SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANII 584-585. Theoph. Sim. I, 4: "...(Hanul avar) (...) adună trupele şi luă fără de veste oraşul Singidunum, care era neîntărit şi lipsit de maşini de război, pentru că, în urma păcii, se răspândise multă nepăsare în Thracia (?!) (...). El prădă şi multe alte oraşe vecine, foarte uşor şi fără casnă (...). După ce luă Augusta şi Viminacium (oraşe supuse Illyricului), porni îndată cu armată, împresură şi prădă Anchialos şi pustii satele din jur (...). După ce trecură trei luni, romanii trimiseră solii la kagan şi cerură încetarea războiului..."

În ciuda respectării condiţiilor grele ale păcii din 582 de către bizantini, respectiv plata tributului de 80.000 de nomisme, inclusiv retroactiv, o nouă campanie avară devastează linia Dunării. După pierderea Sirmium-ului, aceasta este o nouă debilitare a limes-ului; sunt cucerite Singidunum, Viminacium, Augusta, Anchialos[95]. În această ultimă localitate hanul primeşte o primă solie bizantină (Elpidius şi Comentiolus), rămasă fără consecinţe.

Cucerirea oraşului Singidunum se petrecea în timpul secerişului grâului, deci cel mai devreme la începutul lui iunie. În pasajul consecutiv căderii cetăţii Anchialos se spune că după trei luni bizantinii au cerut pace. Nu este foarte limpede dacă cele trei luni s-au scurs de la declanşarea conflictului sau de la pierderea acestei ultime cetăţi. La o socoteală simplă, solia a plecat la Anchialos prin septembrie. Aici intervine următorul pasaj, care crează probleme de datare:

Theoph. Sim. I, 6: “...În anul următor, Elpidus fu ales pentru aceeaşi solie (...). După scurtă vreme însă bunătatea păcii se strică şi neamul avarilor atacă iarăşi pe romani, însă nu pe faţă, ci oarecum mişeleşte şi în chip mai viclean. 7. Căci împinse neamul sclavinilor şi distruse o foarte mare parte din ţinutul romanilor; avântându-se până la Zidurile Cele Lungi, sclavinii săvârşiră mare măcel (...). Atunci Comentiolus primi comanda unui corp de armată (...) şi, înaintând în Thracia, alungă cetele sclavinilor"

Solia lui Elpidus fusese un succes, în sensul că fusese autorizat să accepte ridicarea tributului la 100.000 de nomisme. Rezultatul a fost însă, imediat apoi, reluarea ostilităţilor.

Problemele de datare încep de la expresia în anul următor. Anul nou bizantin începea la 1 septembrie. Aşa cum spuneam mai sus, prima solie se desfăşurase, probabil, în septembrie. De aici raţionamentul că a doua solie nu putea fi decât în anul următor, respectiv cel mai devreme în toamna anului 585[96]. Conflictul s-ar fi redeschis în toamna următoare, respectiv 586. Relatarea lui Simocata este reluată de Theophanes Confessor, aproape în aceeaşi termeni, datată însă 6076, adică anul 584.

Theoph. Conf. a. 6079: "(...) Hanul Baian se grăbi să rupă pacea în chip viclean, căci înarmase neamurile sclavinilor împotriva Thraciei. Acestea înaintară până la Zidurile Cele Lungi şi luară multă pradă. Împăratul scoase din oraş gărzile palatului şi porunci organizaţiilor cetăţeneşti să stea de pază la zidurile cele lungi"

Dacă nu luăm stricto sensu cele trei luni dintre asediul de la Singidunum şi prima solie - se poate admite că a doua solie s-a produs aproape imediat, după 1 septembrie, adică anul următor. De altfel, este greu de admis că împăratul ar fi lăsat întreaga peninsulă pradă avarilor, vreme de mai bine de un an, atâta vreme cât putea cumpăra retragerea barbarilor. Oricum ar fi, în 584 sau 585, ceea ce este mai important în economia acestei lucrări este invazia sclavină.

