CRONOLOGIA... 550-565

SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANUL 550, primăvara. Procop, Răzb., VII, 38, 1-8; 23: "Cam în acelaşi timp (= la începutul anului 550) o armată de sclavini, nu mai mult de trei mii de oameni, trecu fluviul Istru fără ca nimeni să li se împotrivească şi îndată după aceea trecură fără greutate şi fluviul Hebrus (= Mariţa) şi se împărţiră în două (...) 3. Cu amândouă, însă despărţite una de alta, se încăierară comandanţii armatei romane în Illyria şi în Thracia, dar fură învinşi, împotriva aşteptării (...) 4 (...) una din cetele duşmane dădu peste Asbadus. 5 (...) el conducea trupele de călăreţi care sălăşluiau de multă vreme în cetatea Tzurulum din Thracia, fiind mulţi şi deosebit de vrednici. 6. Sclavinii îi puseră pe fugă şi măcelăriră fără greutate pe cei mai mulţi (...) 7. După aceste isprăvi, cele două cete prădară netulburate toate ţinuturile Thraciei şi ale Illyriei şi cuceriră prin asediu o mulţime de cetăţi, măcar că nu luptaseră mai înainte pe ziduri şi nici nu cutezaseră să coboare în câmpie; căci barbarii aceştia nu încercaseră niciodată să năvălească pe teritoriul roman. 8. Se pare că nici nu trecuseră vreodată cu oastea peste râul Istru, decât de atunci de când am arătat mai sus. 9 Cei care l-au învins pe Asbadus prădară totul până la mare şi cuceriră cu asalt o cetate de lângă mare cu numele Toperos (la gurile fluviului Nestos, v. Harta 6), deşi avea o garnizoană cu soldaţi. Aceasta este cea dintâi dintre cele de pe coasta Thraciei şi se află la douăsprezece zile de drum de Bizanţ (...) 23. (...); şi ducând cu ei zeci de mii de prizonieri se întoarseră cu toţii acasă "

Acest text prezintă o mulţime de probleme. Să spunem de la început că totul este exagerat, dintr-un patos retoric datorat, probabil, sentimentului de umilinţă şi unei de-abia mascate furii faţă de administraţia imperială. Că 3000 de slavi ar putut dă facă asemenea minuni - este de neacceptat. Există apoi probleme de geografie; la Hebru nu se poate ajunge îndată după ce s-a trecut Istrul; oricum, Dunărea inferioară este mai apropiată de Mariţa (Hebru) decât bazinul inferior al Savei[57], aşa încât vom valorifica expresia îndată după ce concluzionând că atacul debuşează prin Moesia Secunda. Dacă această interpretare este corectă atunci acesta este primul atac slav de sine stătător[58] la sudul Dunării inferioare.

Scopul final al slavilor pare să fi fost Thessalonic. Nici acum nu par să fi asediat cetatea, dar au ajuns în vecinătate, în cetatea Toperos.

Că slavii nu mai cuceriseră cetăţi - e suficient să recitim cele scrise de Procopius despre evenimentele din 548. Mult mai interesant este comentariul nici nu cutezaseră să coboare la câmpie, ceea ce pare o nouă aluzie la campania din 548, petrecută în mare măsură în defilee montane.

Această hoardă slavă, oricum nu foarte mare, repurtând atâtea succese împotriva armatei romane, la câmp deschis, aneantizează legenda că slavii nu acceptau lupta la câmpie (ceea ce nu-l împiedică pe Procopius să se mai folosească de acest loc comun)[59]. Sau slavii nu erau.. slavi?

Invazia sclavinilor se încheie cu retragerea netulburată peste Dunăre, invadatorii luând cu ei “zeci de mii de sclavi, de nu-i mai puteai număra”. Exagerarea pare vădită. Un asemenea eveniment ar fi produs dublarea populaţiei romanice de la nordul Dunării, fapt care ar fi fost imposibil a nu fi atestat arheologic, într-un fel sau altul.

