CRONOLOGIA... 527-537

SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANUL 527. Începutul lungii domnii a lui Justinian.

ANUL 528. Creştinarea herulilor. Noi colonizări la sud de Sava şi în jurul cetăţii Singidunum

ANUL 528. Malalas, XVIII, p. 437-438: "În timpul domniei aceluiaşi (= Justinian, 528[15]) doi conducători ai hunilor au năvălit cu o armată mare în Scythia şi Moesia; acolo erau comandanţi ai armatei romane Baduarios şi Iustin; aceştia au mers împotriva hunilor şi dându-se o bătălie, Iustin a fost ucis în luptă. În locul lui a fost numit comandant al armatei din Moesia Constantiolus, fiul lui Florentius. Hunii au mers prădând regiunile până în Thracia. Împotriva lor au ieşit comandantul Constantiolus, Godilas şi comandantul armatei din Illyria, Ascum hunul, pe care împăratul Justinian îl primise în sfântul botez. Hunii au fost prinşi la mijloc în luptă şi mulţi din ei au căzut; toată prada s-a risipit; romanii au fost învingători şi au ucis pe cei doi «regi». Pe când se întorceau, au fost întâmpinaţi de alţi huni. Fiind obosiţi şi prea fără puteri, comandanţii romani au întors spatele. Hunii au urmărit pe comandanţii romani care fugeau şi i-au prins cu laţurile. Godilas şi-a scos sabia, a tăiat laţul şi a scăpat, pe când Constantiolus a fost trântit jos de pe cal; şi Ascum a fost prins (...) Pe Ascum hunul l-au dus înapoi în ţara lor împreună cu mulţi alţi sclavi. După aceea a fost pace în părţile Thraciei."

Aceeaşi relatare, cu puţine diferenţe, o găsim la Theophanes Confessor[16], care confundă însă această invazie cu cea din 539 (v. infra). Hunii (probabil cutriguri) sunt aici bulgari, adică un etnonim obsedant pentru un autor de secol VIII. În plus, ar fi vorba despre două corpuri de armată romane distincte, unul din Moesia, sub comanda lui Iustin, al doilea din Scythia, sub comanda lui Baduarius.

La Malalas succesiunea provinciilor lovite de barbari este Scythia > Moesia > Thracia, ceea ce sugerează o traversare prin vadul de la Noviodunum sau prin cel de la nord de Carsium.

La Theophanes (a cărui credibilitate este însă îndoielnică şi pentru a cărui detalii suplimentare nu cunoaştem sursa) primul corp de oaste care înfruntă inamicul este cel din Moesia, ceea ce sugerează un debut al atacului prin vadul de la Durostorum. Oricum, în acest caz nu există nici un dubiu asupra faptului că invadatorul provine din nordul Dunării inferioare.

Este prima oară, în această perioadă, când sunt amintite corpuri de armată distincte pentru diocezele Thraciei şi Illyriei. Dezastrul armatei moesice trebuie să fi fost suficient de sever, dacă a fost chemată şi armata illirică. Numărul invadatorilor, deducem, a fost substanţial, din moment ce, după o înfrângere, au fost capabili să umilească armatele reunite ale Europei, comandanţii căzând prizonieri.

ANII 528 (?) - 530 (?).

Procopius, Zidiri, IV, 7, 3; 10-14: “3. Deci, să pornim mai întâi de aici spre locuitorii din Moesia (...) După aceea sunt de-a lungul malului Istrului (expunere din amonte în aval) trei cetăţi: Saltupyrgos, Dorostolos şi Sucidava. (...). De asemenea a făcut mai mare şi mai întins fortul Palamatis, situat într-un loc strâmt, deşi nu lângă malul fluviului. 13. În imediata apropiere de el a zidit o fortăreaţă nouă, Adina, pentru că barbarii sclavini stăteau mereu ascunşi acolo şi pândeau pe călători, făcând cu neputinţă trecerea prin acele locuri. 14. A mai construit şi fortul Tilicion[17]...”