Care ar fi slavii care acţionează împotriva capitalei bizantine? A spune că cei de la Dunărea de Jos - e doar un mod de a expedia o necunoscută. Controlul direct al avarilor asupra slavilor din Câmpia valahă este un lucru discutabil, la 584. Theophanes Confessor (care urmează textul lui Simocata) spune că slavii au invadat Thracia. Antecesorul său folosea însă numele Thraciei (care poate însemna provincia sau dioceza cu acelaşi nume) de o manieră mai mult decât neglijentă, punând căderea oraşului Singidunum pe seama delăsării din Thracia.

Între cele două relatări apare o diferenţă mică, dar semnificativă: Simocata nu spune nici unde nici de unde au atacat slavii. Se relatează doar că au ajuns în faţa Zidurilor Lungi, iar apoi Comentiolus i-a înfruntat în afara acestora, adică în Thracia. Theophanes Confessor - sursa târzie, care nu a transcris totdeauna foarte atent - amestecă puţin lucrurile şi sugerează că slavii au atacat în Thracia. O concluzie trasă din aceste cuvinte poate fi, evident, hazardată.

Ce ar vrea să spună cronicarul prin Baian (...) înarmase neamurile sclavinilor...? E iarăşi o figură pur retorică? Chiar şi aşa, retorica ar trebui să însemne ceva. Baian a rupt pacea în chip viclean. Adică, limpede, acţiunile invadatorilor sunt coordonate, iar slavii acţionează la ordin. Să fie aceeaşi slavi care l-au despuiat pe Targitios, câţiva ani mai devreme? Este posibil, dar şi puţin plauzibil. Aceşti slavi la comandă avară ar trebui să fie cei din Câmpia Pannoniei sau chiar din mai îndepărtata Slovacie, iar nu cei din Câmpia Valahă.

Dacă acţiunile avarilor şi ale slavilor erau într-adevăr coordonate, mai înseamnă că îşi împărţiseră terenul, de asemenea manieră încât nimeni să nu aibă de pierdut. Ce să mai jefuiască avarii după ce au trecut slavii; sau invers? Ar trebui ca invaziile aliaţilor să se petreacă în teritorii distincte. Acţiunile avarilor din aceşti ani, dinainte şi de după 584, vizează predilect Dunărea de Jos. Din contră, slavii sunt amintiţi în jurul Thessalonicului; de altfel, primele implantări slave se petrec în Macedonia şi Epir, pe culoarul strategic vestic Morava-Ibar-Vardar sau în apropiere, dar la distanţe semnificative de Câmpia valahă. Este greu de imaginat că luptătorii slavi şi-au dus triburile în Macedonia defilând cu bătrânii şi copiii pe sub nasul armatei constantinopolitane.

Un alt argument strategic în favoarea acţiunilor slave din Câmpia Pannoniei, şi nu din Câmpia valahă, îl reprezintă faptul că o acţiune de diversiune se desfăşoară totdeauna pe un front secundar; Moesia Secunda - drumul obligatoriu dinspre Câmpia Dunării de Jos spre sudul Peninsulei - reprezenta un front principal, de care s-au ocupat chiar avarii.

Curios este că această invazie avaro-slavă nu este corelată cu cea relatată de Ioan din Efes (581-584?), deşi cele două serii de evenimente se suprapun parţial. Este una dintre acele situaţii în care putem suspecta cel puţin o sursă sau o interpretare ca fiind eronate.

ANII 586-587. Theoph. Sim., I, 8: "8. La începutul toamnei (586) barbarii călcară iarăşi tratatul şi dispreţuiră pe faţă alianţa militară (...) când între timp veni şi Targitios (= sol avar) ca delegat în oraşul împărătesc şi ceru de la romani suma de bani care, potrivit tratatului, trebuia dată în fiecare an khaganului. Acest lucru făcu pe împărat să se înfurie pe bună dreptate, socotind că este înşelat foarte mult de avari; pe de o parte Targitios cerea suma de bani anuală şi venitul paşnic, iar pe de alta khaganul nu şedea neclintit, ci pustia Europa şi ruina oraşele. Targitios fu surghiunuit (...). Khaganul însă şi oamenii lui necăjeau pe toţi vecinii sciţilor şi moesilor şi cuceriră multe oraşe: Ratiaria, Bononia, Aquis, Dorostolos, Zaldapa, Panassa, Tropaeum”[97].