ANUL 550, vara. Procop., Răzb., VII, 40, 1-3; 7: "În timp ce Germanus (care strângea trupe pentru războiul din Italia, în vara anului 550[60]) aduna oştire şi o instruia în oraşul Serdica în Illyria (...) o ceată de sclavini, mai mare ca niciodată, pătrunse pe teritoriul roman. Ei trecuseră fluviul Istru şi ajunseseră lângă Naissus. 2. Câţiva dintre ei (...) fură prinşi (...) 3. Aceia spuseră că ei veneau să asedieze şi să distrugă Thessalonicul (...) 7. (...) sclavinii se temeau de el (= Germanus) şi credeau că vine cu o armată foarte puternică (...). Ei renunţară de îndată să mai pornească împotriva Thessalonicului şi nu mai îndrăzniră să coboare în câmpie, ci trecură pe rând peste toţi munţii Illyriei şi ajunseră în Dalmaţia"

Se repetă problema strategică dezbătută pentru campania anului 548. Slavii s-ar fi putut apropia de Naissus fie dinspre Sirmium (adică din bazinul Dunării mijlocii) fie dinspre Ratiaria (adică din bazinul Dunării inferioare). Dacă într-adevăr prinşii au desconsipirat ţelul invaziei - însemnă că îl şi ştiau, iar că Thessalonicul devenise un soi de Graal al barbarilor, mai atractiv chiar decât Bizanţul. Dar că slavii din Câmpia munteană ar fi ales, deliberat, un traseu atât de greu şi lung - e foarte greu de crezut. Încă şi mai greu de crezut este că, la final, de teama lui Germanus, sclavinii ar fi hotărât să se depărteze atât de mult de sălaşurile lor, plecând tocmai în Dalmatia, lăsând între ei si famiile lor un duşman atât de redutabil. Soluţia de jaf în Dalmaţia ar fi mult mai naturală pentru nişte hoarde venite din Câmpia Tisei. Că este aşa, o relevă un pasaj absent în Fontes[61], de unde rezultă limpede că sclavinii de la Dunărea de Jos ştiau perfect ce se petrece dincolo de fluviu; slavii porniţi de la Dunărea mijlocie, după jaf, nu ştiau însă nimic, şi s-au trezit în faţa unui adversar mai presus de cutezanţa lor.

ANII 550-551 (iarna-primăvara). Procop., Răzb., VII, 40, 31-44: "31. Sclavinii, atât cei care se aflau mai înainte pe teritoriul imperiului, după cum am arătat mai sus, cât şi alţii care trecuseră fluviul Istru nu mult după aceea şi se uniseră cu aceştia[62], cotropiră în deplină libertate imperiul roman. 32. Unii presupun că Totila i-ar fi înduplecat pe aceşti barbari, dându-le bani mulţi, şi i-ar fi trimis împotriva romanilor ...) 33 (...) barbarii aceia, împărţindu-se în trei cete, săvârşiră atrocităţi în toată Europa (= Peninsula). Nu pustiau ţinuturile de acolo prin năvăliri, ci iernau în ele, ca în ţara lor de baştină, fără să se teamă de duşmani. 34. Mai pe urmă, împăratul Iustinian trimise împotriva lor o armată foarte însemnată, în fruntea căreia se aflau, între alţii, Constantin, Aratios, Nazares, Iustin, fiul lui Germanos, şi Ioan, poreclit Mâncăul. 35. Mai mare peste toţi fu pus Scholasticus[63] (...) 36. Această armată surprinse una dintre cetele barbare lângă Adrianopol, care se află în interiorul Thraciei, departe de Bizanţ cale de cinci zile. 37. Barbarii nu mai puteau înainta, căci transportau o pradă imensă (...) 38 (...) Sclavinii îşi aşezaseră lagărul pe muntele care se înalţă acolo (m-ţii Istrança, 1030 m., la est de Adrianopole), iar romanii în câmpie, nu prea departe de ei (...) 40. Siliţi de soldaţii lor, comandanţii angajară lupta cu adversarii. După o bătălie înverşunată, romanii fură învinşi (...) 42. Barbarii luară steagul lui Constantianus (...) 43. Ei prădară în voie teritoriul numit Astice, care din vechime rămase nepustiit; în felul acesta ei prădară o regiune întinsă şi ajunseră până la Zidurile Cele Lungi, care se află departe de Bizanţ cale de ceva mai mult de o zi (= 65 km.). 44. Nu mult după aceea, urmărind pe aceşti barbari şi dând peste o ceată a lor, armata romană se încăieră pe neaşteptate cu ei şi-i puse pe fugă"

