SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANUL 536. Procop., Răzb., VII, 33, 8-9: "8. Gepizii cuprinseră şi stăpâneau cetatea Sirmium şi aproape toate cetăţile Daciei, îndată ce împăratul Justinian le cucerise de la goţi, luară sclavi pe romanii de acolo şi înaintară mereu, prădând împărăţia romană. 9. De aceea împăratul nu le mai plăti suma de bani pe care obişnuiau s-o plătească din vechime..."

Datarea invaziei gepide este asigurată de apropierea în timp a începutului războiului cu ostrogoţii (535).

ANUL 536. Procop., Răz., V, 27, 1-2: "1. Douăzeci de zile după căderea cetăţii Portus (...) sosiră Martinus şi Valerianus, aducând 1600 de soldaţi călări. 2. Cei mai mulţi dintre ei erau huni, sclavini şi anţi, care îşi au sălaşurile dincolo de fluviul Istru, nu departe de ţărm"

Scena relatată de Procopiu se petrece în Italia, în războiul cu ostrogoţii, în timpul asediului Romei (536-537[36]). Întăririle aduse de Martinus şi Valerianus plecaseră încă din anul anterior, dar fuseseră surprinse pe drum de anotimpul neprielnic navigaţiei şi iernaseră în Etolia şi Acarnania[37]. Armata romană târzie este un mozaic de etnii, între care am remarcat, în războaiele gotice - fără a face o statistică propriu-zisă - frecvenţa citărilor pentru huni, masageţi, heruli, mauretani, isaurieni, armeni, traci (de ex. Cutilas sau numele tribal al bessilor), “traci” cu nume greceşti şi latine (deci originari din provincia Thracia), persani. Acest contingent condus de Martinus şi Valerianus este singurul în care sunt amintiţi sclavinii şi anţii. Ponderea acestora în contingent pare scăzută[38].

Trupele aduse de Martinus şi Valerianus sunt federaţi de la Dunărea de Jos, dislocaţi din Thracia (armata din Illyria pare să fie încă dominată de elementul germanic, în primul rând heruli). Aceste trupe au fost dislocate după aparenta pacificare a Dunării, prin victoria lui Sitta.

ANII 539-540. Procop., Răz., II, 4,1-6: "Atunci a apărut o cometă [dec. 539]...4. Îndată o oaste mare de huni (= bulgari - nota H. Mihăescu) a trecut Istrul şi s-a abătut asupra întregii Europe (= Pen. Balc.). Lucrul acesta se întâmplase de multe ori şi mai înainte, dar nenorociri atât de mari şi aşa de multe la număr încă nu adusese nimeni oamenilor din părţile acelea. Din Golful Ionic (= Marea Ionică) şi până la marginile oraşului Bizanţ, barbarii aceştia pustiau pretutindeni toate ţinuturile. 5. Ei au cucerit 32 de cetăţi în Illyria şi au luat cu sila cetatea Casandreea (pe care cei vechi o numeau Potideia[39], după cum ştim) fără să fie nevoiţi să lupte mai întâi la ziduri. 6. Au pus stăpânire pe avuţii, au luat cu dânşii 120000 de prizonieri (= exagerare) şi s-au întors cu toţii acasă, fără să întâlnească nici o împotrivire din partea cuiva".

Lamentaţiile lui Procopius, că nenorocirea s-a abătut împotriva întregii Europe, pot fi dezminţite cu propriile-i cuvinte. Într-o primă secvenţă apare vectorul ţărmul Adriaticii > Bizanţ; în a doua secvenţă apare vectorul Illyria > Casandreea. Ambii vectori sugerează o acţiune pe culoarul Morava-Vardar. De menţionat absenţa oricărui indiciu referitor la provinciile Moesia şi Thracia, pentru a admite că atacul a debutat din bivuacul Dunării de Jos. Că jefuitorii au fost nomazi - nu este motiv de îndoială. Dar că printre beneficiarii jafului au fost şi gepizii - este aproape la fel de sigur. Germanicii încep o dijmuiala pe furt, exploatând astfel excelenta poziţie strategică a capitalei Sirmium. Episodul se va repeta, în următoarele două decenii, cu alţi excursionişti. Nu numai că gepizii au permis pasajul peste Sava, dar au pus probabil şi ghizi pentru trecătorile montane, bine-cunoscute lor şi probabil necunoscute nomazilor turanici. Profitul trebuie să fi fost proporţional cu serviciile...

