SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANII 565-567. Schimbare de domnie şi de politică. Justin II taie subsidiile împovărătoare plătite barbarilor (circa 200.000 nomisme pe an) şi renunţă la serviciile militare ale avarilor, asumându-şi riscuri substanţiale (noiembrie 565)[78]. Se schimbă şi politica de alianţe: bizantinii dislocă trupe de la Dunărea de Jos în ajutorul gepizilor, care reuşesc astfel să îi înfrângă pe longobarzi (566)[79]. Cunimund, regele gepizilor, încalcă însă înţelegerea cu bizantinii şi refuză cedarea cetăţii Sirmium, ceea ce duce la suspendarea ajutorului militar[80]. În acelaşi timp, longobarzii, exasperaţi de foştii aliaţi bizantini, poartă jalnice tratative cu avarii[81], acceptând orice de dragul răzbunării (iarna 566-567)[82]. Urmarea este cea normală: gepizii sunt desfiinţaţi ca entitate politică şi părăsesc zona Tisei, retrăgându-se spre Transilvania centrală[83], iar pe fondul acestor confruntări barbare bizantinii reocupă Sirmium (567)[84]

ANUL 568. Avarii încearcă să cucerească Sirmium (în virtutea tratatului cu longobarzii)[85]; iniţial avarii solicită garnizoanei cadouri pentru a nu face asediu; refuzat, mai mult sau mai puţin diplomatic, Baian ameninţă, urmând următoarea scenă:

Menander 27: "...comandantul romanilor (Bonus) i-a spus în mod lămurit că poate face tot ce-i stă în putere, dar să ştie că n-are să le fie prea bine celor care vor primi poruncă să dea năvală, iar el (Baian) i-a răspuns: «Voi trimite astfel de oameni pe pământul roman, încât, chiar dacă vor pieri, nu voi simţi pierderi în urma morţii lor». Şi într-adevăr a poruncit ca zece mii de huni, numiţi cutriguri, să treacă râul Saos şi să pustiască Dalmatia, iar el însuşi împreună cu toată mulţimea din jurul său a trecut Istrul şi s-a îndreptat înspre ţinutul gepizilor"

Pasajul lămureşte deplin strategia cinică dar eficientă a avarilor, de altfel în spiritul tradiţiei imperiilor nomade. Populaţiile cucerite sunt piesele de sacrificiu. În mod similar vor fi folosiţi şi slavii, chiar atunci când acţiunea lor nu se desfăşoară explicit la ordin. Iar ce se întâmplă cu cei care nu se supun - se vede din episodul 578/579.

Migraţia longobardă spre Italia[86].

ANUL 572. Reîncepe un lung şi costisitor război cu persanii (încheiat în 591), ceea ce va pune bizantinii în imposibilitatea de a apăra Peninsula Balcanică.

ANII 578-579. Menander 47-48: "În anul al patrulea al domniei împăratului Tiberius Constantinus (578-579) s-a adunat în Thracia neamul sclavinilor în număr de aproape o sută de mii de oameni şi au pustiit Thracia şi multe alte ţinuturi. 48. Grecia era pustiită de către sclavini şi de pretutindeni ne ameninţau fel de fel de primejdii, iar Tiberius nu avea la îndemână trupe potrivite (...) deoareca trupele romane fuseseră îndrumate pe frontul de răsărit. De aceea el a trimis soli la Baian (...) să-l înduplece pe han să pornească război împotriva sclavinilor (...) iar Baian s-a lăsat înduplecat cu uşurinţă. Cu acel prilej a fost trimis ca sol Ioannes, care în timpul acela avea în seamă conducerea insulelor şi fusese rânduit guvernator peste oraşele din Illyria. Acesta a sosit în Peonia şi a strămutat pe Baian şi trupele avarilor pe pământ roman, transportând mulţimile barbare în corăbii mari. Se zice că au trecut pe pământ roman şaizeci de mii de călăreţi bine înarmaţi. De aici i-a dus mai departe prin ţinutul illyrilor şi a ajuns iarăşi pe pământul sciţilor (= Dobrogea). Acolo s-a pregătit să-i treacă din nou peste Istru în aşa numitele corăbii cu cârme de jur împrejur. După ce a trecut pe malul celălalt al râului, (Baian) a năvălit pe neaşteptate în satele sclavinilor, a pustiit ogoarele şi a târât după sine sau a răpit tot ce-a putut, deoarece nici unul din barbarii de acolo nu avea îndrăzneala să-i stea împotrivă, ci se refugiau în păduri şi văgăuni”

Să începem prin a constata că numărul sclavinilor, chiar exagerat de Menander, trebuie să fi fost mare. Luând în calcul jumătatea cifrei, se presupune un suport demografic adiacent de minim 200.000 de suflete. Personal, estimez numărul locuitorilor autohtoni din Muntenia, la mijlocul secolului VI, la maxim 50.000 de oameni. Despre spaţiul geografic ocupat de această populaţie - ceva mai jos.

