SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

ANUL 594[105]. Expediţiile lui Priscus la nordul Dunării de Jos.

Theoph Sim. VI, 6-7: "6...La începutul primăverii comandantul (= Priscus) fu trimis de împărat la Istru, pentru ca neamul sclavinilor, împiedecat de el să treacă fluviul, să asigure fără să vrea securitatea şi liniştea Thraciei (...). (...) după (alte) 20 de opriri cu tabăra, ajunse la Dorostolos (...) 7. În a douăsprezecea zi (= aprox. 15 iunie), după ce construise nave, generalul trecu fluviul şi auzind că Adragastos scosese ceata de sclavini şi plecase ca să facă prăzi, la miezul nopţii porni împotriva lui (...). Adragastos (...) încălecând pe un cal fără şa o luă la fugă. Barbarul dădu apoi peste romani şi descălecând de pe cal începu lupta corp la corp. Dar pentru că nu putea să ţină piept celor care luptau, începu să fugă prin nişte locuri greu de străbătut. Adragast o luă înainte datorită iuţelii de picior, căci natura îl deprinsese pentru aceasta. Dar o soartă potrivnică i se arătă şi barbarul dădu peste trunchiul unui arbore mare. De aceea ar fi fost o pradă foarte uşor de prins pentru duşmani, dacă fluviul nu l-ar fi salvat. Căci trecându-l înot, scăpă de primejdie. Romanii făcură ospăţ tăişului sabiei un mare număr de sclavini, pustiiră ţinutul lui Adragastos, iar pe cei prinşi îi trimiseră la Bizanţ cu juguri de lemn legate de gât".

De această dată, fără îndoială, ofensiva generalului Priscus este îndreptată împotriva slavilor din Câmpia Valahă, pornind din Durostorum. Iar bizantinii trebuie să fi avut motive. Dacă pe baza izvoarelor nu se poate spune prea mult despre activitatea militară a slavilor de la Dunărea de Jos, pentru ultimii zece ani, s-au încercat dovezi arheologice şi numismatice[106]; ar putea fi luate în consideraţie întreruperea circulaţiei monetare la Sucidava-Celei între 581-583, distrugerea cetăţii Ulmetum, unde a fost găsită o monedă 583/584 într-un nivel de distrugere, tezaurul de monede de aur de la Axiopolis (îngropat în timpul lui Tiberiu II); nici unul dintre aceste argumente nu este foarte solid. Oricum, concluzia că, la capătul războiului din anii 80 limes-ul de la est de Novae era încă funcţional şi în mult mai bună stare decât limes-ul de la vest de Novae[107] - este disonantă cu pretenţia că de la nordul Dunării inferioare au plecat atâtea invazii devastatoare.

Simocata produce raţionamentul că dacă slavii vor fi ţinuţi la nord de Dunăre, vor apăra imperiul indirect - şi involuntar, încerca cronicarul să se amuze. Din nefericire nu precizează acea ameninţare din spatele slavilor. Aceştia nu puteau fi anţii - aliaţi cu bizantinii, atât în trecut, cât şi în viitor. Putem încerca însă o explicaţie: probabil, între timp (adică nu la 579, ci după această dată), slavii din Câmpia valahă se închinaseră avarilor. Rămâne însă o ipoteză oarecare.

Expresia a face prăzi pare să fi devenit sinonimă războiului. Adragastos se afla încă pe malul celălalt al fluviului, în propriul teritoriu, după cum precizează cronicarul, mai jos, deci nu putea jefui. Este mult mai probabil că agitaţia de la Durostorum fusese observată, iar conducătorul sclavin se pregătea să iasă oaspeţilor în întâmpinare.

Jurnalele de război conţin numeroase menţiuni ale unor acţiuni de noapte ale bizantinilor. Se pare că arma surprizei rămăsese singura ascuţită...

Ciocnirea pare să se fi produs în noaptea următoare trecerii Dunării, iar peisajul (locuri greu de pătruns; arbore mare) corespunde luncii Dunării. Unde ar fi putut scăpa însă Adragast - trecând Dunărea? Nu pe malul bizantin, evident, ci pe un ostrov (şeful sclavin fuge de la locul luptei pe jos, adică nu putea ajunge departe).