De menţionat că nu este prima apariţie a bulgarilor la Dunărea Mijlocie (v. anul 504).

ANUL 540: Malalas, Cronog., XVIII, p. 490: "În luna martie (...) hunii şi slavii au invadat Thracia; s-au războit şi au ucis mulţi oameni, iar pe unii i-au prădat. Pe comandantul Sergius, fiul lui Bacchus, şi pe Ederma, fiul mai mare al lui Calopodios, i-au prădat şi i-au luat sclavi. Găsind spărturi în zidul Constantinopolului, au intrat acolo şi au pătruns până la sfântul Stratonikos."

Să notăm întâi că ceea ce numeşte Malalas huni - numesc Comes şi Procopius bulgari. Şi unii şi alţii par a fi cutriguri.

Cele două invazii, respectiv cea relatată de Procopius, care debutează puţin după cometa din decembrie 539, şi cea relatată de Malalas, care debutează în martie 540, sunt acţiuni distincte, lovind teritorii distincte. Aceasta din urmă începe la vadurile Dunării de Jos, dar converge cu cealaltă, având ca ţintă Constantinopolul.

Hunii şi slavii de aici sunt acelaşi amestec belicos descris de Procopius în epopeea lui Chilbudios.

Să notăm că cele două invazii convergente, din bazinele mijlociu şi inferior ale Dunării, însoţesc cronologic reluarea conflictului oriental (540-545)[40], ceea ce explică lipsa ripostei.

Ceea ce este ciudat, dacă nu inexplicabil, este cum se face că doi autori contemporani evenimentelor, referindu-se la două invazii cvasi-simultane, din teritorii adiacente, convergând spre capitală, relatează despre una - trecând-o sub tăcere pe cealaltă. Aici ceva este greşit. Fie datarea uneia dintre expediţii; fie este vorba despre o singură acţiune, cunoscută parţial de fiecare dintre martori.

ANUL 544: Procop., Răzb., VII, 14, 7-8; 11; 31-32: “7. Mai târziu (după moartea generalului Chilbudios) anţii şi sclavinii ajunseseră la neînţelegeri între ei şi se încăierară (...) 8. În această luptă un sclavin luă ca prizonier pe un tânăr duşman, cu numele de Chilbudios (...) În acest timp (după aceasta) anţii năvăliră în ţinuturile Thraciei; ei prădară şi luară ca sclavi o mulţime de romani (...prizonierul Chilbudios este vândut anţilor; un prizonier roman pretinde că tânărul Chilbudios este chiar generalul roman...). 31. După cum am spus, anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela (pseudo-generalul) să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. 32. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă zice că nu. În timp ce la ei se petreceau toate acestea, împăratul Justinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele Turris...”

Corpus Iuris Civilis, Nov. CXX, cap. IX: "...Îndemnăm preasfintele biserici din oraşele Odessos şi Tomis să înstrăineze imobile pentru răscumpărarea prizonierilor de război (...) Dat la 2 mai în al optsprezecelea an de domnie a împăratului şi stăpânului Justinian..."

Procop., Răz., VII, 11, 15: "O oaste a hunilor năvăli în Illyria şi luă ca sclavi femeile şi copiii de acolo"

Năvala din Illyria se produce spre sfârşitul anului[41], deci după evenimentele de la Marea Neagră. Este probabil o reeditare a expediţiei din 540 a bulgarilor, cu complicitate gepidă. Contextul ales era foarte favorabil unei jaf fără riscuri semnificative. În aceşti ani bizantinii înregistrează înfrângeri severe în Italia, în faţa lui Totila[42], în condiţiile în care conflictul oriental era departe de a fi stins[43].

Îndemnul lui Justinian, adresat episcopiilor Thracice, de a strânge bani pentru eliberarea enoriaşilor, coroborat cu relatarea unei invazii ante în Thracia, cu relativ puţină vreme înainte de tratatul de pace dintre bizantini şi anţi, asigură datarea invaziei în primăvara anului 544. Mai mult, avem chiar o indicaţie asupra zonelor afectate de invazie.

