REZUMAT

(continuare)

Secţiunea a V-a urmăreşte circumstanţierea concluziilor parţiale, formulate până aici, mai ales prin studiul ceramicii, prin confruntarea cu alte domenii ale cercetării istorice şi arheologice, şi este structurată în două capitole.

Capitolul 17 abordează studiul izvoarelor literare. Fără iluzia că, pe acest tărâm, aş putea concura cercetători specializaţi, mi-am propus o lectură „arheologică”, cu obiective limitate şi foarte precise: identificarea populaţiilor migratoare şi a bazelor de atac a Imperiului, de-a lungul secolului al VI-lea. Scopul lecturii este stabilirea unui „nivel de expectaţie arheologică” şi confruntarea acestuia cu realitatea de pe teren. Comentariul de text se găseşte în volumul de anexe, secţiunea VI. Capitolul rezumat aici realizează doar un cadru istoric general şi concluziile lecturii. Am să trec direct la ultima parte.

O concluzie importantă este că pentru raportul de forţe din Balcani, Dunărea de Jos reprezintă, de-al lungul veacului al VI-lea, un front secundar (ceea ce nu înseamnă „neimportant”), frontul principal, „punctul cheie”, reprezentându-l oraşul Sirmium şi bazinul inferior al Savei. Situaţia se datorează vulnerabilităţii poziţiei defensive (putea fi atacată din dreapta Dunării), cât şi accesul spre ambele arii majore, din vestul şi estul peninsulei. Din contră, Dunărea de Jos reprezintă o poziţie puternic fortificată, care va fi ultima părăsită. Prezumţia că majoritatea atacurilor barbare pornesc din vadurile de la Dunărea de Jos se datorează unei lecturi superficiale a izvoarelor. De exemplu, o invazie pusă sistematic în seama slavilor din bazinul Dunării inferioare (517), este reinterpretată ca datorându-se gepizilor, invazie pornită din bazinul mijlociu al Dunării (p. 235; 238).

Dificultăţile autorităţilor militare romane la Dunărea inferioară încep în 528 (presupusa invazie din 527 nu a existat), iar în următorii 7 ani se poartă lupte care, cu excepţia debutului şi a finalului, se rezumă la acţiuni de hărţuială, cu efective restrânse, probabil sub comandă cutrigură. Atacuri masive, din ambele bazine strategice, se produc în anii 539-540 şi 544, primele care clatină stăpânirea romană. Prima apariţie a slavilor în Balcani, ca forţă militară independentă, se produce la 546 (acţiune limitată, de jaf), apoi la 550 (prima lovitură militară semnificativă). Acesta ar fi momentul pentru care putem presupune o prezenţă mai substanţială a slavilor la Dunărea de Jos, respectiv implantarea pe termen lung a unor războinici slavi în preajma frontierei romane. Din aceeaşi perioadă (548-552) putem presupune primele implantări slave în Câmpia Tisei şi a Dunării mijlocii (sub autoritate gepidică sau longobardă; p. 236; 238).

Invazia cutrigură din 559, la Dunărea de Jos, reprezintă prima lovitură strategică gravă, care a debilitat sistemul defensiv de o manieră irecuperabilă. Numeroase cetăţi sunt abandonate, iar refacerile ulterioare stau sub semnul improvizaţiei. Debuşarea avarilor în bazinul Dunării, la 562, este un alt episod fundamental, care schimbă raporturile de forţă în zonă, producând, finalmente, prăbuşirea limes-ului. Momentele cheie ale acestei istorii sunt anii 567 (când avarii se înstăpânesc în Câmpia Dunării mijlocii), 582 (când avarii cuceresc cheia Balcanilor, respectiv Sirmium), campaniile din 584-587 (care au urmărit distrugerea sistematică a punctelor de rezistenţă de pe limes, de la vest spre est), războaiele continue de după 592 (singurele în care bizantinii au încercat să iasă din pasivitate), încununate cu revolta din 602, care nu este un produs al situaţiei militare (paradoxal – bune), ci al dispariţiei finanţelor publice. Contrar opiniei generale, consider că slavii din Câmpia Română au fost independenţi de avari, în ciuda campaniei de pedeapsă din 579, până în ultimii ani ai secolului al VI-lea (p. 237).

