SECȚIUNEA VI

 

Cronologia atacurilor transdanubiene

și analiza componentelor etnice și geografice

 

ANUL 469. Marc. Comes, Cron. 469: "În timpul consulatului lui Zeno și Marcianus (...) a fost adus la Constantinopol capul lui Degezic, fiul lui Attila, regele hunilor".

Degezic invadase de mai multe ori Thracia, până a fost ucis în luptă[1]. Hunii sunt deschizători de drumuri pentru invadatorii nord-dunăreni, așa cum vor fi avarii, un secol mai târziu. Sub numele de huni vor apare, însă, în perioada următoare, triburile cutrigure și cele înrudite.

Un atac asupra Thraciei, fără altă mențiune sau indiciu, presupune o bază de plecare la nordul Dunărea de Jos.

 

ANUL 473. Gepizii își extind teritoriul către sud și ocupă Sirmium, care devine capitala regatului[2].

 

ANUL 493. Marc. Comes, Cron., 493: "Comandantul Iulianus s-a luptat și a murit în Thracia [pentru organizarea adiministrativă a Imperiului, v. Harta 4], fiind străpuns de o armă scitică în timpul unei ciocniri din timpul nopții".

Este vorba despre bulgari, care încep acum șirul de invazii în Peninsula Balcanică[3].

 

ANUL 499. Marc. Comes, Cron., 499: "Aristus, comandantul armatei din Illyria, a plecat cu 15000 de ostași și cu 520 de care, încărcate cu armele necesare pentru război, să se lupte împotriva bulgarilor care devastau Thracia. Lupta s-a dat lângă râul Tzurta, unde au fost uciși peste 4000 de ostași ai noștri, pe când fugeau..."

Râul Tzurta nu este identificat (lângă fortăreața Tzurulum, în provincia Europa?).

După cum știm, fiecare dioceză are un comandament militar propriu, având în subordine trupe palatine. În mai multe împrejurări, însă, armata thracică pare mai mult sau mai puțin inexistentă. Grosul trupelor de manevră ale romanilor pare a fi fost rezident în Illyria, dioceză mult mai vulnerabilă decât Thracia, cea păzită de Dunărea inferioară și de un limes mai substanțial. Illyria avea și o vecinătate care se dovedise în repetate rânduri foarte periculoas㠖 am numit ostrogoții, care stăpâneau nu numai Italia, dar și vestul Peninsulei Balcanice, direcție din care nu exista o opreliște naturală. Acest fapt debilizează însă defensiva thracică, iar armata illyrică va fi obligată la numeroase intervenții spre răsărit, în următoarele decenii. Atacurile nord-dunărene, considerate multă vreme ca nepunând probleme vitale, vor produce însă multe pagube. O reașezare a dispozitivului strategic roman s-a produs numai după încheierea războaielor gotice (555). Sporadic însă armata thracică este amintită și în prima jumătate a secolului, de exemplu în 518.

 

ANUL 502. Marc. Comes, Cron. 502: "Ca de obicei (!) neamul bulgarilor a devastat din nou Thracia, care fusese adesea prădată fără ca nici un ostaș roman să se opună"

Theoph. Conf., p.143, 26-27 De Boor: "Tot în anul acesta năvăliră în Illyria și în Thracia așa-zișii bulgari și se retraseră înainte de a fi cunoscuți mai de aproape"

Este interesantă diferența de relatare, la Marcellinus Comes, comparativ cu anul 499: expresia “fusese adesea prădată fără ca ...” este desigur retorică, fiind contrazisă de propriile relatări; pasajul ar trebui citit de această dată nu s-a opus nimeni, respectiv nu a avut cine. În același an reîncepuse războiul cu persanii – după o lungă perioadă de pace, începută în 422) – iar armata illyrică trecuse probabil Bosforul. Nu este exclus ca raidurile bulgare să fi fost mai numeroase decât cele relatate - probabil raiduri de jaf de mică anvergură, pentru care nu s-a considerat necesară dislocarea trupei de manevră.