Procopius, Zidiri, IV, 7, 16-18: “16. Acum mă voi ocupa de cele (fortificaţiile) din Scythia. Aici este mai întâi fortăreaţa cu numele Sfântului Cyril[18] (...). 17. Dincolo de ea se află din vechime o cetate numită Ulmetum. Din cauză că barbarii sclavini îşi făcuseră acolo loc de pândă, unde stătuseră un timp foarte îndelungat, ea fusese lăsată cu totul în părăsire şi nu a mai rămas nimic din ea, decât numele. Pe aceasta a rezidit-o din temelie...”

Referitor la refacerea din temelie a cetăţii Ulmetum există o mărturie epigrafică[19], cel puţin pentru un tronson al incintei. Acţiunea de reconstrucţie masivă a fortificaţiilor dunărene trebuie să fi avut loc în perioada iniţială a domniei lui Justinian, fiindcă după izbucnirea războaielor gotice (535) resursele au căpătat altă destinaţie. Primii ani ai lui Justinian corespund unei perioade de criză, care debutează cu invazia cutrigurilor în Thracia, la 528, continuă cu invazia respinsă de Mundus în 530 (v. infra) şi cu luptele de hărţuială conduse de Chilbudios (530-533). În episodul din 528 slavii nu sunt pomeniţi, iar în epopeea lui Chilbudios - numai în secvenţa finală. Nu există altă mărturie despre o prezenţă atât de timpurie a slavilor în preajma Dunării. Propunerea de datare a prezenţei slave la Ulmetum şi Adina pentru 528-530 este bazată doar pe conjunctură[20]. În 528 armatele romane suferiseră grave înfrângeri, care ar fi putut conduce la pierderea relativă a controlului circulaţiei peste limes[21]. Situaţia este restabilită de Mundus şi Chilbudios, moment care (după 530) reconstrucţia cetăţilor pare posibilă.

Despre invazii propriu-zise în Dobrogea de sud, respectiv acţiuni cu caracter militar, cu greu s-ar putea vorbi, interpretând textele de mai sus. Expresii de genul stăteau ascunşi şi pândeau pe călători, sau loc de pândă, sugerează acţiuni de brigandaj, nu de război. Faptul nu pare deloc neobişnuit în epocă, şi probabil era endemic, chiar dacă izvoarele nu spun expres acest lucru (faţă de alte rele pe care le suferea imperiul era un subiect minor). Mundus însuşi a haiducit prin Illyria[22], până s-a decis să-i fie scut.

Fortăreaţa Adina nu a fost identificată. Indicaţiile lui Procopius sunt totuşi clare: lângă graniţa Moesiei cu Scythia, la oarecare depărtare de ţărmul Dunării[23]. Fiind vorba despre călători - căutăm un drum, probabil cel dintre Marcianopolis la Durostorum (v. harta 5). Ulmetum, la rându-i se află pe un drum important, pe valea Casimcei, legând Tomis de Carsium. Ambele se află aproape de vaduri importante - respectiv de la Durostorum şi Carsium, la circa o zi de mers. E de neimaginat, la această epocă, staţionarea permanentă a piraţilor de uscat la locul faptei; în absenţa unei paze adecvate a Dunării, acţiunile de jaf puteau avea însă un caracter cvasi-sistematic. Cât despre zidurile cetăţii Ulmetum, este mult mai probabil că le-au stricat cutrigurii, la 528, ruinele devenind astfel romanticul adăpost al bandiţilor.

Ceea ce este important pentru această analiză este chiar prezenţa slavilor la Dunăre, la două vaduri apropiate, la sfârşitul deceniului al treilea. Sugestia pe care textul o furnizează este al unor efective reduse, venite doar în recunoaştere, dacă nu chiar, pur şi simplu, la jaf. Dată fiind asemănarea celor două situaţii - ar putea fi vorba despre un singur grup.

În fine, nu se exclude posibilitatea de a nu fi un grup de provenienţă nord-dunăreană recentă, ci să fie vorba despre defecţiunea unei garnizoane romane compuse din federaţi slavi (câţiva ani mai târziu îi găsim în războaiele gotice).

