nu are nici o legătură cu ceramica „slavă” de la Sărata Monteoru.

Un ultim subcapitol se ocupă de comparaţia directă a grupelor din Câmpia Română (notate CR) cu cele slave primitive (notate CSV). Un prim experiment îl constituie continuarea procedurii clasificării în cascadă, folosind grupele CR şi CSV. Scopul este de a pune în lumină analogiile, respectiv posibilele influenţe (sau, de ce nu, paralelismele culturale). O primă concluzie este că cele două serii de fapte culturale nu au multe în comun. Din peste o sută de entităţi analizate, „probleme de identitate”, deci intersectări de definiţii morfologice, au fost surprinse în numai 13 cazuri (10 din Câmpia Română, 3 slave). „Intersectările” de caracteristici, pentru produse dezvoltate în teritorii alăturate, nu sunt de natură nici să surprindă, nici nu presupun, mecanic, o influenţă directă, cu atât mai puţin o „migraţie". Totuşi, o analiză amănunţită a pus în evidenţă câteva grupe pentru care influenţa directă a slavilor nu se exclude: grupa CR_07B (rară: un exemplar la Străuleşti, un exemplar la Budureasca), complicata grupă CR_14B (patru exemplare, din care unul pe roată rapidă, de bună ţinută tehnică; nu exclud cu totul ca meşterul să fi urmat modele „la comandă”), grupa CR_25 (un singur exemplar, tot de la Sărata Monteoru!); se adaugă grupa CR_21, care aparţine culturii Kolocin, deci unor elemente la remorca slavilor. Dintre grupele slave cu „dificultăţi de identitate” se numără, nu întâmplător, cea mai importantă dintre toate, CSV_08A, „oala slavă de vest”, grupa CSV_10D (izolată, numai Slovacia, specificităţi exclusiv post-romane) şi grupa CSV_13 (reprezentând un vas izolat de la Hucea, din Basarabia, exprimând probabil experienţe locale; p. 205-206).

Capitolul 15 se ocupă de olăria Ipoteşti-Cândeşti în termenii studiului de capacitate. Este iluzoriu să clasificăm mărimea oalelor după diametrul la gură (recipiente cu acelaşi diametru pot avea volum foarte diferit). Utilizatorii erau interesaţi, neîndoielnic, de capacitatea (şi forma) unui recipient. Dimensiunile absolute medii ale recipientelor ceramice fac obiectul studiului; subsidiar, ne interesează dacă din acest studiu poate rezulta organizarea capacităţilor pe clase de capacitate, care să aibă caracter sistemic (subdiviziuni şi multipli).

Ipotetic, grupele morfologice sunt specializate pe tipuri de activităţi; această ipoteză nu a putut fi probată mulţumitor decât pe lotul ceramic de la Gropşani, care devine, şi sub acest aspect, un lot-etalon. Astfel, trei grupe morfologice şi-au concentrat cifrele în jurul standardelor romane pentru solide (grâne, respectiv modius, semi-modius şi un sub-multiplu), două grupe s-au adunat în jurul etaloanelor romane pentru lichide (congius, o jumătate din această măsură, respectiv un triplu-congius), în timp ce două grupe sugerează existenţa unei măsuri de 5 litri (cu submultiplu). Nu cunoaştem semnificaţia, numele şi utilitatea acestei ultime măsuri, dar testele făcute pe loturi romane, pentru comparaţie, au confirmat tendinţele de concentrare în jur de 5 litri (sau multipli; v. p. 208-209). Studiul jumătăţilor de vas – inclusiv a celor neclasificate morfologic – a fost necesar pentru completarea informaţiilor despre capacităţile utilizate în aşezările de la Gropşani, găsind astfel unităţi de măsură absente pe lotul vaselor întregibile. Studiul jumătăţilor de vas s-a demonstrat necesar inclusiv în cazul loturilor numeroase, cum este cel de Ciurel.

Pe loturile muntene specializarea grupelor morfologice în clase de capacitate de acelaşi fel (solide, lichide, sau grupa de 5 litri) nu a mai putut fi evidenţiată. Locuitorii din Muntenia, deşi par sã producă – inclusiv cu mâna – vase cu capacităţi relativ controlate, au piedut specializarea funcţională a unor forme; acesta este un aspect conex al simplificării peisajului funcţional (discutat în capitolul următor). Nu este exclus ca măsura de capacitate a vasului (nerecognoscibilă după forma vasului) să fi fost inscripţionată pe vas, într-un fel anume, eventual cu o vopsea puţin persistentă. Tentativele de „spargere a codului” (la nivelul decorului, a formei buzei) nu au produs rezultate (p. 211; v. şi capitolul următor).