Varianta lui Theophanes Confessor introduce un termen nou, succesiunea Illyria > Thracia sugerând că invazia a debutat de la Dunărea Mijlocie. Această relatare, produsă la două secole și jumătate de la evenimente nu are însă aceeași greutate cu mărturia contemporană a lui M. Comes. În plus, evenimente anterioare sugerează aceeași bază de atac: Dunărea de Jos.

Cronica lui Cassiodorus - o altă sursă contemporană evenimentelor - pare însă să confirme apariția bulgarilor la Dunărea Mijlocie (v. infra, anul 504)

Comentariul ...se retraseră înainte de a fi cunoscuți mai de aproape sugerează atât lipsa unei lupte propriu-zise (confirmând pe M. Comes), dar și amploarea redusă a invaziei, cel puțin în timp.

 

ANUL 504: Cass., Cronica 1343: “...prin vitejiile stăpânului și regelui nostru Theoderic au fost învinși bulgarii și Italia (= ostrogoții) a recăpătat orașul Sirmium" (de la gepizi)[4]

Evenimentele relatate de Cassiodorus demonstrează două lucruri: în primul rând că în timpul războiului cu perșii romanii deveniseră spectatori la evenimentele de la Dunărea Mijlocie; în al doilea rând se confirmă apariția bulgarilor la Dunărea de mijloc (e greu de crezut că Theoderic avea interese în Câmpia Română sau mai departe). Problema este de ce se vorbește despre bulgari, când e cunoscută rivalitatea ostrogoților cu gepizii pentru stăpânirea orașului. Nu este de exclus o alianță gepido-bulgară (nume în spatele căruia ar trebui să se afle cutrigurii), victoria fiind obținută în fața celor din urmă.

 

ANUL 505: Marc. Comes, Cron. 505: “...Sabinianus (...) comandant al armatei din Illyria, fiind trimis împotriva getului (= gepid) Mundo, a strâns forțe armate. Ducând cu el 10000 de soldați aleși (= confederați bulgari[5]) și care cu arme și hrană a pornit la luptă. Pierzând în bătălia de la Horreum Margi mulți soldați - unii dintre ei înecați în râul Margus (= Morava) și carele pe deasupra, el s-a refugiat cu puțini oameni în cetățuia numită Nato"

Armata de Illyria reapare în luptă, improvizată din federați bulgari, intrați sub stindardul adversarilor lui Theoderic. Prezența bulgarilor la Dunărea mijlocie este confirmată. Foarte probabil triburile bulgare se găseau la vest de Dunăre (la est și nord de Dunăre fiind teritoriu gepid).

 

ANUL 510: Învinși de longobarzi și izgoniți din teritoriile de baștină, o parte a herulilor sunt colonizați (512) pe Sava (Procop., Răz., VI, 15, 1), unde sunt întâlniți în deceniile următoare.

 

ANII 513-517. Malalas, Chronogr. XVI: “În timpul domniei acestui împărat (= Anastasios) a ajuns tiran Vitalianus Tracul, pretextând că vrea să răzbune pe episcopii exilați. A ocupat Thracia, Scythia și Moesia până la Odessos și Anchialos, având de partea sa o armată numeroasă de huni și de bulgari. Împăratul a trimis (împotriva lui) pe Hypatios, comandantul armatei din Thracia...(...) Acolo s-a dat lupta navală (...) și au fost cuprinse de foc toate corăbiile tiranului Vitalianus și s-au scufundat în adâncul apei împreună cu ostașii goți, huni și sciți care veniseră cu el...”

Răscoala lui Vitalian. Nu vom intra aici în detaliile stufoase și confuze[6] ale unui război civil îndelungat. Important, în contextul acestui studiu, este faptul că conflictul a antrenat câteva populații alogene, atât federați romani cât și nord-dunăreni. Malalas face distincție clară între huni (termen folosit uneori generic, pentru a defini o populație nord-dunăreană) și bulgari. Dacă primii sunt veniți de la nordul Dunării - chemați probabil de Vitalian, cei din urmă sunt federați romani[7], fără a se exclude o prezență suplimentară din Barbaricum.