ANUL 530: Malalas, XVIII, p. 450: "În timpul consulatului lui Decius (=529) s-a dat de partea romanilor Mundus, care se trăgea din neam de gepizi şi era fiu de rege (...) A trimis soli la împăratul Justinian şi a cerut să fie primit ca supus al imperiului său. Împăratul l-a primit împreună cu oamenii săi, l-a făcut comandant al armatei din Illyria şi l-a trimis la comanda sa. Când acesta a ocupat regiunea Illyriei l-au atacat hunii cu o armată numeroasă, compusă din diferiţi barbari. Mundus s-a năpustit asupra lor şi i-a nimicit pe toţi. A trimis la (C-pol) chiar şi pradă luată de la ei şi pe un rege al lor. Pe urmă a fost pace în Thracia şi neamurile barbare erau cuprinse de teamă"

Marc. Comes, Cronica, 530: "Mundus, comandantul cavaleriei şi infanteriei din Illyria, cel dintâi dintre toţi comandanţii romani a atacat pe geţi, care de mult cutreierau Illyria şi i-a pus pe fugă. Mai târziu, însă, tot în timpul acestor consuli, acelaşi comandant (= Mundus) a venit ca vântul în Thracia, împins de curajul său, şi s-a luptat cu succes împotriva bulgarilor care jefuiau acolo. După ce a ucis cinci sute de duşmani a căzut şi el în luptă"

Mundus a murit de fapt în 536, în lupta de lângă Salonae, împotriva ostrogoţilor[24]. Eroarea ne avertizează asupra faptului că nici sursele contemporane nu sunt prea sigure.

Din relatarea lui M. Comes rezultă clar că în 530 avem două acţiuni distincte, una împotriva geţilor, alta împotriva bulgarilor.

Oprindu-ne asupra primului episod, să subliniem precizarea că “geţii” cutreierau de mult prin Illyria, Mundus fiind cel dintâi roman care i-a înfruntat cu succes. Vl. Iliescu presupune că ar fi vorba despre slavi[25]. Nu avem însă nici un fel de ştire despre acţiuni ale slavilor în Illyria, până la această dată. Ne amintim însă episodul din 517 şi că am stabilit, fie şi ipotetic, că “geţii” sunt gepizi. Faptul că Mundus este el însuşi gepid (având în subordine, fără îndoială, mulţi conaţionali) nu constituie o problemă. Războaiele fraticide şi merceneriatul sunt obişnuite în epocă, un exemplu din acel an fiind “hunul” Akum (Askum), care la 528 îşi înfrunta confraţii din poziţia de comandant roman. Mundus însuşi a murit, câţiva ani mai târziu, într-o luptă contra ostrogoţilor, pe care îi slujise mulţi ani. Generalul Chilbudios (infra) era el însuşi, foarte probabil, ant sau sclavin, ceea ce nu l-a împiedecat să acţioneze energic împotriva cosângenilor.

Pentru al doilea episod, Malalas vorbeşte despre huni, iar Comes despre bulgari. Nu este greu de dedus că este vorba despre aceleaşi războinici care răscoliseră Balcanii cu doi ani înainte. Relatarea lui Malalas, mai detaliată, este şi mai confuză. Se spune că Mundus de-abia preluase comanda în Illyria, când a fost atacat, ceea ce presupune acelaşi teritoriu. Încheierea este însă că apoi a fost pace în Thracia, deci înainte fusese război în Thracia. Evenimentele apropiate din 528 ne fac să credem că învingătorii de atunci îşi încercaseră norocul din nou, cu rezultate însă diferite.

Mai remarcăm în relatarea lui Malalas faptul că utilizează termenul de huni ca fiind, explicit, unul generic, armata acestora fiind compusă din diferiţi barbari. Aproape că nu ar mai trebui spus, dar să punctăm că, într-adevăr, imperiile nomade reprezintă întotdeauna un conglomerat în mijlocul căruia nucleul dominant reprezintă o massă redusă. Totuşi, numele acestui nucleu este cel care este menţionat de izvoare.

Theophanes Confessor relatează din nou episodul, după Malalas, dar îl datează tot 11 ani mai târziu (însă la 540 Mundus era mort de mult).