Dacă nu există o problemă arheologică a nomazilor, în Câmpia Română a secolului al VI-lea, există o problemă arheologică a slavilor, cărora li s-au pus în sarcină numeroase vestigii arheologice (la unii autori toate!). Vedem însă că expectaţia stabilită, prin lectura izvoarelor, faţă de o implantare slavă semnificativă, se referă la deceniul 5. Geneza şi dezvoltarea culturii Ipoteşti-Cândeşti nu au nici o legătură cu migraţia slavă; eventual – cu dezagregarea acestei culturi. Arheologic nu a putut fi atestată decât gruparea (tribul? confederaţia?) slavă din zona Buzăului. Izvoarele indică cel puţin patru grupuri distincte, însă numai pentru ultimul deceniu. Progresul numeric al slavilor în Câmpia Română s-a produs, probabil, după 562 (ca dislocare provocată de avari, MADGEARU 1997), dar etapele acestei consolidări numerice nu pot fi precizate. Sunt de presupus mai multe valuri de migraţie. Grosul acestor populaţii a trecut la sudul Dunării cel mai târziu la 613-614, deci momentul maximei densităţi a populaţiei slave în Câmpia Română se referă la un sfert de secol (cca. 590-cca. 613); ilustrarea arheologică a acestui fenomen este mai degrabă dezamăgitoare (p. 238-239).

Capitolul 18 continuă circumstanţierea, prin confruntarea cu alte domenii de interes pentru cunoaşterea istorică. Primul subcapitol este dedicat studiilor numismatice, având ca suport o foarte nouă lucrare de sinteză în domeniu (OBERLÄNDER 2000). O primă concluzie importantă este diferenţa calitativă dintre Oltenia şi Muntenia. Din punct de vedere al circulaţiei monetare, Oltenia are o situaţie perfect similară diocezei Daciilor, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea, fiind deci integrată lumii romane, însă această situaţie se explică mai puţin prin argumente economice şi comerciale, ci se datorează în cea mai mare măsură prezenţei garnizoanelor (emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii; p. 242). Din contră, Muntenia este un teritoriu barbar, în care pătrunderea de monedă are mai mult caracter accidental, iar evoluţiile sunt decorelate tendinţelor din Imperiu sau din Oltenia (p. 244). Această diferenţă poate fi ilustrată şi pe ceramică. Numismatica concluzionează mult mai apăsat apartenenţa la Imperiul târziu; studiul ceramistic a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu.

Vârful descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului. Acest context favorabil (inclusiv prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful activităţilor economice, inclusiv al activităţior meşteşugăreşti, deci inclusiv al producţiei ceramice de atelier. Oscilaţii semnificative în jos, pentru circulaţia monetară din Oltenia, sunt evidenţiate în legătură cu invaziile din 544, 559, 578, 581-584, 586-587; alte evenimente militare, mai puţin cunscute din izvoare, par să se fi produs în 589/590, 593/594 şi 597/598. Având în vedere că aceste scăderi preced invaziile în imperiu, deducem că deşi Oltenia nu s-a aflat niciodată pe direcţia loviturii principale, ea nu a scăpat atenţiei migratorilor, care au dorit probabil să prevină loviturile laterale (p. 243). Evidenţa numismatică olteană iluminează, indirect, situaţia strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de pasaj la fiecare dintre aceste evenimente. Anul 544 este cel care marchează începutul decăderii civilizaţiei Ipoteşti-Cândeşti. Îndesirea acţiunilor militare după 578 explică, suficient de clar, procesul de dispariţie a aşezărilor acestei culturi, cel puţin în forma lor „clasică”, identificabilă arheologic, cât şi prăbuşirea structurilor de producţie a ceramicii de atelier. Poate fi formulată şi ideea unui anume paralelism cronologic între circulaţia monetară şi densitatea aşezărilor cunoscute; paralelismul nu poate fi însă absolut, fiindcă nu putem imagina un progres demografic similar creşterii circulaţiei, la începutul sec. VI, nici un regres demografic atât de brutal, pentru finalul sec. VI (p. 243).

Analiza tezaurelor oltene îngropate în jur de 680 arată că acumulările principale au început în jur de 650, aparţinând probabil unor sclavinii populare, aflate în relaţii clientelare cu Imperiul bizantin (p. 244). Istoria primei jumătăţi a secolului al VII-lea nu poate fi deocamdată reprezentată (iar motivele ar trebui să dea de gândit).