În pasajul bătăliei navale sunt amintiți, de partea răsculaților, goți (italieni?), din nou huni (?) și sciti; aceștia din urmă ar putea fi echipaje din porturile Scythiei Minor, dar și un nume generic pentru alte populații nord-pontice. Această pestriță asociere de nații - din care să notăm lipsa explicită a rebelilor ortodocși, care însă nu aveau cum lipsi din armata lui Vitalian - explică numărul aparent exagerat de mare pe care îl estima Marcellinus Comes (Cron. 514) pentru oastea răsculată, respectiv 60000 de soldați.

Indiferent care au fost motivațiile lui Vitalian, un lucru este cert: nici o populație din Barbaricum nu pare să fi ratat ocazia unui jaf organizat în dioceza Thraciei. Pe același fond al “răscoalei lui Vitalian” - dar pare-se independent de aceasta - se produce prima invazie slavă§.

 

ANUL 517. Marc. Comes, Cronica 517: "Atunci au fost devastate cele două Macedonii și Thessalia, iar călăreți geți au ajuns, prădând, până la Thermopyle și în vechiul Epir"

Vl. Iliescu[8] consideră că este vorba despre bulgari sau slavi. Dan Teodor[9] notează că aceasta este prima invazie slavo-cutrigură, ceea ce este cam același lucru.

Etnonimul get este adeseori folosit în epocă - nu numai de către Iordanes - pentru a denumi o populație din barbaricum, mai exact de origine nord-dunăreană. Autorii mai vechi foloseau în același scop termenul scit[10], cu nuanța călăreț de stepă, nord-pontic. Autorii din prima jumătate a secolului al VI angajează pentru același conținut termenul hun. Am putea încerca, cu titlu ipotetic, să considerăm că geții, ca la Iordanes[11], ar însemna războinici germanici, în timp ce huni ar fi rezervat pentru a defini o populație nomadă incertă.

Textul lui Marcellinus Comes convine unei asemeni ipoteze. Succesiunea cele două Macedonii > Thessalia este nefirească pentru o invazie care debutează la Dunărea de Jos. Succesiunea Macedonia Secunda - Macedonia Prima reprezintă însă drumul cel mai scurt între bazinul Dunării Mijlocii și Thessalia, pe culoarul Morava-Vardar [v. Harta 4]. Pare mult mai probabil că gepizii sunt cei care s-au avântat în defileele montane, decât nomazii cutriguri. Cât despre slavi - ei sunt luptători pedeștri[12].

 


ANUL 518. Procop., Răzb., VII, 40, 5-6: “5...Când Iustin[13], unchiul lui Germanus, se suise pe tron (= 518), anții, care locuiesc aproape de sclavini, trecuseră Istrul cu oaste multă și cotropiseră teritoriul roman. 6. Nu cu mult înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul armatei din întreaga Thracie. Acolo se încăierase cu oștile dușmane, le biruise în luptă și le măcelărise aproape pe toate”

Este prima apariție cunoscută a anților la Dunăre.

De remarcat că se vorbește din nou despre o armată thracică. Este cât se poate de plauzibil că, datorită evenimentelor provocate de Vitalian, de-a lungul coastei pontice, grosul trupelor de manevr㠓europene” - vorbind aici, precum anticii, de Balcani - a fost adus în apropierea răsculaților. Aceasta ar explica ușurința cu care au pătruns gepizii, un an mai devreme, până în Grecia centrală, fără a întâlni o rezistență notabilă.

 

ANUL 526. Profitând de moartea lui Theoderic, gepizii reocupă Sirmium[14]. Pentru scurtă vreme, însă. Nouă ani mai târziu bizantinii auveau s-o recucerească, tot de la ostrogoți.