Iarna 545-546[44]. Procop., Răz., VII, 13, 24-25: 24. "O mare mulţime de barbari sclavini trecuseră de curând fluviul Istru, pustiiseră ţinuturile de acolo şi luaseră ca sclavi un număr mare de romani. 25. Sclavinii aceştia fură înfruntaţi fără de veste de heruli şi învinşi împotriva aşteptărilor lor..."

Lectura oferită de Fontes este derutantă, fiindcă sălaşurile herulilor se află pe Sava. În realitate este vorba despre unităţi de federaţi care se retrăgeau, sub comanda generală a lui Belizarie, dinspre Ravenna spre Bizanţ, aflându-se în momentul invaziei, oportun, în Thracia[45]. Numărul herulilor nu este amintit, dar din context rezultă că ar fi mai mic de 5000 (contingentele federate de acest fel aveau mai totdeauna una la două mii). Traducerea din 1963 este explicită în a arăta numărul superior al invadatorilor, dar uşurinţa cu care au fost învinşi arată că aceştia erau mai puţin o armată şi mai mult o gloată pornită pe jaf, bizuindu-se pe slăbiciunea romanilor. Slavii aflaseră, fără îndoială, că provinciile dunărene fuseseră lăsate fără apărare. Doi ani mai devreme Belizarie de-abia reuşise să strângă patru mii de oşteni, din Thracia şi Illyria împreună[46], şi aceia greu meritându-şi numele[47].

ANUL 546. Procop, Răzb., VII, 33, 10-12: "10. Împăratul Iustinian dărui longobarzilor ţara (= provincia) noricilor, întăriturile din Pannonia şi multe alte ţinuturi, precum şi foarte mulţi bani. 11. Din această pricină longobarzii părăsiră locurile lor strămoşeşti (= Slovacia, din anul 510) şi se aşezară dincoace (la dreapta) de fluviul Istru, nu departe de gepizi. 12. Ei prădară şi luară sclavi pe dalmaţi şi pe illyri până la hotarele Epidamnului.”

Aflat într-un moment strategic greu (cu un armistiţiu nesigur în Orient şi în pragul dezastrului în Italia), Justinian încearcă să-şi cumpere pacea, ceea ce îi reuşeşte, dar de o manieră înfricoşătoare. Longobarzii sunt chemaţi ca contrapondere la puterea gepizilor la Dunărea mijlocie. Longobarzii acceptă statutul de federaţi, dar nu se jenează să-şi rotunjească veniturile pe spinarea cetăţenilor romani. Atacul a început probabil de pe Sava mijlocie, înaintând pe râul Urbas şi trecătorile montane până la Salonae, de unde a coborât pe coasta dalmată, încheindu-se la Epidamn (Dyrachium, pe coasta Epirului). Aducerea longobarzilor în Pannonia avea să se demonstreze o idee catastrofală. Crunta rivalitate inter-germană de 20 de ani se va încheia tragic pentru toată lumea, inclusiv pentru bizantini (care vor scăpa de gepizi în schimbul avarilor).

Un lucru asemănător se petrece, cam la acelaşi moment, spre gurile Dunării. Justinian cedează anţilor cetatea Turris în schimbul păcii[48]. Turris este localizată fie la Bărboşi-Galaţi[49], fie la Tyras (Cetatea Albă) - mai probabil[50]; în ciuda înţelegerii, anţii continuă să facă raiduri în imperiu[51].

ANUL 548. Procop, Răzb., VII, 29, 1-3: "Cam în acel timp (= începutul anului 548) o armată de sclavini trecu fluviul Istru şi săvârşi lucruri îngrozitoare în întreaga Illyrie, până la Epidamnum...2. De data aceasta ei fură în stare să distrugă, fără nici o împotrivire, o mulţime de cetăţi de acolo, care mai înainte păreau puternice (...) Conducătorii provinciei Illyriei îi urmăreau cu o armată de cincisprezece mii de oameni; dar nu îndrăzneau să se apropie prea mult de duşmani"

Este prima campanie slavă în Illyria. Istoric, ne aflăm imediat după pierderea Romei de către bizantini, şi nu atât numărul cât moralul armatei romane pare foarte scăzut. În fine nu sunt de neimaginat complicităţi vinovate. Slavii nu aveau cum să ajungă în Illyria, decât trecând pe teritoriu longobard sau gepidic[52], desigur cu acordul acestora. În fine, armata illyrică era în foarte mare măsură o armată germanică (gepizi, heruli, longobarzi), aşa încât pasivitatea celor 15000 de “romani” devine suspectă.