Este prima oară când se vorbeşte despre iernarea unei trupe barbare pe teritoriul imperiului. Faptul s-a petrecut la limita prefecturii Italiei, în interiorul coastei dalmate. Motivul este evident: expediţionarii urmau să primească întăriri. O asemenea coordonare între trupele aflate în expediţie şi forţele rămase acasă pare să depăşească forţa organizatorică şi felul anarhic de a fi al slavilor[64]. Gepizii par să fi fost mult mai mult decât barcagiii de pe Dunăre şi Sava. Că Totila - regele ostrogoţilor - ar fi împărţit nişte stimulente - este plauzibil; el nu ar fi putut însă coordona asemenea acţiuni.

Nu aflăm nimic despre noua invazie, decât punctul de plecare - jefuitorii Dalmaţiei, cu forţe împrospătate din teritoriile de origine - şi secvenţa finală, cu luptele din preajma capitalei. Se pare că până la Adrianopole bizantinii nu au opus o rezistenţă care să merite notată. Mai ştim că slavii au acţionat în trei grupuri, probabil nu la distanţe mari unii de alţii. Nu putem decât presupune că în drum spre Constantinopole au urmat drumul deja cunoscut, în parte, pe culoarul Morava-Ibar-Vardar sau drumul de coastă ce leagă Dalmatia de Epir. De altfel, relieful accidentat al peninsulei lasă foarte puţine variante, pentru o armată semnificativă; astfel, ar fi putut folosi drumul strategic Naissus-Serdica-Philippopolis. Nu avem însă nici o dovadă că barbarii l-ar mai fi folosit până acum[65].

ANUL 551. Procop., Răzb., VIII, 18, 13-24: "13. Gepizii se temeau de romani, căci erau încredinţaţi că aceştia se vor înţelege cu longobarzii, şi se gândiră să determine o parte din huni să se alieze cu ei. 14. Deci trimiseră o solie la căpeteniile cutrigurilor, care locuiesc dincoace de lacul Meotic (= Marea de Azov, deci dincoace de Don) (...) 15 Aceia le trimiseră îndată 12000 de oameni, în fruntea cărora se afla, printre alţii, şi Chinialon (...) 16. Gepizii însă, indispuşi de prezenţa acelor barbari în momentul acela, căci nu sosise încă timpul hotărât pentru luptă (= era în 551, numai un an după încheierea armistiţiului[66]) (...) îi convinse să năvălească între timp pe teritoriul împăratului (...) 17 (...) gepizii îi trecură pe huni peste fluviul Istru în ţara romanilor prin regiunea lor. 18. Hunii prădară aproape toate localităţile de acolo, dar împăratul Iustinian (...) trimise la căpeteniile hunilor utiguri, care locuiesc dincolo de lacul Meotic şi începu să-i dojenească (...) 24. După ce (utrigurii) trecură fluviul (= Don) se încăierară cu numeroşi cutriguri care le veneau împotrivă. Cum aceştia se apărau cu vitejie de năvălitori, lupta se prelungi foarte mult, dar pe urmă cutrigurii (ÎN TEXTUL GRECESC: utigurii), punând pe fugă pe potrivnici, uciseră mulţi dintre ei. 25. Numai câţiva fugiră şi scăpară cu viaţă. Iar duşmanii le luară ca sclavi copiii şi femeile şi se întoarseră acasă"

Textul aduce în primul rând o binevenită identificare a hunilor (a se citi: cutriguri), cât şi a localizării geografice a centrului de putere. În ciuda numeroaselor raiduri la Dunărea mijlocie sau inferioară, grosul populaţiei cutrigură sălăşuia, mai departe, în adâncul stepelor nord-pontice.