Din nou trimiteri administrative confuze. Ultimele patru locaţii se află într-adevăr în Moesia Secunda şi Scythia Minor, dar primele trei oraşe sunt din Dacia Ripensis.

În timp ce avarii pradau Moesia şi Thracia, slavii asediau Thessalonicul[98]. Şi de această dată slavii au acţionat la comandă avară[99]. La ridicarea asediului ei nu s-au mai retras în teritoriile de baştină, ci s-au aşezat - de această dată, se pare, definitiv - în Epir şi Grecia centrală[100].

Nu vom intra în detaliile ripostei bizantine[101], deşi cuprind mult discutatul episod cu torna-torna. Ne vom opri în schimb asupra unor fraze care descriu, involuntar şi ridicol, arta războiului la acest sfârşit de veac.

Theoph. Sim. II, 10: "În acest an (587) Comentiolus veni la Anchialos (...). Alcătui trei corpuri de trupe şi le aşeză în trei părţi împotriva barbarilor. Lui Martinus îi porunci să comande aripa dreaptă, iar pe Castus îl puse comandant al celeilalte aripe (...). Numărul luptătorilor era şase mii. Castus cu trupa sa străbătu partea stângă a ţinutului şi sosi la Zaldapa şi la muntele Haemus. Atacă fără veste pe barbari în zorii zilei şi, găsindu-i neîntăriţi, dobândi o mare faimă cu armele (...) şi-şi împodobi vitejia cu multe prăzi, pe care le dădu unui scutier să le ducă. O, de nu i le-ar fi dat! Căci adunându-se barbari în ziua următoare, îi răpiră prada. Martinus merse până în împrejurimile oraşului Tomis (...) şi îndată îi atacă (pe avari) cu putere. Barbarii îşi găsiră moartea sub mare, căci îi luă fără veste un reflux al mării (?!). Khaganul dobândi salvarea ca pe un dar neaşteptat şi fugi; căci în lac era ascunsă o insulă, care salvă pe barbar. Dacă însă ar fi fost prins, ar fi fost însemnată plata pentru răscumpărarea lui dată romanilor...”

Cunoştinţele geografice ale cronicarului sunt mai degrabă confuze. Castus, comandând cei două mii de oşteni ai flancului stâng, nu avea cum să-şi împrăştie oamenii de la Zaldapa la Haemus[102], între cele două puncte fiind minim 150 de km! Dacă relatarea se referă la o succesiune - este tot aiurea, fiindcă armata bizantină se deplasa de la Anchialos spre Scythia , ordinea putând fi doar invers: Haemus şi Zaldapa.

Pasajul următor (îşi împodobi vitejia etc.) reflectă concepţia primitivă - barbarizată, chiar! - despre război, atât a combatanţilor cât şi a cronicarului; avarii se întorc nu pentru a spăla ruşinea înfrângerii, ci pentru a-l uşura pe un scutier de grija bagajului, episod de operetă care smulge totuşi autorului o exclamaţie exasperată (O, de nu i le-ar fi dat!).

În pasajul imediat următor (...căci îi luă fără veste...) autorul mai face o dovadă - aceasta, uluitoare - că nu cunoaşte mediul de referinţă, punând pe seama refluxului eşecul avarilor. Care reflux - la Marea Neagră?!

În fine, concepţia limitată şi venală asupra războiului mai străluceşte o dată: pentru cronicar, capturarea kaganului ar fi însemnat nu un prilej de a pune capăt războiului în mod favorabil, ci posibilitatea de a câştiga nişte bani! Cât de departe suntem acum de valorile care au fondat imperiul...

ANUL 588 (sau 589). Nouă invazie salvă în Peninsula Balcanică[103]. Să notăm că, după 586, atacurile slave care loveau teritorii la sud de Haemus puteau porni chiar din noile locaţii, respectiv din Epir şi Macedonia.