Trecând, foarte pe scurt, la situaţia din Muntenia, vârful pătrunderii de monedă măruntă se datează între 532-537, presupunând mai mult decât nişte raiduri militare (deci legături economice). Foarte curând, însă, hiatus-ul dintre 545-553 avertizează asupra întreruperii brutale a procesului. Ernest Oberländer presupune că acesta este momentul implantării slavilor pe teritoriu (p. 245). Coincidenţa remarcabilă a concluziilor a trei studii independente (Madgearu, pentru inventarul necropolei de la Sărata Monteoru; Oberländer pe studiul numismatic analiza proprie pe studiul izvoarelor) mă face să cred că suntem foarte aproape de adevăr. După acest moment, moneda va mai pătrunde în Muntenia cu totul sporadic. Analiza descoperirilor de monedă din metal preţios demonstrează că rolul strategic al acestui teritoriu era inferior Moldovei sau Transilvaniei; prezumţia că am avea aici o massă slavă semnificativă nu are acoperire (p. 244). Cu excepţia tezaurului de la Troianul (Teleorman), celelalte trei tezaure (v. Harta 2) au fost găsite lângă lunca Dunării, la marginea Bărăganului, într-o zonă lipsită de aşezări. Aceste tezaure reprezintă „importuri” (acumulări sud-dunărene), ajunse în stânga fluviului prin jaf şi îngropate cu prilejul unor acţiuni de represalii. Valoarea absolută a acestor tezaure este însă mult inferioară sugestiei izvoarelor literare, exprimând realist şi obiectiv forţa acestor migratori (p. 245).

Al doilea – şi ultimul – subcapitol vizează „evidenţa arheologică colaterală”, respectiv scurte consideraţii despre tipul de locuinţă, piese de metal, antropologie fizică.

Fiindcă discuţia asupra tipurilor de locuinţe este departe de a fi simplă, am să rezum aici doar că, deşi nu contest existenţa unor populaţii slave în Câmpia Română (în special în est), începând cu deceniul 5, contest prezumţia că habitatul acestei populaţii în migraţie ar fi identic cu cel din teritoriile de origine (contra: STANCIU 1999); prin consecinţă, cred că efortul de a identifica locuinţe slave la Dunărea de Jos nu va produce rezultate. Oricum, discuţiile de până acum sunt departe de a fi suficient de serioase pentru a fi probante.

Dosarul prelucrării metalelor este foarte stufos, dar puţin subdomenii pot aduce astăzi concluzii fructificabile istoric. Continuitatea practicilor metalurgice la Şirna ar putea fi un subiect interesant, dar până la publicarea descoperirilor – nu este nimic de adăugat. Studiile lui Ştefan OLTEANU (1997, de exemplu) referitoare la brăzdarele şi cuţitele de plug sunt interesante, însă ar trebui aprofundate, în special pe linia comparaţiei cu teritoriile slave primitive (p. 249). Cercetările asupra armamentului nu par să treacă de constatarea că armele sunt o prezenţă nesemnificativă în Muntenia secolelor V-VII. Larga circulaţie, în timp şi spaţiu, a vârfurilor de săgeţi cunoscute, face să nu fie posibilă o discuţie cu relevanţă istorică.

Obiectele vestimentare şi de podoabă par, din contră, a reprezenta încă un teritoriu pe care se pot realiza progrese. Deşi acest gen de piese sunt departe de a reprezenta pretinsa infailibilitate cronologică (şi cu atât mai puţin culturală), domeniul este în sine foarte interesant, reprezentând, la nivelul sociologiei istorice, pandantul studiilor ceramistice. Între concluziile celor două serii de cercetare există, potenţial, conflicte greu de conciliat, sau cel puţin aşa sunt percepute lucrurile. Personal, cred că, din contră, cele două serii de concluzii se pot lumina şi completa reciproc. Am exemplificat cu o scurtă discuţie asupra distribuţiei fibulelor tip Pietroasele (CURTA & 1995). Repartiţia relativ echilibrată a acestui tip de fibulă în întreaga Câmpie Română, originară în bazinul mijlociu al Niprului, în condiţiile în care ceramica niproviană este practic absentă, sugerează caracterul simbolic al acestor piese, atestând caracterul instituţionalizat al relaţiilor dintre slavii în migraţie şi populaţia locală (p. 250).

