SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

(continuare)

IARNA 599-600. Retragerea lui Comentiolus (Theoph. Sim. VIII.4). Mauricius dorea din nou pace cu avarii. În consecinţă - Priscus este destituit, fiind un general de război, nu unul de pace. Prezenţa trupelor bizantine la Dunărea mijlocie devenise nu numai inutilă, dar chiar riscantă, într-un teritoriu controlat de inamic, la venirea iernii. Ce ştim este că generalul rămas la comandă ajunge la Novae (cel thracic). Cum? Probabil tot pe limes-ul Cazanelor. Dacă ar fi venit pe drumul “normal” (Horreum Margi - Naissus - Serdica) nu ar fi avut rost să se întoacă la Dunăre pentru a ajunge la Philipopolis[139]. Ajuns la Novae, Constantiolus nu urmează calea cea mai scurtă şi uşoară (Nicopolis ad Istrum - pasul Kotel - Adrianopolis), deşi se grăbea să ajungă la Bizanţ - spune cronicarul. Din contră. Armata se întoarce spre vest, pentru a putea apuca pe calea lui Traian (v. Harta 12), un drum părăsit, neumblat de nouăzeci de ani. Generalul nu ascultă de băştinaşi şi face o excursie montană, pe poteci înzăpezite, cu o armată bine echipată de vară; nefiind Hannibal - experienţa e penibilă. Ajunge însă la Philipopolis, cu o trupă în pragul răscoalei.

De ce se întâmplă toate acestea? Comentiolus nu este omul fanteziei. De ce se întoarce din drum, la Novae? Apăruse un obstacol, desigur, şi încă unul neaşteptat. Dacă am presupune că kaganul ar fi fost, într-adevăr, la Tomisul scythic, pentru a-şi recupera prizonierii, Comentiolus ar fi ştiut acest lucru de la început şi ar fi ales alt drum. De altfel, avarii, cărând după ei peste 10000 de oameni neînarmaţi, ar fi fost, la rândul lor, vulnerabili. De această dată, trebuie să presupunem din nou ceea ce cronicarul nu ştie sau nu spune: la Dunărea de Jos avusese loc o nouă invazie; nu este vorba despre avari, sau despre slavii bănăţeni, care se presupune că nu mai dispuneau de resurse. Inamicul presupus este o populaţie de la Dunărea de Jos, respectiv slavii (sau o populaţie nord-pontică). Comentiolus se teme să-şi expună trupa vlăguită de lupte - unui adversar necunoscut şi proaspăt.

ANUL 601. Theoph. Sim. VIII, 6: "Adunând trupele, comandantul Petrus se îndreptă spre Istru, ajunse la Palastolon şi făcându-şi tabără petrecu vara; la începutul toamnei (= 601) el se duse în părţile Dardaniei. Căci se auzise că mulţimea avarilor se strânsese la aşa-numitele Cataracte şi că Apsich era cu tabără aici (...) Apsich încercă să smulgă de la romani Cataractele. Neputând comandantul admite să se reînnoiască pacea în asemenea condiţii, fiecare din cele două armate plecară de acolo: khaganul se duse la Constantiola, iar romanii se înapoiară în Thracia...”

Theoph. Conf., a. 6094: "...Apsih încercă să ia Cataractele din mâinile romanilor. [Apoi] Khaganul se duse la Constantiola. Romanii merseră în Thracia şi sosiră la Adrianopol. Când auzi împăratul că kaganul se îndreaptă spre Bizanţ, scrise lui Petrus să se întoarcă la Istru...”

Între comentatorii pasajului pare să existe un surprinzător consens în identificarea acestor cataracte cu Porţile Dunării[140]. S-a încercat demonstraţia că dardanii locuiau departe spre nord, până la Cazane[141]. Cronicarul însă vorbeşte limpede despre Dardania (provincia), nu despre dardani.

Traducătorul român adnotează kataraktas (din original) cu latinul clausura[142] (“închizătură”, ”poartă”). Fără a fi un specialist în limbi clasice, trebuie să observ că sinonimia celor doi termeni este relativă. Termenul grec pare să provină din katarássw (a se sparge, a se precipita - apa, aici), uzând de o metaforă apropiată de cazanul din limba română (locul unde “fierbe” apa). Clausura (clusura) este un cuvânt tardiv, format din claustra (pluralul de la claustrum - loc închis, drum îngust care barează trecerea, prin extensie - fortăreaţă). Nu numai metafora este alta, ci şi aplicabilitatea în teren. Cataracta presupune un defileu accidentat, cu apă învolburată. Clausura presupune doar un loc strâmt care, am văzut deja, poate fi un pas montan (adică un loc fără apă).