După asediul din 568 avarii părăsiseră împrejurimile oraşului Sirmum. Expresia să-i treacă din nou peste Istru presupune două traversări.

Faptul că avarii au marşat la solicitarea lui Tiberius se datorează iritării lui Baian că slavii lui Dauritas nu-i recunoşteau autoritatea. Invazia sclavinilor în Thracia din 578 era “pe cont propriu”; succesul - cu atât mai supărător. Exista perspectiva ca la Dunărea de Jos să apară un concurent periculos, iar Baian nu era omul să suporte aşa ceva.

Că situaţia bizantinilor era foarte grea o mărturisesc chiar puterile excepţionale pe care le primise Ioannes, cumulând questura provinciilor navale şi comanda militară a Illyriei.

Numărul călăreţilor avari este, iarăşi, cam mare. De altfel, Menander îşi ia măsuri de precauţie, precizând că se zice... O cifră de două sau trei ori mai mică ar fi rezonabilă (respectiv 20.000 la 30.000 de călăreţi). Trecerea armatei avare pe pământ roman, pe malul sudic al Dunării, până în Dobrogea, este un fapt demonstrat de câteva tezaure monetare şi descoperiri izolate[87]. Ceea ce izvorul nu mai spune este că traversarea nu a fost deloc prietenoasă, din moment ce atât de mulţi proprietari nu şi-au mai recuperat agoniseala. Dar aceasta s-a întâmplat, probabil, la întoarcere.

Reţinem argumentul că, în ciuda tezaurului de la Unirea (cu hiatus la 577/8, 558/9)[88], care ar sugera o trecere a avarilor pe la Durostorum, ipoteza nu se potriveşte fiindcă avarii au trecut Dunărea din Scythia Minor, iar Durostorum se află în Moesia Secunda. Vadul de la Carsium este un loc de traversare mult mai plauzibil, având în vedere că se află între tezaurul de la Unirea (spre sud) şi cel de la Gropeni (spre nord [v. Harta 2], încheiat cu o monedă 577/578)[89].

Că deplasarea unei armate de asemenea dimensiuni, de-a lungul Dunării, ar fi putut rămâne un secret - e foarte greu de crezut. Năvala pe neaşteptate este un detaliu colorat şi inutil, ţinând de retorica epocii.

Un alt detaliu care ar putea să fie un loc comun al poveştilor despre năvăliri este relatarea că avarii ar fi pustiit ogoarele. Este puţin probabil că romanii au avut martori oculari ai raidului de pedeapsă, aşa încât este neclar de unde aflase Menander detaliile ostilităţilor. Credibilitatea sursei, dacă ea a existat, este în zona poveştilor vânătoreşti. Oricum, detaliul este interesant şi nu ne-am oprit în zadar asupra lui. Ogoare înseamnă comunităţi de locuire stabilă (în limitele demonstrate de arheologia perioadei, respectiv sate locuite 3-5 ani), oricum, o economie necaracteristică unei populaţii în mişcare. În cazul în care luăm în serios relatarea cu ogoarele[90], există două posibilităţi de interpretare: A) ogoarele erau ale slavilor, care locuiau acolo de mai multă vreme şi practicau o economie de tip agrar, sedentar; B) ogoare erau, dar nu erau ale slavilor (de aici încolo este treaba arheologilor).

Un alt detaliu de o credibilitate redusă, dar interesant în sine, este finalul frazei, şi încă ceva: ...a năvălit ... în satele sclavinilor,... a răpit tot ce a putut, deoarece nici unul dintre barbarii de acolo nu avea îndrăzneala să-i stea împotrivă, ci se refugiau în păduri şi văgăuni. Poate fi, din nou, pură retorică, dar se poate întreba de ce în primă instanţă Menandru vorbeşte de sclavini, apoi de barbarii de acolo. În fine, dacă refugiile fugarilor erau păduri şi văgăuni, trebuie spus că acesta nu este şi nici la 579 nu era peisajul din Bărăgan[91], ci acela din Subcarpaţii de Curbură.