Un ultim domeniu de confruntare este antropologia. Deşi domeniul este „îngheţat” în arheologia românească, de mai multe decenii, studii relativ recente din ţările limitrofe pot aduce sugestii interesante. Am să spun aici doar că, de pildă, studiile pe necropolele de epocă avară (LIPTÁK 1983) confirmă, pe de o parte, structura mozaicată a imperiului avar, foarte aproape de termenii analizei izvoarelor literare, dar aduc în lumină şi termenii absenţi, respectiv existenţa unei pături de populaţie de sorginte romană, fie ca „moştenire pannonică”, fie datorită fluxului de prizonieri proveniţi din Imperiul bizantin. O a doua concluzie interesantă este constatarea neidentităţii antropologice a seriilor masculine şi feminine, ceea ce sugerează că înţelegerile militare erau întărite de servicii matrimoniale, element important în înţelegerea fenomenelor de aculturaţie (p. 252). Situaţii similare sugerează studiile antropologice din nord-estul Bulgariei (BOEV & 1987). Studiul ritualurilor funerare din aceeaşi zonă (STANILOV 1987) confirmă diversitatea culturală din mediul proto-bulgar. Chestiunea mormintelor cu depunerea resturilor incineraţiei direct în groapă a rămas controversată, specialiştii bulgari neputându-se hotărâ între proto-bulgari şi slavi (ambele soluţii fiind nefireşti). Personal cred că aceste morminte (reprezentând aproape jumătate din mormintele de incineraţie) nu pot fi atribuite decât populaţiei romanice sau unor elemente baltice aduse la remorca slavilor. Având în vedere că aportul baltic este dificil de ilustrat cu alte argumente, cred că marea majoritate a acestor monumente arheologice sunt de atribuit elementelor locale mai mult sau mai puţin romanizate. Această ipoteză este singura care explică mulţumitor „romanizarea” rapidă a formelor ceramicii slave din Bulgaria de nord. Dacă această populaţie romanizată provine de la nordul sau de la sudul Dunării – este departe de a fi o întrebare uşoară. Înclin să cred că majoritatea acestor elemente au origine nord-dunăreană, reprezentând familiile războinicilor slavi, sau alte elemente subordonate, dar analogiile directe dintre ceramica de la Capidava şi formele grupului Garvăn-Popina sugerează supravieţuirea unor elemente sud-dunărene. Dacă este aşa – atunci facem şi restul deducţiei, şi anume că după prăbuşirea autorităţii bizantine – inclusiv a celei ecleziastice –, populaţia locală a abandonat practicile creştine (p. 253).

Aceste aspecte de „simbioză” (KRANDŽALOV 1965) nu vizează istoria românilor; ele se referă la istoria timpurie a poporului bulgar. Episoadele istorice care au determinat etapele de sinteză etnică a poporului român par să se fi produs mai târziu (p. 254).

Întreg acest rezumat este, de fapt, o înşiruire de concluzii. De aceea, acum, la rezumarea Concluziilor, voi încerca să mă opresc numai asupra unor elemente. Creşterea numărului de aşezări, la începutul secolului al VI-lea, apoi descreşterea acestui număr, spre finalul aceluiaşi veac, precum şi cvasi-absenţa lor de-a lungul veacului al VII-lea, reflectă probabil doar parţial evoluţii demografice reale; în fapt, ar trebui să înţelegem aceste modificări (aşa cum sunt ele percepute arheologic) ca adaptări la contexte politico-militare distincte. Leit-motivul caracterului sedentar şi agricol al populaţiei romanice duce într-o fundătură, privându-ne de explicaţii istorice reale. Absenţa unor aşezări stabile pentru lungi perioade de timp, ca şi pandantul apariţiei ex nihilo a unor culturi arheologice (Ipoteşti-Cândeşti este doar un exemplu), după cercetări asidue de jumătate de veac, conduc la concluzii a căror formulare nu mai putea fi întârziată. Populaţia locală (pe care am reţineri de a o numi totdeauna romanică) a trăit în aşezări stabile atâta vreme cât a fost posibil, dar şi-a schimbat modul de trai ori de câte ori imperativul supravieţuirii a dictat alte soluţii. Locuinţele de suprafaţă par a reprezenta momente de tranziţie de la şi spre traiul nomad (p. 255-256).