Jocul gepizilor la Dunărea mijlocie devine foarte clar. Fiindcă romanii i-au adus pe longobarzi în Pannonia, gepizii îi aduc pe barbari (fie ei cutriguri sau slavi) în Illyria. Operaţiunea se desfăşura pe segmentele fluviale controlate de gepizi. Avalanşa de invazii slave din ultimii ani (după 546, anul sosirii longobarzilor) este deci rezultatul jocului strategic între bizantini şi rivalii lor goţi. Bizantinii plătesc cu aceeaşi monedă a crimei plătite, şi-i aduc pe tabla de joc pe utiguri. Continuarea acestor manevre îi va face pe avari stăpâni la Dunăre.

ANII 551-552. Procop., Răzb., VIII, 25, 1-6: "1. O mulţime mare de sclavini năvăliră în Illyria şi pricinuiră acolo grozăvii de nedescris. Atunci împăratul Iustinian trimise împotriva lor o armată în fruntea căreia se aflau, printre alţii, şi feciorii lui Germanus. 2. Fiind cu mult inferiori în număr duşmanilor, aceştia nu-i putură ataca, ci urmăreau necontenit pe barbari şi hărţuiau pe cei rămaşi în urmă. 3 (...) Cu toate acestea barbarii continuau să săvârşească atrocităţi. 4 (...) după aceea se întoarseră acasă cu toată prada. 5. Căci romanii nu fără în stare să-i înfrunte nici măcar în timpul când treceau fluviul Istru (...); pentru că gepizii îi primeau la ei şi-i treceau peste fluviu în schimbul unei plăţi mari, căci de fiecare om preţul era un stater de aur"

Procop., Răzb., VII, 25, 10: "Nu cu mult mai târziu (= primăvara 551) longobarzii cerură ajutor, potrivit îngelegerii de arme; iar împăratul Iustinian le trimise o armată[67] pentru a lua parte la luptă împotriva gepizilor, învinovăţind pe gepizi că, după încheierea tratatului, trecură nişte cete de sclavini, peste fluviul Istru, în dauna romanilor".

Acum ştim şi preţul, atât cel cerut de gepizi, cât şi cel plătit apoi. Singura întrebare ar mai fi de ce nu participau gepizii, direct, la aceste acţiuni. Evident, fiindcă nu-şi putea lăsa aşezările la cheremul longobarzilor.

Nu este foarte clar dacă Procopius cunoştea bine geografia Dunării de Mijloc. Pasajul nu se poate referi la Dunărea inferioară, fiindcă gepizii nu o controlau. Pentru slavii de la Dunărea de mijloc, indiferent că veneau din stânga sau din dreapta fluviului, deci din Câmpia Tisei sau din Câmpia Dunării, locul de pătrundere pe teritoriu roman nu putea fi pe segmentul dunărean în aval de Singidunum, care era foarte bine păzit, ci peste Sava, pe la Sirmium, care era controlat de gepizi. Fătă îndoială că acolo percepeau gepizii taxa de trecere. Această confuzie (evidentă, după părerea mea), firească pentru cine nu a făcut serviciu militar în Illyricum, a provocat penibile tentative de coroborare a informaţiei arheologice cu cea a izvorului literar[68].

ANUL 558. Prima ambasadă avară la Constantinopole[69]. Aflaţi sub presiunea triburilor tiurcice răsăritene, avarii solicită acceptarea lor pe teritoriu roman, cu titlul de federaţi. Sunt refuzaţi.