Tabelul de frecvenţă a claselor de capacitate (p. 212) face diferenţa între teritoriile slave şi siturile Ipoteşti-Cândeşti (acestea din urmă au preferinţă pentru grupe mai mici), în al doilea rând arată diferenţele între siturile timpurii şi cele târzii; primele sunt caracterizate de o paletă mai largă de opţiuni, de un relativ echilibru între vasele de capacitate mijlocie-mare (6, 8 litri) şi cele de capacitate mijlocie-mică şi mică (3,2 l. şi mai mici); cele din urmă abandonează vasele mari (cu excepţia celor de provizii) în favoarea celor mici. Rezultatul este mediile de sit (nivel) scad (în ciuda vaselor de mare capacitate). Interpretarea istorică este că, pe fondul diminuării resurselor, acestea sunt tot mai puternic centralizate, pentru a asigura supravieţuirea comunităţii (p. 213).

Capitolul este încheiat de două tabele (pentru ceramica arhaică, respectiv ceramica de atelier) care centralizează mediile diametrelor la gură şi volumele superioare, pentru câteva situri din Câmpia Română, împreună cu date de referinţă din alte culturi (locale-antice, sau slave). Sunt de evidenţiat câteva concluzii: volumul mediu al recipientelor culturii Ipoteşti-Cândeşti reprezintă numai 2/3 din volumul recipientelor din teritoriile slave primitive, în schimb este similar lotului de ceramică arhaică de la Capidava (sec. VI), similitudine care nu se opreşte la nivelul diametrului la gură, a volumului superior, ci se extinde la nivelul proporţiei reprezentate înălţimea superioară în înălţimea totală, deci a modului de compunere a volumului. În fine, este de subliniat natura constructivă similară (dimensiuni, proporţii) a celor două specii tehnice ale culturii Ipoteşti-Cândeşti. Datorită tendinţei de scădere a dimensiunilor, de-a lungul secolului al VI-lea (ca tendinţă generală), cele două tabele pot fi interpretate şi ca sugestii de ordonare cronologică, începând cu Ipoteşti şi Gropşani şi încheind cu Şuviţa Hotarului, Vadu Anei şi Vadu Codrii (p. 214).

O discuţie serioasă asupra claselor de capacitate a recipientelor ceramice duce inevitabil spre aproximarea resurselor alimentare, a tendinţelor demografice, a politicii de stocare, motiv pentru care sunt asociate probleme exterioare subiectului ales. În judecarea capacităţilor de stocare trebuie luate în discuţie şi gropile de provizii (inclusiv cele din locuinţe), dar şi unele dotări speciale, precum cuptoarele cu „horn” (foarte probabil utile pentru uscarea cerealelor), ceea ce conduce la aceeaşi concluzie: rezervele comunităţilor sunt în continuă diminuare, spre finalul secolului al VI-lea (p. 215-216).

Secţiunea ceramicii se încheie cu capitolul 16, dedicat aspectelor funcţionale ale recipientelor. Sub raport teoretic, clasarea unui recipient în clasa „farfurie”, „strachină” sau „castron” ar trebui să fie rezultat al investigaţiei morfologice (simţindu-se nevoia unor „reguli”, respectiv „limite” pentru fiecare definiţie). În practică, obiectele sunt denominate intuitiv, prin prisma experienţei personale („de acasă”). Tentativele de comparare obiectivă a spectrului funcţional a recipientelor din diverse situri se loveşte de subiectivismul clasărilor. Morfologia numerică este singurul răspuns adecvat dezordinii din domeniu. Funcţionalitatea vaselor ceramice nu poate fi începutul studiului ceramic, ci sfârşitul, fiindcă în judecata funcţională avem nevoie de toate celelalte informaţii (fabricaţie, decor, morfologia buzelor, morfologie generală, capacitate; p. 218).