În privinţa studiului ceramicii, studiul grupurilor de obiecte poate produce rezultate relativ mulţumitoare în domeniul stabilirii originii culturale a producătorilor. În privinţa judecăţilor cronologice, însă, lucrurile sunt mult mai alunecoase. Aportul direct al numismaticii la cronologia siturilor este aproape nul, în timp ce utilitatea pieselor „bine databile” (fibule, de exemplu) este o tristă iluzie. Studiul ceramicii a putut preciza câteva tendinţe, care însă nu sunt de absolutizat, evidenţiindu-se numeroase aspecte locale. Raportul dintre tehnicile de modelare este un element cu fluctuaţii mari, de-a lungul secolului al VI-lea; momentul calitativ maxim pare a se suprapune momentului maximei influenţe bizantine, în deceniile 3-4, fără a fi vorba despre un import direct (de piese sau meşteşugari). Un al doilea element major în judecata cronologică este adus de capacitatea medie a recipientelor (care tind să scadă), cât şi distribuţia pieselor în clase de capacitate (preferinţa pentru clase de capacitate mică este sensul evolutiv), care, ambele, argumentează criza societăţii nord-dunărene (p. 257). Elementele secundare de judecată cronologică sunt constituite de creşterea frecvenţei decorului (pentru ceramica de atelier), de tendinţele de aglomerare, cât şi de statistica prezenţei tipsiilor (prezenţa acestora este tot mai slabă spre finalul intervalului; p. 258).

Peisajul cultural al Câmpiei Române, în perioada studiată, este destul de eteroclit. Evaluarea corectă a specificului fiecărei micro-regiuni se loveşte de inegalitatea cunoaşterii lor. Nici unul dintre obiectivele arheologice importante din nordul câmpiei (Sărata Monteoru, Cândeşti, Budureasca, Târgşor, Şirna, Băleni) nu este publicat, decât eventual în proporţii nesemnificative. Diversitatea cea mai bulversantă o constatăm în zona oraşului Bucureşti, pentru care constatăm faciesuri atât de distincte (Străuleşti, Ciurel, sau chiar Soldat Ghivan) încât conceptualizarea lor în interiorul aceleiaşi culturi este dificilă. Câmpia Română poate fi descrisă ca un spaţiu în care, în secolul al VI-lea, romanizarea era încă un proces; desăvârşită în Oltenia (unde formele de tradiţie romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură un fapt în vestul Munteniei (unde două treimi din ceramică poartă aceleaşi caracteristici), sau chiar în aşezarea „slavă” de la Ciurel, este încă imatură la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din forme au această origine) şi este doar iniţiată la Străuleşti (unde formele de sorginte carpică sunt cele mai caracterizante). Formele tipice aspectului Străuleşti nu se găsesc izolate, doar în aşezările de la Lunca, Măicăneşti, sau Căţelu Nou, ci se distribuie şi în aşezări unde elementul romanic este mult mai bine configurat, ca de pildă la Soldat Ghivan sau Budureasca, ceea ce pare să demonstreze că aspectul Străuleşti, străin civilizaţiei romane în forma sa genuină, era în curs de romanizare. Nu se poate demonstra – cel puţin deocamdată – că unele aspecte regionale – ca aspectele culturale Străuleşti sau Târgşor – au consistenţă teritorială şi cronologică, parcurgând paralel secolul al VI-lea, separat de elementele „Ipoteşti-Cândeşti” tipice. Acestea fiind spuse, deşi este evident că înţelesul noţiunii de „cultură Ipoteşti-Cândeşti” se cere reevaluat, nu există motive suficient de serioase pentru a propune dizolvarea ei. Caracterizarea de „cultură romanică” (sau post romană) va trebui reinterpretată, de aici, în sens procesual (p. 259-261).

Necropola de la Sărata Monteoru, cât şi ceramica din cuprinsul ei, nu sunt considerate fenomene ale culturii Ipoteşti-Cândeşti. Această cultură se termină acolo unde se termină aşezările sale. Cu alte cuvinte, nici Bărăganul nu va fi considerat ca făcând parte din arealul acestei culturi (p. 262).

ÎNAPOI LA INDEX