ANUL 559. Malalas XVIII, p. 490: "În luna martie, indicţionul al şaptelea, hunii şi slavii au invadat Thracia (...). Găsind spărturi în zidul Constantinopolului, au intrat pe acolo şi au pătruns până la sfântul Stratonicos".

Agat., V, 11, 5: "...În anul acela, în care am spus că s-a abătut ciuma (...) hunii coborâră spre ţinuturile dinspre miazăzi şi se aşezară nu departe de ţărmul fluviului Istru. 6. În acea epocă, în toiul iernii, cursul acestui fluviu îngheţase, ca de obicei (...). Atunci[70] Zabergan, căpetenia hunilor cutriguri, trecând fluviul ca pe uscat cu un număr imens de călăreţi, năvăli cu foarte mare uşurinţă pe teritoriul roman (...), străbătu de îndată Moesia, Scythia şi pătrunse în Thracia. 7. Acolo îşi împărţi oştirea şi trimise o parte în Grecia (...), iar cealaltă parte a oştirii o trimise în Chersonesul tracic"...

Agat., V, 25, 1: "Când i se citiră acestea de către interpreţi (= scrisoarea primită de la Justinian comunica utigurilor că banii destinaţi lor erau ceruţi de cutriguri), Sandilchus (= căpetenia utigurilor) turbă de furie (...) 2. Deci puse oştirea în mişcare şi năvăli deodată asupra localităţilor duşmane; şi umplând de groază pe locuitori prin atacul neaşteptat, luă ca sclavi un mare număr de femei şi de copii. După aceea ieşi pe neaşteptate în calea celor care se întorceau din Thracia, şi care trecuseră de curând fluviul Istru, şi, omorând pe mulţi dintre ei, le luă banii ce-i primise de la împărat şi toată prada. 3. Cu mare greutate cei care scăpară se înturnară la locurile lor şi unindu-se cu ceilalţi porniră la luptă împotriva duşmanului. În felul acesta ei continuară mult timp să se avânte unii contra altora şi să sporească duşmănia între ei. 4. Într-adevăr, (...) sleindu-şi puterile şi unii şi alţii, fură distruşi cu desăvârşire, astfel încât îşi pierdură şi denumirea lor strămoşească"[71]

Să începem cu nedumeririle. Este luna martie toiul iernii? Malalas spune că în martie a fost devastată Thracia. Invazia a început deci mai devreme, adică realmente în toiul iernii. În al doilea rând, ordinea provinciilor în primul text al lui Agathias este anapoda, punând la îndoială percepţia corectă a spaţiului geografic.

Hunii au coborât spre ţinuturile de la miazăzi şi s-au aşezat nu departe de ţărm. Deci, anterior, nu se aflau acolo. Deducţia referitoare la episodul Chilbudios (supra, anii 530-533), că prezenţa hunilor în proximitatea Dunării era foarte subţire, se confirmă aici.

Opiniile arheologilor sunt clare: la 559 Scythia Minor suferă prima distrugere generalizată[72]. De aici putem deduce că provincia s-a aflat pe direcţia principală de lovitură, că invazia a început şi s-a sfârşit pe acest traseu, şi nu este vorba doar de acţiunile izolate ale unor grupuri răspândite după jaf.

Consecinţa războaielor fraticide ale hunilor va fi, de această dată, imediată. În următorii doi ani avarii se vor instala în proximitatea Dunării de Jos, după ce i-au supus pe utiguri[73] şi cutriguri. Această populaţie intră pe partea de umbră a istoriei, fiind pomenită, de aici, doar ca forţă de manevră, la ordin avar.