ANII 579-582. Menander 63. "Baian, hanul avarilor, n-a mai căutat motive de ceartă şi nici nu s-a mai gândit să-şi aleagă prilej de minciună faţă de romani, ci în acelaşi an (= 580) l-a trimis la împărat pe Targitios pentru a ridica tributul rânduit între ei, în valoare de optzeci de mii monezi pe an. După ce s-a întors cu tributul şi cu mărfurile cumpărate şi i-a adus aur, Baian a rupt deodată, cu neruşinare şi ca un barbar, tratatele încheiate cu împăratul Tiberius la începutul domniei sale, apoi a pornit cu toată armata şi a ajuns la râul Saos, între oraşele Sirmium şi Singidunum. Acolo a încercat să facă un pod (...). Hanul a răspuns că nu face pod pentru a unelti ceva împotriva romanilor, ci pentru a porni cu război împotriva sclavinilor [ca în 578] (...). 64 (...) împăratul a recunoscut numai decât în mod lămurit îndrăzneala şi gândurile hanului, că acesta, voind să pună mâna pe oraşul Sirmium, făcea podul cu scopul de a împiedica aprovizionarea...El (împăratul) nu avea acolo armată destulă (...) deoarece toate armatele recrutate erau ocupate cu războiul împotriva perşilor (...), dar se prefăcea că nu înţelege gândurile hanului (...). Acest sol (avar) îl îndemna mereu pe han să pornească râzboi împotriva romanilor. El a primit o mulţime de daruri, cerute ca răsplată, şi a plecat din oraşul împărătesc, dar pe când se afla în drum prin Illyria, împreună cu câţiva romani trimişi pentru pază, a fost ucis de sclavinii care făceau prădăciuni prin părţile acelea (...). 66. Trei ani dură lupta dintre romani şi avari, dar nici o trupă romană nu se arăta ca să atace podul ce ducea către Dalmatia (...). Când împăratul Tiberius află acestea, socotind că este mai bine să nu cadă în mâna duşmanilor mulţimea locuitorilor o dată cu oraşul, porunci printr-o scrisoare lui Teognis să pună capăt războiului...”

Al doilea asediu avar al cetăţii Sirmium, de această dată reuşit. Este momentul crucial al istoriei sud-estului european. Bizantinii - în pofida succeselor răsunătoare obţinute în aceeaşi ani în Orient şi în Africa de nord, sau tocmai de aceea - nu numai că pierd iniţiativa strategică în Balcani, dar pierd chiar posibilitatea de a se apăra. Lovitura avea să fie fatală, chiar dacă agonia urma a fi lungă.

Fragmentele reproduse confirmă poziţia iniţial repliată a avarilor, în zona Dunării mijlocii (a pornit ... şi a ajuns [la Sava]).

Campania de pedeapsă a avarilor, din 579, nu rezolvase problema slavă. Faptul reiese din două circumstanţe. Prima, foarte clară, este că sclavinii îşi permit să ucidă şi jefuiască solul hanului. A doua circumstanţă este mai discretă: întrebat de ce face podul, hanul pretextează intenţia de a porni un nou raid asupra sclavinilor. Că era o minciună - este limpede pentru toată lumea; orice minciună are însă partea ei de adevăr. Hanul nu ar fi putut pretexta aşa ceva dacă s-ar fi aflat în termeni buni cu sclavinii.[92]

O altă problemă este drumul de acces al avarilor în bazinul Dunării inferioare. Repetarea aceleiaşi scheme strategice, o dată real, în 578-579, şi o dată simulat, în 580, indică faptul că avarii nu aveau căi de acces directe, între bazinul Tisei inferioare şi Câmpia valahă, respectiv că mlaştinile bănăţene şi Carpaţii Meridionali reprezentau un obstacol strategic real, sau cel puţin riscuri pe care avarii nu şi le asumau. Aceste probleme par să se fi rezolvat în perioada imediat următoare, atât slavii cât şi avarii găsind drumul prin trecătorile Carpaţilor.