Situaţia funcţionalităţii ceramicii pentru evul mediu timpuriu este, de departe, cea mai grea, fiindcă cvasi-absenţa unor forme clasice (e.g. urcior, cană, castron, etc.) face dificilă recunoaşterea funcţiunilor. Un studiu mai detaliat există numai pentru siturile de la Dulceanca; situaţia din celelalte situri – foarte asemănătoare – este apreciată global.

În cultura Chilia-Militari oala-borcan reprezenta între 47% şi 57% din inventarele ceramice; în aspectul cultural Cireşanu aceste cifre cresc pe intervalul 67-71%; în cultura Ipoteşti-Cândeşti oala-borcan ajunge să reprezinte între 70 şi 90%. Tendinţa de simplificare a spectrului funcţional – reflectând fenomene de criză socială şi sărăcie cronică – este deci un proces istoric mai vechi; el este paralel degradării calităţii vieţii în lumea romană, observabil cu acuitate în special în ultima jumătate a secolului al VI-lea. Degradarea accelerată se produce, aproximativ în acelaşi timp, şi în Câmpia Română. Dacă oala-borcan reprezintă numai aproximativ 70% din inventarul ceramic în orizontul Gropşani B şi Dulceanca IV (cele mai timpurii, din zonele lor şi dintre siturile analizabile), pe palierul următor, aproximativ la jumătatea intervalului, avem 76,5% la Dulceanca II şi 82% în orizontul Gropşani A (este cel cu predominarea ceramicii lucrate la roată!), în jur de 80% pentru Soldat Ghivan şi orizontul Ciurel B (mai timpuriu), iar spre finalul intervalului – 87% la Ciurel A şi peste 88% la Dulceanca I. Pentru siturile aspectului Vadu Codrii oala-borcan pare să devină obiectul exclusiv! (vezi tabelul de la p. 227)

O evoluţie surprinzătoare prezintă tipsiile. Vârful de grafic este la Gropşani (orizont B), unde reprezintă aproape 22% din inventarul ceramic (frecvenţă unică, de neîntâlnit în lumea slavă!). În restul siturilor – frecvenţa obişnuită este între 4 şi 10%, cu tendinţă de scădere spre sfârşitul intervalului (la Dulceanca I – 1 %). Până acum nu a fost găsit nici un exemplar în aspectul cultural Vadu Codrii. Frecvenţa acestor piese în lumea slavă, este timidă în secolul VI, crescând peste tot în secolul VII. Etiologia piesei pare multiplă (există în orizonturi foarte timpurii în Ucraina, dar şi în Câmpia Română); evoluţia ei istorică urmează drumuri diferite: în descreştere pentru Câmpia Română, în creştere pentru teritoriile slave (p. 227).

Nu există nici o amforă întregibilă, fiind descoperite numai fragmente în poziţie secundară, altfel spus rezervele erau ascunse (în afara aşezărilor, fiindcă nu au fost descoperite nicăieri). Vârful importurilor este relativ timpuriu (Dulceanca IV) şi este desincronizat faţă de vârful producţiei ceramice locale (care se înregistrează în generaţia următoare – respectiv Gropşani A şi Dulceanca II). O altă observaţie interesantă este relativa complementaritate a amforelor şi a vaselor de provizii (siturile cu amfore nu au vase de provizii şi invers; regula nu se aplică în arealul Vedea; p. 228).

Despre celelalte utilitare (castroane, căni, capace, sau chiar un opaiţ – majoritatea produse arhaic) se poate spune, pa ansamblu, că sunt apariţii sporadice, dar relativ generalizate; altfel spus, sunt foarte rare, dar de găsit în fiecare micro-regiune. Absenţa unuia sau altuia dintr-un sit sau altul pare mai mult un joc al hazardului (statisticile noastre nu reflectă totalitatea ceramicii din aşezările cercetate). Raritatea lor face ca funcţionalitatea lor firească (a numelui) să fie contestabilă, tipul de distribuţie apropiindu-se mai mult de genul de obiecte cultuale (p. 229).

O caracteristică a culturii Ipoteşti-Cândeşti este frecvenţa relativ mare a vaselor miniaturale. Frecvenţa acestor piese este sensibil mai mare în Câmpia Română decât în teritoriile slave primitive, caracteristica fiind moştenită din culturile anterioare, Chilia-Militari şi Cerneahov. Având în vedere istoricul pieselor miniaturale, cel puţin unele au funcţiuni simbolice (p. 229).

MAI DEPARTE, SECŢIUNEA V