Episodul Adragast este reluat şi de Theophanes Confessor, care însă adaugă episodul Musokios:

Theoph. Conf., a. 6085: "...Priscus prinse inimă şi înaintă în părţile mai dinlăuntru ale sclavinilor. Un barbar gepid, stăpânit de credinţa creştină, fugi la romani şi le arătă romanilor drumul. Şi îi înfrânse pe barbari. El spuse că Musokius, regele barbarilor, se află la 30 de mile. Îndemnat de trădarea gepidului, Priscus trecu fluviul la miezul nopţii şi îl descoperi pe Musokius doborât de beţie: căci sărbătorise ziua morţii fratelui său. Îl prinse viu şi pricinui mult măcel între barbari. După ce puseră mâna pe mulţi prizonieri, romanii se dădură la mâncare şi la băutură, dar barbarii se adunară şi îi înfruntară pe învingători. Şi răspunsul ar fi fost mult mai aprig decât bărbăţia lor de mai înainte, dacă n-ar fi intervenit Gentzon cu un pâlc de călăreţi (...) Priscus i-a tras în ţeapă pe cei încredinţaţi cu paza sa."

Al doilea raid al lui Priscus se petrece în părţile mai dinlăuntru, dar nu mai departe de 30 de mile. Într-adevăr, luptele cu Adragast s-au petrecut în vecinătatea imediată a Dunării.

De ce ar fi fapta călăuzei gepide o trădare? Gepizii nu erau supuşi sclavinilor. Dar nu erau ei supuşi aceluiaşi stăpân? Se confirmă aici că sclavinii din Câmpia Valahă trecuseră sub suzeranitatea kaganului avar.

Împrejurarea cu gepidul trădător (a cărui faptă este explicată prin solidaritatea creştină) mai înseamnă ceva: noii veniţi învăţaseră trecătorile Carpaţilor. Mai mult, gepidul se afla în Câmpia Dunării de Jos de ceva vreme, din moment ce putea fi călăuza unei expediţii de noapte.

Traversarea Dunării şi acţiunea în timpul nopţii (Musokius era beat) a devenit un topos literar. Cei 45 de km. cu greu ar fi putut fi făcuţi într-o singură noapte, într-un teritoriu fără drumuri[108].

Salvarea bizantinilor o aduce Gentzon (comandantul ...infanteriei), în fruntea unui pâlc de cavalerişti. Dacă intervenţia unui număr mic de oameni a schimbat sorţii luptei - atunci lupta s-a purtat cu puţini oameni. Marşul rapid al bizantinilor prin câmpie, în faza atacului-surpriză, indică de asemeni un corp de armată mic. Toate acestea aruncă o anumită lumină asupra forţei combative a adversarului. Distanţa presupus mică dintre teritoriul Adragast şi cel al lui Musokius indică şi ea comunităţi politico-militare restrânse, cu un grad mic de agregare, rezumabile la expresia consacrată de sclavinii. Nu puteau fi aceşti sclavini cei care au răvăşit întrega Thracie de mai multe ori şi au luat zidurile Thessalonicului cu asalt.

O ultimă concluzie: războiul cu barbarii barbarizase cu totul armata romană, inclusiv purtătorii numelor romane. Pedeapsa aplicată de Priscus gărzilor - tragerea în ţeapă - este cea despre care vorbea cu groază Procopius, o generaţie mai devreme, descriind grozăviile sclavinilor (v. supra, anul 550).

Theoph. Conf., a. 6086: "În acest an (= tot 594) Priscus a trecut din nou Istrul, a prădat neamurile sclavinilor şi a trimis la împărat o mulţime de prizonieri. Împăratul a trimis pe Tatimer la Priscus şi a poruncit ca romanii să petreacă iarna acolo. Aflând acest lucru, romanii se împotriveau, deoarece nu era cu putinţă să se facă aşa ceva din pricina mulţimii barbarilor, duşmăniei locuitorilor şi frigului de nesuportat. Priscus i-a îndemnat cu cuvinte măgulitoare şi i-a înduplecat să ierneze acolo."

Acţiunile împotriva lui Adragast şi Musokius debutează la începutul verii. Cele relatate de Theophanes, petrecute în următorul an bizantin, adică după întâi septembrie, se încheie în timpul iernii, adică în acelaşi ciclu sezonier iar, după calendarul gregorian, în acelaşi an (am convenit, fără certitudine, că este 594).