 

MAI DEPARTE, ANII 527-535

 



[1] FHDR II, p. 363, nota 21(Vl. Iliescu). V. și Chronicon Paschale I, 587 (FHDR II, p. 587)

[2] TEODOR D. 1995, p. 311.

[3] FHDR II, p. 363, nota 25 (Vl. Iliescu)

[4] POPOVIÆ 1994, FHDR II, (Vl. Iliescu & H. Mihăescu)

[5] FHDR II, p. 363, nota 28 (Vl. Iliescu)

[6] Marc. Comes, Cronica 514.3; Ioannes Malalas, Cronografia, XVI; Euagrios Scholasticul, Istoria ec., III, 43; Theoph. Conf., p.157, 11-23 De Boor (anul 513) și p. 160, 13-32 (anul 514)

[7] FHDR II, p. 363, nota 32 (Vl. Iliescu): Vitalian era comes foederatorum al unităților de bulgari.

§ Această ultimă frază (existentă în teztul original) nu va fi luată în considerație.

[8] FHDR II, p. 367, nota 51.

[9] TEODOR D. 1995, p. 294-325 (passim), cu mențiunea că datează evenimentele în 515.

[10] Accidental, denominativul scit apare și autorii târzii, cu același înțeles (Strategikon XI, 2: “Cum să ne rânduim în luptă împotriva sciților, adică avarilor, turcilor și celorlalte neamuri neamuri hunice cu același trai ca dânșii?”; Theoph. Sim. I, 8: “...Un scit cu numele Bokolabras (...) avu o legătură cu una dintre femeile kaganului (...). Temându-se ca nu cumva nelegiuirea să-i fie aflată (...) convinse pe șapte dintre gepizii de sub supunerea sa și fugi la neamul de baștină. Acești huni, care locuiesc în răsărit, sunt vecini cu perșii...”. Bokolabras ar trebui să fie alan, aparținând deci unei populații nomade de stepă. Greu de înțeles nota lui H. Mihăescu (FHDR II, p. 553): “(sciți) Adică toate celelalte neamuri migratoare dar sedentare (sic - n.n.) (germani și slavi - nota lui H.M.) de la nordul Dunării, în opoziție cu migratorii nomazi...”

[11] Iordanes este departe de a fi singurul care face echivalarea geți-goți (gepizi). Este vorba despre o tradiție care începe cu cel puțin un secol jumate mai devreme, fără îndoială în legătură cu viețuirea goților pe vechea vatră getică. A se vedea și: Orosius, Hist.ad.pag., I, 16, 2; Philostorgios, Ist. Bis. II.5;Ioannes Lydos, Despre luni, IV, 132; Isidor, Etimologii, IX, 2, 89. Procopius este chiar foarte explicit: "Neamurile gotice erau și sunt și astăzi multe la număr și deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari și mai vrednice de luat în seamă sunt goții, vandalii, vizigoții și gepizii. Altădată li se spunea sarmați și melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice" (Răzb., III, 2, 2).

[12] Strategicon, XI, 4, în special 11-15. Specificul luptelor angajate de slavi (în mlaștini, păduri și locuri stăncoase) exclude folosirea calului în luptă (nu și a calului de tracțiune, pentru nelipsitele căruțe necesare “cumpărăturilor”). Or, căruțașii nu sunt “călăreți”.

[13] Atât în “Războiul cu goții”, publicat în 1963 sub îngrijirea lui H. Mihăescu (prezent în bibliografie sub prescurtarea PROCOPIUS 1963), cât și în FHDR II (apărut în 1970; Procopius publicat de același editor), în text figurează numele lui Justinian, nu a lui Iustin. În FHDR II, p. 451, la nota 55, H. Mihăescu face mențiunea că în textul originar figurează numele lui Iustin, iar emendația Maltretus este greșită. Situația este generatoare de confuzii, la unii autori acest episod figurând în anul 527 (primul an de domnie a lui Justinian), de ex. CORMAN 1997, p. 71.

[14] POPOVIÆ 1994.