ANII 562-565. O perioadă cu puternice turbulenţe, mişcări de populaţii, reaşezarea zonelor de influenţă. Se petrec mai multe evenimente majore, respectiv a doua solie avară, socitând lui Justinian permisiunea de aşezare în Scythia Minor (neacordată), invazia bugarilor (de la Don?) în Thracia, raidul eşuat al avarilor în teritoriile francilor, şi (re)aşezarea avarilor la gurile Dunării, în Scythia Minor sau în vecinătatea acesteia. Evenimentele s-au derulat, probabil, în această ordine. Este greu de spus dacă aventura central-europeană a avarilor a avut drept cauză fundamentală îndemnurile lui Justinian[74] sau dorinţa lui Baian de a dispărea din faţa bulgarilor. Pe de altă parte, invazia bulgară în Thracia poate avea şi semnificaţia unei acţiuni de represalii, fiindcă bizantinii nu dăduseră curs recomandării de a nu trata cu avarii. Există câteva aspecte neclarificate, legate de aceşti ani; lucrarea de faţă nu şi-a propus să rezolve aceste lucruri (obiectivele sale sunt altele), dar sunt de făcut câteva amendamente. În legătură cu presupusa ocupare a Scythiei Minor de către avari[75], să revedem un pasaj din Menander, care pare să fi scăpat atenţiei:

Menan. 9: "...împăratul şi-a pus în gând să aşeze acest neam în ţinutul herulilor (...) . Dar ei (= avarii) spuneau că nu pot părăsi Scythia şi lăsau să se înţeleagă că ţin mult la această ţară. (...) între timp comandantul Iustinus a trimis soli la Bizanţ şi a arătat împăratului că ar face bine să-i oprească acolo (= pe solii avari). Căci el s-a împrietenit cu unul din soli (...) şi acesta i-a mărturisit în taină că avarii una vorbesc şi alta au în minte, că folosesc cuvinte cât mai cumpănite spre a-şi masca viclenia şi căpăta bunăvoinţa romanilor, măcar până trec Istrul".

Acest text anulează argumentul colegului Madgearu, conform căruia prin Scythia Menandru înţelege întotdeauna Scythia Minor. În Menan. 9 succesiunea este clară: avarii nu pot părăsi Scythia (genul de argument oriental, de refuz tactic, aplicat apoi cu atât succes în faţa longobarzilor), dar îi tratează pe bizantini cu toată deferenţa până trec Istrul; adică avarii erau, deocamdată, dincolo, în Scythia Mare, nu în Scythia Minor. Clarificarea aspectului este importantă pentru lectura, mai departe, a fragmentului Menander 27 (tratativele din 568 de la Sirmium):

Menan. 27: "...căci în trecerea mea din Scythia peste fluviu n-am adus nimic cu mine...", folosit pentru a argumenta ocuparea Dobrogei de către avari, în perioada anterioară.

Acest pasaj din urmă poate fi acum adus şi în sprijinul ipotezei discutate anterior, referitoare la identificarea lacului Mursianus cu lacul Balaton (inclusiv limita de locuire a slavilor spre vest)[76], deoarece Baian (prin pana lui Menandru, evident) înţelege prin trecerea din Scythia peste fluviu traversarea Dunării în segmentul Savei inferioare, în faţa cetăţii Sirmium.

Nu pot fi de acord cu opinia că stăpânirea avară în Dobrogea - fie şi pasageră - nu ar fi lăsat urme arheologice[77]. Prezenţa avarilor în Scythia Minor, fie şi pentru o perioadă scurtă, ar fi trebuit marcată, dacă nu de nivele de distrugere (măcar în câteva cetăţi), atunci de nişte tezaure monetare. Ceea ce nu cunosc să fie cazul. Este drept, un astfel de nivel al fi uşor de confundat cu cel datorat cutrigurilor, la 559, sau chiar cu efectele raidului bulgar din 562 (care însă nu au fost evidenţiate, după ştiinţa mea, la această oră); arheologii din Dobrogea se raportează însă totdeauna la 559, nu la 665 sau 666. Pe baza evidenţei numismatice, pentru această epocă, această diferenţă de 6-7 ani ar fi putut fi relevată.