Soldaţii romani se împotrivesc iernării la nordul Dunării din trei motive: mulţimea barbarilor, duşmănia locuitorilor şi frigul. Tautologia (aparentă?) barbari-locuitori lasă loc la speculaţii; la concluzii, însă, nu rămâne decât un semn de întrebare.

Deşi soldaţii se împotrivesc iernării în barbaricum, Priscus îi convinge. Nu avem ştiinţă să se fi petrecut vreun dezastru militar. Forţa acestui adversar (deductibilă din expresiile mulţimea de prizonieri; mulţimea barbarilor) nu este pe măsura sugestiei.

ANUL 595 (toamna). Priscus este înlocuit de la comandă.

Theoph. Conf., a. 6087: "Împăratul i-a luat lui Priscus conducerea militară şi l-a numit conducător de oşti pe fratele său Petrus. Priscus a pornit cu oştirea înainte de a sosi Petrus şi a trecut fluviul. Auzind de trecerea oştirii romane, hanul se miră în chip deosebit şi trimise la Priscus cerând să afle pricina, căci era mîhnit în chip deosebit pe succesele romanilor. Pentru aceste treburi Priscus îl trimise sol pe medicul Theodor, un bărbat inteligent şi cumpănit (...). Ascultând aceste cuvinte khaganul surâse şi zise că face pace, dar rămâne la alegerea lui Priscus dacă doreşte să-l onoreze pe han cu prăzi de război. Priscus dădu khaganului prizonierii spre a obţine trecerea, iar toate prăzile de război le luă cu sine şi trecu fluviul fără primejdie "

Este limpede că evenimentele se petrec pe alt segment al fluviului, foarte probabil în Banat (sau Oltenia?). Kaganul aude în timp util de isprăvile lui Priscus, are timp de un schimb de soli şi este suficient de aproape pentru a tăia generalului retragerea. Aşa ceva nu se putea petrece prea departe de Cazane. Cronicarul nu găseşte însă de cuviinţă să spună şi cine erau victimele raidului. La această epocă şi în acel loc - ar putea fi gepizi sau sclavini. Cum gepizii nu mai reprezentau o problemă militară - ar trebui să fie sclavinii. Dar nu este sigur. Nu trebuie să judecăm campaniile bizantine numai cu argumente strict militare. Se pare că cele financiare erau cel puţin la fel de importante. De altfel, Priscus este mai interesat de pradă, decât de prizonieri - potenţialii adversari.

Este cert că bizantinii aveau mari probleme cu întreţinerea propriilor trupe (catastrofa din 602[109] s-a datorat acestui fapt, în ultimă instanţă). Un bun comandant nu trebuia doar să-şi conducă trupa la victorie, ci trebuia, în primul rând, să o hrănească. Ultima resursă, în absenţa banilor, era jaful. Iar fiindcă teritoriul bizantin era prea secătuit pentru a suporta jaful şi din partea propriei armate - comandanţilor nu le rămânea altceva de făcut decât de a-şi hrăni trupa la adversar. Există un dosar substanţial al problemei, care trebuie analizat aici, pentru a înţelege mai bine campaniile nord-dunărene. Problema este veche, şi aduc pentru început un autor de pe vremea lui Valens:

Themistios X, 133-140 (FHDR II, p. 65): “...s-a introdus în schimb belşugul celor trebuitoare, datorită căruia gărzile din fortăreţe nu sunt nevoite ca în locul barbarilor să poarte război cu supuşii (romani) şi să nu se atingă de aceia (barbari), pentru că aşa le cere tratatul (de pace), dar să-i jefuiască pe agricultori, din pricina lipsei...”

Corpus Iuris Civilis, Codex X, 27, 2, 10:"Împăratul Anastasius augustul către propretorul Matronianus: (...) Dar acestea au fost rânduite în afara diocezei Thracia, căci în Thracia dăjdile nu sunt oferite în întregime, deoarece numărul agricultorilor s-a micşorat din cauza năvălirilor barbare, şi nu ajunge contribuţia în natură pentru oştenii aflaţi în ea; şi mai mult ca oriunde, pentru hrănirea unităţilor militare din ea, e nevoie să o strângem cu multă grijă, deoarece nu putem hrăni soldaţii de acolo fără să facem şi cumpărături"

Ioannes Lydos, Despre Magistraturi[110]: "Supuşii împărăţiei socot că mai uşor pot suporta o invazie a barbarilor decât o staţionare în mijlocul lor a armatei romane"

Procop., Istoria secretă 23, 6: "...când mezii şi saraceenii devastau o mare parte din teritoriul Asiei, iar hunii, sclavinii şi anţii răvăşeau aproape toată Europa, (...) el (=Iustinian) n-a iertat nimănui birul, afară doar, pentru un singur an, cetăţilor care fuseseră cucerite."