ANII 581-584. La puţină vreme după episoadele uciderii solului avar şi construcţia podului peste Sava, în Peninsula Balcanică începe o invazie slavă de proporţii, prima importantă după 550-551; ca şi atunci, slavii iernează în teritoriu bizantin. În legătură cu această invazie se vorbeşte despre primele implantări slave la sudul Dunării. Potrivit lui Ioan din Efes[93], poporul sclavinilor a traversat toată Hellada şi provinciile Thessalonicului, înţelegând prin aceasta cel puţin o parte din Illyricum, Thracia întreagă, jefuind un număr de oraşe, instalându-se şi răspândindu-se în regiunile cucerite, până la zidurile capitalei, şi, încă mai grav, în 584 se găseau tot acolo.

Este de discutat, din nou, în ce măsură slavii aceştia erau sau nu supuşi avarilor, la acest moment istoric. Lunga invazie sclavină suprapune aproape integral o perioadă de pace de doi ani, între bizantini şi avari (582-584), timp în care bizantinii plătesc tribut tocmai pentru a păstra pacea[94]. În plus, cronicarii nu fac avarilor nici un reproş de viclenie (ca mai jos, Theoph. Conf. a. 6079). Cocluzia este că slavii care acţionează în 581-584 şi cei din 584-585 nu sunt aceiaşi şi nici în aceleaşi raporturi cu avarii.

MAI DEPARTE, ANII 585-593

---

[78] MADGEARU 1997, p. 15.

[79] Theoph. Sim. VI, 10, 9-10 (absent FHDR)

[80] MADGEARU 1997, p. 15.

[81] Tratativele se poartă după un al doilea raid avar în teritoriile francilor (566), încununat de succes (MADGEARU 1997) sau eşuat (TEODOR D. 1995, p. 317-318), ceea ce contează mai puţin în contextul acestei lucrări.

[82] Menander, 24 (de coroborat cu fragmentul 14, incomplet în FHDR II).

[83] TEODOR D. 1995, p 312.

[84] POPOVIĆ 1994.

[85] TEODOR D. 1995.

[86] TEODOR D. 1995; BREZEANU 1981.

[87] CHIRIAC 1993, p. 196-202 şi harta. Nu toate situaţiile recenzate acolo se atribuie necesar campaniei avare împotriva slavilor. Hiatusurile de circulaţie monetară din numeroase situri dunărene sunt provocate de o succesiune de evenimente ce încep cu invazia slavă din 578. Nivelul de incendiu de la Beroe (ultima monedă 575-576) ar putea fi datorat acestui eveniment, care precede acţiunea avară. Îngroparea tezaurelor din zona Cazanelor (Smorna, Transdierna, Slatinska Reka) ca şi încetarea circulaţiei la Singidunum se pot datora circumstanţelor create de asediul oraşului Sirmium (579-582), eventual o tentativă avară de ocupare a drumului strategic de-a lungul fluviului.

[88] DIMIAN 1958.

[89] CHIRIAC 1993, p. 201; aceste tezaure nu reflectă însă circulaţia monetară nord-dunăreană, ci sud-dunăreană (OBERÄNDER 2000, p. 222-223) şi au ajuns la stânga Dunării probabil prin jaf

[90] Economia agrară practicată de slavi (sau o populaţie subordonată) la nordul Dunării este confirmată de textul ceva mai târziu din Strategicon XI, 4, 5-8: “5. Au o mulţime de animale şi tot felul de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng (...). 8. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă”.

[91] Costel CHIRIAC (1980, p. 261) credea că pădurile respective ar fi cele din lunca Dunării (ceea ce, până la un punct, ar fi plauzibil) şi-şi exprima încrederea că cercetările viitoare vor evidenţia aşezările de la Gropeni. Problema aici este, că nu se pot imagina ogoare fără aşezări stabile, iar descoperiri de acest fel, de la Olteniţa la Galaţi, nu există.

[92] Diferenţa dintre statutul slavilor din vest - dependenţi de avari – faţă de statutul slavilor de la Dunărea de Jos - independenţi de avari - s-a văzut cu multă vreme în urmă (OSTROGORSKY 1969, p. 81; prima ediţie 1956). Nu am înţeles argumentele celor care, ulterior, au obliterat această realitate (POPOVIĆ 1975; BARNEA A. 1991, passim).

[93] POPOVIĆ 1975, p. 450.

[94] BARNEA A. 1991, p. 175, apreciază că la acel moment istoric slavii din Muntenia erau deja supuşi avarilor, fără a preciza argumentul. Această opinie pare însă larg împărtăşită.