Există o variantă de traseu care pleacă din Oltenia, undeva la vest de Jiu[53] - deşi nu există nici un vad important în zonă - continuă pe valea Lomului sau Timocului (aceasta ar urma un drum roman consacrat) şi iese la Naissus (Niş), unde se întâlneşte cu ruta firească a unei invazii în Illyria. În Harta 6 (Ilustraţie, secţiunea II) baza de pornire a sclavinilor este desenată la nord de Ialomiţa doar pentru motivul că, arheologic, ea este greu de imaginat la vest de Ialomiţa. Un asemenea traseu are multe inconveniente şi foarte puţină logică; este lung (înainte de a fi ...folositor), ia en travers prea multe cursuri de apă, unele importante, presupune traversarea Dunării într-un loc practic necunoscut şi nepropice, are de depăşit un pas strâmt, pe Timoc, uşor de apărat cu trupă puţină. În fine, nu are logică fiindcă este greu de crezut că sclavinii, după ce au ajuns în locuri civilizate, numai bune de jefuit, aleg un traseu montan imposibil. În varianta unui atac ce se lansează din barca gepidă, de la Sirmium, traseul este de acum cel clasic, pe valea Moravei, cu ţinta dintotdeauna: Thessalonicul. Că atacul sclavin nu mai ajunge acolo, ci la Epidamn - e cu totul altceva.

Faptul că sclavinii nu şi-au continuat drumul - deja parcurs, înaintea lor, de gepizi şi cutriguri - spre Thessalonic înseamnă totuşi că armata romană a opus rezistenţă, în zona Scupi sau Stobi. Aceasta putea fi armata illyrică, sau chiar o rezervă constantinopolitană. Este posibil ca schimbarea de rută, spre Epidamnos, să fi reprezentat manevra sclavinilor de ieşire din încercuire (Conducătorii provinciei Illyriei îi urmăreau...).

ante 550[54]: Iordanes, Getica 33-35, despre popoarele Scythiei: “33. În această Scythie primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor (...) 34. În mijlocul lor (= fluviilor Tisa, Dunăre, Flutausis) se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi, ca de o coroană. (...) spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi numele lor variază după diferite familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. 35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este denumit Mursianus şi până la Nistru, iar la nord până la Vistula; drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sunt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru.”

La numai câţiva ani de la înţelegerea lui Justinian cu anţii, Iordanes îi plasează pe anţi tot dincolo de Nistru. Arheologii pot spune că Iordanes s-a înşelat, fiindcă există situri Penkovka şi în interfluviul Prut-Nistru. Da, însă în interfluviul cursurilor mijlocii şi în amestec cu situri Korceak (sau de altă natură), situaţie culturală (implicit demografică) ce putea fi necunoscută lui Iordanes fără ca prin acest lucru Iordanes să se fi înşelat asupra zonelor de predominanţă politică şi a zonelor majore de locuire). Oricum, Iordanes nu face o hartă detaliată, ci prezintă o situaţie generală, în care nu încap detalii. Oricum, acest text poate justifica opinia că Turris este Cetatea Albă, nu Barboşi.

Textul lui Iordanes a stârnit, la rându-i, o aprigă dispută legată de identificarea cetăţii Noviodunum şi a lacului Mursianus (la Dunărea inferioară sau pe Sava, în fosta provincie Savia, în Slovenia). De ambele părţi s-au adus argumente grele[55], dificil de arbitrat. Cert este că varianta pannonică este în contradicţie cu textul lui Procopius (supra, anul 536)[56], scris în aceiaşi ani cu Getica, dar care se referă la situaţie ceva mai timpurie, în care slavii sunt localizaţi dincolo de Dunăre, adică la stânga fluviului. Interpretarea într-un fel sau altul a textului lui Iordanes nu schimbă semnificativ concluziile acestui studiu. Fie că limitele sclavinilor se întindeau între Sava şi Nistru, sau între Buzău şi Nistru - zona de interes se afla, oricum, la marginile lumii slave. Asupra prezenţei slave la Dunărea mijlocie vom reveni, la concluzii.