Corpus Iuris Civilis, Nov. Edict XIII, Cap. XI: "...către Ioannes, preaslăvitul eparh al sfintelor comandamente militare din Orient (...) 1. Dacă se întâmplă că unii din ţinuturile amintite sunt necinstiţi făţă de fisc (...) Aceste provizii vor fi sechestrate de la augustal din clipa aceea şi vor fi trimise caselor tale de bani pe propria lor primejdie; şi vor fi supuşi la confiscare prealuminaţii tribuni şi conducătorii lor (care trebuie să se teamă şi de pedeapsa capitală); iar unitatea militară în întregime va fi strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo..."[111]

Probleme cu aprovizionarea trupelor din Balcani existau încă de pe vremea cumpătatului Anastasius, în vremea căruia, totuşi, visteria nu era goală. De atunci trecuse aproape un secol, iar procesul de “urbanizare” (pratic, emacierea economiei agrare, datorită invaziilor) - început încă din secolul IV - se accelerase, iar lovitura de graţie a dat-o fiscalitatea enormă, care trebuia să finanţeze visurile de reîntregire a imperiului. Economia monetară este, începând cu 582, în pragul colapsului[112]. În aceste condiţii, când economia de schimb aproape dispăruse, dar nici cea naturală nu mai prea exista, ne putem întreba cu ce se hrănea armata bizantină. Scăderea efectivelor militare este un rezultat al acestor evoluţii economice (rezultată la rându-i din criminala pacienţă cu care împăraţii romani priviseră acţiunile balcanice ale barbarilor). Edictul lui Justinian împotriva deturnărilor de fonduri militare instituie o pedeapsă care nu are numai logică militară (infractorii trebuie trimişi în sectorul cel mai expus al limes-ului), dar şi una financiară (statul roman nu va mai cheltui cu prăduitorii visteriei, iar aceştia îşi vor câştiga existenţa, în schimbul vieţii).

Detaliatele jurnale de război ale ultimului deceniu al secolului amintesc în trei rânduri de iernarea armatei la nordul Dunării. Acestea nu par a fi însă incidente izolate, ci o practică mai veche.

MAI DEPARTE, ANII 595-599

---

[105] Sau 592 la editorul textului din FHDR II (V. Popescu, p. 541, nota 5).

[106] MADGEARU 1997, p. 20. Este de neînţeles cum a concluzionat colegul că în 585 (586, la el) slavii care sunt înfruntaţi de Comentiolus, în faţa Zidurilor Lungi, sunt cei de sub comanda lui Adragast, cel pomenit de izvoare doar opt ani mai târziu.

[107] MADGEARU 1997, p. 141.

[108] Comunitatea lui Musokius s-ar putea afla undeva pa cursul Buzăului, prin asociere cu numele antic al râului (Musaios - TEODOR D. 1995, p. 324), fiind, deci, un urmaş (sau supus) al lui Dauristas.

[109] Tendinţa actuală este de a minimaliza evenimentele din 602, arătându-se că limes-ul a supravieţuit evenimentelor, fiind distrus ulterior. Este un argument. Bizantinii au pierdut însă, la această dată, definitiv, iniţiativa militară, devenind un jucător pasiv, perdant prin definiţie.

[110] De Magistratibus, ed. Bekker, Bonn, 1837, p. 246 (apud Madgearu 1997, p. 14)

[111] Edictul datează între septembrie 538 şi august 539.

[112] OBERLÄNDER 2000, p. 140-141, însă este demn de menţionat că fenomenul defineşte în primul rând dioceza Daciei şi mai puţin Oltenia, reflectând astfel fidel aria probabilă de operaţiuni, conform izvoarelor. În schimb, între 583-587 nu pătrund monede pe teritoriul Munteniei.