ANII 530-533 (534). Procop., Răzb., VII, 14, 2-7: "2. Pe acest Chilbudios, împăratul, în al patrulea an al domniei sale (= 530), îl puse comandant militar peste Thracia şi-l însărcinase cu paza fluviului Istru (...); pentru că hunii, anţii şi sclavinii îl trecuseră de mai multe ori şi pricinuiseră romanilor pagube de nesuferit. 3. Chilbudios ajunsese atât de temut de barbari, încât timp de trei ani, cât a stat acolo în acea dregătorie, nimeni nu fu în stare să treacă Istrul împotriva romanilor, ci de multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă (...) şi ucideau sau luau sclavi pe barbarii de acolo. 4. Trei ani mai târziu Chilbudios trecu fluviul, ca de obicei, cu oaste puţină, iar sclavinii îl întâmpinară cu toată mulţimea. 5. Se iscă o luptă înverşunată, în care căzură mulţi romani, printre care şi comandantul lor Chilbudios. 6. De atunci încolo barbarii putură să treacă fluviul nestingheriţi...”

Însărcinarea expresă a comandantului armatei thracice cu paza fluviului este perfect justificată de cele două invazii, relatate de Marcellinus Comes şi Ioanes Malalas, pentru cei trei ani anteriori. Enumerarea elementelor etnice introduce însă elemente de noutate. Dacă hunii sunt, probabil, acelaşi element generic, extrem de activ în anii anterior, Procopius introduce, la aceeaşi categorie, anţii - ei înşişi un conglomerat de populaţii, conform cercetării moderne[26] - şi sclavinii. Despre anţi şi sclavini nu avem însă ştiri în anii 20 ai secolului al VI-lea.

În cei trei ani de confruntări de o parte şi de alta a fluviului, înaintea episodului final, inamicul “poterei” lui Chilbudios nu este numit. Doar în episodul final se spune că sclavinii l-au întâmpinat cu toată mulţimea. Sugestia (căreia autorul acestor rânduri i-a căzut la rându-i victimă o vreme) este că sclavinii au fost tot timpul acolo. Procopius nu spune însă aşa ceva. Elementele care probabil erau deja implantate în Câmpia română (sau în Bugeac?) puteau fi, mai degrabă, hunii, cei atât de des amintiţi pentru anii anteriori. Faptul că Chilbudios acţiona de regulă cu o trupă restrânsă relevă atât faptul că raidurile erau foarte scurte, cât şi potenţialul redus al adversarilor. În 533[27] lucrurile par să fi luat o întorsătură demnă de istoria secretă, de care comandantul roman evident că era străin. Oricum, nici potenţialul romanilor nu era prea mare în aceşti ani. Epopeea lui Chilbudios se desfăşoară în paralel cu un nou război cu persanii (530-532), cu “Răscoala Nika” (532) şi cu campania generalului Belizarie în Africa de Nord (533-534)[28].

Este prima oară când sclavinii sunt amintiţi în preajma Dunării în nume propriu[29], şi nu la remorca unor nomazi. Această primă menţiune nu justifică opinia că de la 530 în Câmpia Dunării de Jos ar trebui să avem comunităţi slave[30]. Fără ca această ipoteză să fie exclusă, ea este departe de a fi credibilă[31]. Aceeaşi slavi au întreprins numeroase expediţii în imperiu, înainte de a proceda la o migraţie efectivă; raidurile de jaf au fost, în acelaşi timp, tatonări ale forţei adversarului, necesara lecţie de geografie şi acomodarea cu noul teritoriu. Să mai notăm că dacă raidurile de jaf pot fi justificate pur şi simplu de lăcomie, migraţia unor comunităţi se produce de obicei în condiţii de forţă majoră.

Interesantă este şi menţiunea că, după Chilbudios, barbarii au trecut Dunărea nestingheriţi. Acestea se vor fi întâmplat până în 535, când patricianul Sita obţine o victorie la Dunăre (v. infra).

ANUL 535. Marc. Comes, 535: "Patricianul Sitta s-a ciocnit cu duşmanii bulgari lângă râul Istru din Moesia şi a ieşit învingător".