ANUL 593. Theoph. Sim., VI, 3-4: "3...Khaganul căută să obţină de la împărat tribut sporit (...). Aşadar khaganul porunci sclavinilor să construiască un mare număr de bărci, ca să le aibă la îndemână pentru trecerea Istrului. 4. Locuitorii din Singidunum nimiciră prin atacuri dese strădaniile sclavinilor şi dădură pradă focului lucrările acestora pentru navigare. De aceea barbarii (= avarii) asediară Singidunum (...). Dar în a opta zi khaganul porunci barbarilor să renunţe la asediere şi să vină la dânsul (...). Deci khaganul (...) însărcină mulţimea sclavinilor să lucreze nave de lemn, ca să treacă râul numit Saos (...). Când fură deci construite bărcile pentru barbari şi fură puse la dispoziţia lor, aceştia trecură râul vecin (= Sava). Orânduind o parte din trupe, khaganul porunci să alerge înainte şi prin sosirea lor să producă romanilor teamă. În a cincea zi se apropie şi de Bononia. Împăratul rândui comandant al Europei pe Priscus."

Slavii care încercau să treacă Dunărea în aval de Singidunum aveau deci bazele de atac la stânga Dunării, adică în Banat. Este singura explicaţie a faptului că kaganul le ordonase o operaţiune atât de dificilă şi ceea ce au şi făcut, după eşec, respectiv traversarea Dunării în amonte şi intrarea pe teritoriul roman peste Sava, prin sectorul controlat de avari. Nu este însă exclus ca slavii care au construit podul de vase peste Sava să fie alţii, proveniţi din Câmpia mijlocie a Dunării. Oricum, aceasta este, din câte ştiu, prima atestare a slavilor în Banat.

Este tot prima oară când avarii şi slavii sunt pomeniţi în acelaşi spaţiu tactic (porunci să alerge înainte...). În anii următori, în aceeaşi regiune a Dunării mijlocii, vor mai fi amintiţi luptând în proximitate. Aceşti slavi însoţesc avarii, pe cât se pare, în întreaga campanie. După asediul eşuat al Singidunum-ului următorul obiectiv este Bononia, în segmentul de limes din aval de Cazane. După aceasta au venit la rând obiectivele predilecte: Anchialos şi împrejurimile capitalei (Drizipera, Perinthos şi Tzurulum)[104].

MAI DEPARTE, ANII 594-595

---

[95] Vezi Harta 7.

[96] MADGEARU 1997, p. 19.

[97] Vezi Harta 8.

[98] BREZEANU 1981.

[99] Miracula Sancti Demetrii, I, 13, 111, apud. POPOVIĆ 1975, p. 472 şi nota 2 (text original).

[100] Aşezarea slavilor în Epir şi Praevalis este relativ certă, înainte de 591. În schimb, aşezarea atât de timpurie avarilor şi slavilor în Pelopones, conform Cronicii din Monemvasia, este discutabilă (POPOVIĆ 1975, p. 452; v. şi LEMERLE 1963).

[101] Theoph. Sim. II, 10; Theoph. Conf., a. 6079. Vezi totuşi Harta 9.

[102] Vezi Harta 9.

[103] Theoph. Sim. III, 4. 7; v. MADGEARU 1997, p. 20 şi nota 60, cu bibliografia.

[104] MADGEARU 1997, p. 21. Cronologia războaielor ultimului deceniu este destul de neclară şi prilejuieşte numeroase dispute. De exemplu, evenimentele amintite pe scurt, supra, pot fi datate în 591, 592 sau 593, după comentator. Am adoptat punctul de vedere a colegului Madgearu (p. 179-180), după care seria conflictelor debutează în 593. Este de spus însă că Theophanes Confessor datează evenimentele în 592 (anul 6084), ca şi editorii FHDR II p. 605, dar şi BARNEA A. 1991, p. 175. Începutul războaielor din anii 90 se datează, de la autor la autor, între 591 şi 596 (v. OSTROGORSKI 1969, p. 112 pentru detalii; marele istoric optează tot pentru 592). Stabilirea unei cronologii foarte exacte nu intereseaza această lucrare decât în măsura în care succesiunea şi determinismul evenimentelor ar fi afectate.