MAI DEPARTE, ANII 550-565

---

[36] În FHDR II, p. 437, nota 22, apare iulie 557 (foarte probabil greşeală de tipar).

[37] Procopius, Răzb., V, 24, 18-21 (PROCOPIUS 1963, p. 70-71).

[38] Procopius, Răzb., VI, 26, 17-23 (PROCOPIUS 1963, p. 124-125): “...(Valerianus) avea printre însoţitorii săi câţiva din neamul sclavinilor, care se ascund de obicei sub un bolovan mic sau după un copac (...) şi răpesc pe duşman. Ei au arătat totdeauna acest lucru lângă râul Istros, unde îşi au sălaşurile.”

[39] Peninsula Chalcidică, la SE de Salonic.

[40] Brezeanu 1981.

[41] FHDR II, p. 439, nota 31 (H. Mihăiescu).

[42] OSTROGORSKY 1969.

[43] Procop., Răzb., VII, 9, 22-23 (PROCOPIUS 1963, p. 149).

[44] În FHDR II, p. 439, nota 32, H. Mihăescu consideră că evenimentele au loc în anul 545. Lectura textului integral (PROCOPIUS 1963, p. 153-155) arată că ne aflăm în al unsprezecelea an al războiului gotic, la sfârşitul iernii, adică anul 546.

[45] PROCOPIUS 1963, p. 155 (Răzb., VII, 13, 21-26).

[46] Procop., Răzb., VII, 10, 1-3 (PROCOPIUS 1963, p. 149).

[47] Procop., Răzb., VII, 12, 4 (PROCOPIUS 1963, p. 153): “(Belisarie scrie lui Justinian)... am străbătut cu de-amănuntul Thracia şi Illyria, am strâns numai puţini oşteni, bicisnici, fără arme în mâini şi cu totul nepricepuţi la lupte”

[48] Procop., Răzb. III, 14, 14, 1-6, 32-33.

[49] MADGEARU 1992.

[50] TEODOR D. 1995, passim.

[51] Procop, Ist. Secretă, 23, 6.

[52] Relatarea despre prinţul longobard Ildiges (Procop., Răzb., VII, 35, 19-29; PROCOPIUS 1963, p. 193) este semnificativă pentru relaţiile strânse dintre slavi şi lumea germanică de la Dunărea Mijlocie. Ildiges, a cărui moştenire fusese uzurpată, se refugiază la gepizi, urmat de “mulţi sclavini”, întreprinde un raid în nordul Italiei, în favoarea ostrogoţilor, apoi se refugiază în teritoriile sclavinilor (cu siguranţă nu în calitate de supus). Chestiunea lămureşte, odată în plus, faptul că unele comunităţi slave se localizau, la acest moment (548-549) la stânga Dunării mijlocii (vezi infra, “ante 550”.

[53] POPOVIĆ 1975, p. 609, fig. 6. Vezi Harta 6.

[54] Getica este scrisă, probabil, în 551. Situaţia prezentă din textul lui Iordanes se referă la status-quo-ul din anii ce preced scrierea.

[55] Iniţiatorul identificării localităţii Noviodunum, din textul lui Iordanes, cu Dernovo, Slovenia (pe Sava), este Gh. Ştefan (ŞTEFAN 1965; de aceeaşi opinie BARNEA I. 1971, p. 351). S-a obiectat faptul că între Dernovo şi lacul Balaton (presupusă locaţie pentru Mursianus) sunt la distanţă de circa 250 de km. (MADGEARU 1997 a, p. 88); obiecţia nu este validă fiindcă nici Iordanes nu afirmă că ar fi apropiate, ci doar sugerează că ambele sunt limite ale teritoriului sclavin, spre vest. Tot în favoarea ipotezei cu localizarea slavilor lângă Noviodunum-ul scythic - BARNEA A. 1991, p. 187.

[56] Dar nu şi cu relatarea aceluiaşi Procopius despre prinţul longobard Ildiges, care fuge din teritoriile părinteşti însoţit de sclavinii care i-au rămas credincioşi, eveniment databil, de această dată, în 548 (vezi nota supra).