MAI DEPARTE, ANII 565-584

[58] Ar fi loc de nuanţe şi aici. În pasajul imediat următor, în care se povesteşte cum au luat sclavinii cetatea Toperos (Procop, Răzb., VII, 38, 10-17), asediatorii apelează la tactici tipic asiatice (simulează fuga, ascunzând grosul trupelor). Chiar judecând pasajul următor, al tratamentului aplicat prinşilor (Procop, Răzb., VII, 38, 18-22), de o cruzime atât de neobişnuită încât autorul le consideră demne de o descriere tehnică (lui Procopiu îi lipseşte sintagma tragere în ţeapă, aşa că descrie pe larg procedeul), sclavinii demonstrează aceeaşi şcoală nomadă.

[59] Acest topos nu va fi părăsit de scriitorii bizantini nici jumătate de secol mai târziu (Strategikon XI, 4, 15).

[61] Procop., Răzb., VII, 39, 18-19 (PROCOPIUS 1963, p. 199): “Cu îngăduinţa împăratului, (Germanos) strânse şi câteva trupe de călăreţi, care sălăşuiau în Thracia. De asemenea o mulţime de barbari, care locuiau în preajma râului Istru, fiind ademeniţi de faima lui Germanus şi primind bani mulţi, se amestecară cu oastea romanilor.”

[62] FHDR II, p. 451, nota 58 (H. Mihăescu): Între timp Germanos murise; sclavinii s-au retras din Dalmaţia spre interiorul peninsulei, unde au şi rămas în iarna 550-551, primind întăriri de peste Dunăre.

[63] FHDR, p. 451, nota 63: numărul mare de generali celebri reuniţi pentru această campanie arată gravitatea neobişnuită a invaziei sclavinilor

[64] Un interesant studiu pe această temă este semnat de Florin Curta (CURTA 1998).

[65] Drumul Serdica-Philipopolis pare închis barbarilor întreg secolul al VI-lea, fiind poate cel mai bine păzit segment strategic. Aceste localităţi nu sunt amintite ca asediate sau cucerite de-a lungul veacului. Într-o secvenţă de la finalul secolului (v. infra), Comentiolus, încolţit de avari şi slavi, riscă trecerea pasului Traian pe vreme de iarnă, pentru a ajunge la Philipopolis, singurul loc pe care îl socotea, probabil, ca un adăpost sigur.

[66] Gepizii şi longobarzii făcuseră un armistiţiu pe doi ani, în primăvara anului 550 (Procop., Răzb., VIII, 18, 12).

[67] FHDR II, p. 457, nota 78 (H.Mihăescu): condusă de ostrogotul Amalafred, cu ajutorul căreia longobarzii au câştigat lupta cu gepizii, în mai sau iunie 552.

[68] COMŞA 1974, p. 89-90, care cu o fibulă şi un cercel întinde regatul gepid până la Porţile de Fier, făcând abstracţie de absenţa aşezărilor sau necropolelor gepidice în sudul Banatului.

[70] Martie 559 (FHDR II, p. 479, nota 3 - H. Mihăescu, V. Popescu).

[71] V. şi Menander 3, Theoph. Conf.: (p. 234), Ioan de Antiohia 218.

[75] MADGEARU 1997, p. 15-16, cu o discuţie amplă asupra chestiunii, cu câteva argumente favorabile pentru ipoteza enunţată. Vezi şi Theoph, a. 6050; Cronica Monemvasiei (FHDR IV, p. 21), surse care însă, după acelaşi comentator, nu prezintă informaţie credibilă.

[76] Altă opinie (Noviodunum ar fi cel scitic) la MADGEARU 1997 p. 176-178.

[77] MADGEARU 1997, p. 17: "...acest ipotetic popas de un an al avarilor în Scythia Minor nu putea lăsa urme arheologice".