Aceleaşi elemente nomade, numite când huni, când bulgari (M. Comes este însă constant în a-i denumi bulgari).

Începe lungul război cu ostrogoţii, prefaţat de recucerirea cetăţii Sirmium de către Imperiu. În anul imediat următor, însă, oraşul este reluat de gepizi[32].

Situaţia din Balcani este percepută de Justinian ca fiind într-adevăr gravă, din moment ce ia ample măsuri de reorganizare. În primul rând este vorba despre ridicarea episcopatului din Iustiniana Prima la rang de arhiepiscopie, subordonându-i întreaga Illyrie (535)[33]. În anul următor se formează questura provinciilor navale (Cipru, Caria, insulele egeene, Scythia şi Moesia)[34]. În contextul războiului italian, când grosul trupelor de uscat se aflau departe de Dunăre, împăratul încearcă să stăvilească invaziile nord-dunărene prin activizarea flotei pe Dunăre. Că situaţia era gravă o mărturiseşte un edict din 538 (sau 539)[35], adresat trupelor din Orient, care erau ameninţate, pentru delicte financiare, cu strămutarea la nord de Dunăre.

MAI DEPARTE, ANII 536-549

[16] Cronographia 6031, p. 217, 26-29 De Boor, FHDR II, p. 599.

[17] Castellum Cilicum (Cetatea, jud. Constanţa), imediat la sud de Tropaeum (BARNEA A. 1991, p. 201).

[18] Eponimul oraşului Tropaeum (BARNEA A. 1991, p. 200)

[20] Vechea presupunere (NIEDERLE 1923, apud NESTOR 1963, p. 45) că prezenţa slavilor la Ulmetum şi Adina semnifică o primă înrădăcinare a slavilor în Balcani, în anii 60, nu se mai susţine; astăzi ştim (supra) că fortificaţiile de la Ulmetum au constituit obiectul unei refaceri masive, confirmând pe Procopius, dar mai ştim şi că după invazia lui Zabergan, din 559, lucrările de refacere sunt sistate cel puţin până în primii ani ai lui Iustin II (BARNEA A. 1991, p. 180).

[21] Procop., Răzb., VII, 14, 2-3 (reprodus infra) sugerează că în perioada premergătoare lui Chilbudios Dunărea fusese trecută de mai multe ori, de către barbari.

[23] După cum este reprezentată şi în harta din BARNEA A. 1991, p. 291 (fig. 21).

[26] TEODOR D. 1993, CORMAN 1996, ambele studii cu ample trimiteri bibliografice.

[27] BREZEANU 1981 datează episodul final în 534.

[29] Exclud aici episodul Ulmetum-Adina, a cărui datare este doar presupusă (v. supra).

[30] CURTA 1998, p. 26-27. Autorul analizează structurile de comandă ale societăţii slave arhaice, aşa cum rezultă din izvoarele scrise, apoi, fără tranziţie sau explicaţie, analizează structura aşezărilor de la Selişte (Basarabia), Soldat Ghivan şi Dulceanca (Muntenia), Davideni (Moldova) şi Poian (Transilvania de SE), sub perspectivă arheologică (încercând punerea în evidenţă a unor arii cu utilitate distinctă). Implicit aceste aşezări sunt considerate ca exprimând structuri sociale şi ocupaţionale ale societăţii slave. Florin Curta nu face nici o trimitere cronologică. Accentul analizei cade pe fapte şi nume de persoane din a doua jumătate a secolului al VI-lea, mai bine cunoscute.

[31] Analiza ceramicii din Câmpia Română exclude interpretarea chiar şi la nivel ipotetic.

[33] Corpus Iuris Civilis, Nov. XI. Transferul efectiv al capitalei prefecturii Illyria de la Thessalonic la Iustiniana este îndoielnic (POPOVIĆ 1975, p. 447).

[34] Ioannes Lydos, Despre magistraturi, II, 29; Corpus Iuris Civilis, XLI.

[35] Corpus Iuris Civilis, Nov. Edict XIII, Cap. XI.