Un asemenea loc (kataractă) în Dardania, care ar fi putut face obiectul unei dispute strategice între romani şi avari, par să fie valea râului Ibar, în zona cetăţii Ulpiana, care face legătura între bazinul Moravei şi valea Vardarului.

Ceea ce fac romanii după oprirea avarilor constituie o indicaţie indirectă. Petrus venise la cataracte toamna, parcugând un complicat drum de munte (pe traseul Oescus-Serdica-Pautalia-Scupi-Ulpiana), inclusiv trecerea prin patru pasuri. Între timp, fără îndoială, iarna se apropia. Petrus nu riscă să imite pe Comentiolus, înzăpezindu-şi trupele, şi alege un drum ocolit de întoarcere, coborând la câmpie, la Adrianopole. Imediat apoi armata se întoarce spre Dunăre. Dacă întoarcerea s-ar fi făcut de la Cataractele Dunării - ce sens ar avut aceste manevre?

În fine, explicaţia cu Cataractele din Dardania nu este, la rându-i, fără probleme. Deşi datele numismatice de care dispun sunt vechi[143], situaţia constatată în urmă cu două decenii rămâne totuşi semnificativă: circulaţia monetară încetează în Macedonia, după 585, ceea ce ar putea fi interpretat în sensul că asediatorii Thessalonicului din 586, în speţă slavii, s-ar aşezat definitiv, în valea mijlocie şi superioară a Vardarului. Dacă ar fi aşa - cât ar mai valora poziţia de la Ulpiana? Nu toţi cercetătorii sunt de acord însă că slavii s-au stabilit în Macedonia, cu acel prilej. Unul dintre argumentele folosite este un rezumat arab după Ioan din Efes, mai complet decât fragmentele care ne-au parvenit, rezumat în care se afirmă că, după invazie, slavii s-au întors în ţara lor[144]. Acest fapt este la rându-i contrazis de o scrisoare pontificală din 592 care atestă că episcopul din Lissus, de pe coasta Epirului, era refugiat în Italia, din pricina invaziilor[145]. În fine, în ceea ce interesează analiza prezentă, o aşezare slavă pe coasta Epirului nu impieta asupra poziţiei strategice de la Ulpiana.

ANUL 602. Theoph. Conf., a. 6094: “ (Împăratul)...trimise pe secretarul Bonosus cu corăbii spre a trece gloata dincolo. Petrus trimise dincolo de Istru pe subcomandantul Guduin, care puse mâna pe o mulţime de prizonieri. Când află de acestea, khaganul trimise pe Apsih cu oaste multă să distrugă neamul anţilor, ca fiind aliaţii romanilor. După ce făcură aşa, o parte din barbari (=anţi) trecură la romani (...) Mauricius îl ocăra pe Petrus prin scrisori să treacă Istrul şi să strângă hrană de iarnă pentru gloate (= armată) din ţara sclavinilor, pentru a nu fi siliţi să ofere romanilor din alimentele statului...”

Theoph. Sim. VIII, 6: “La sosirea toamnei, fiindcă Mauricius pricinuia supărare lui Petrus (...) se născu revoltă foarte mare. Prin scrisori dese, Mauriciu îi impunea lui Petrus ca romanii să facă aşa cum poruncise el. Romanii însă refuzau cu îndârjire. De aceea ei trecură fluviul (în dreapta). După ce se întâmplă aceasta, veniră la Palastolon plini de mânie. Romanii trimiseră la Petrus, care se mutase la douăzeci de mile depărtare de tabără, opt soli, dintre care se întâmpla să fie şi Phocas...”

Revolta începe aşadar la începutul toamnei. Fructele mâniei aveau să se şi coacă, până la începutul lui noiembrie. Acţiunea lui Guduin nu poate să fi avut loc decât în vară, adică la sfârşitul pregătirilor (readucerea armatei la Dunăre şi sosirea flotei, în iarnă-primăvară).

Acţiunea victorioasă a comandantului adjunct Guduin are loc în ţara sclavinilor. Nu ştim exact decât că acest loc era la nordul Dunării de Jos. Este clar că acţiunea nu s-a desfăşurat exact în zona din faţa statului major de la Palastolon (relatarea este în doi timpi: trecură fluviul şi veniră la Palastolon), dar nu este foarte sigur unde ar fi aceasta (Palatiolum, lângă Oescus şi vis-à-vis de Sucidava-Celei?). Cantonarea armatei palatine în faţa Olteniei ar putea fi o indicaţie că problema era acolo. Petrus a urmat întocmai sfatul strategului[146], stând la o zi de marş de Dunăre, ceea ce sugerează că se afla aproape de zona de operaţiuni.

O altă ipoteză legată de acţiunea lui Guduin este lansată cu ajutorul descoperirilor numismatice. Tezaurele de la Movileni (jud. Galaţi) şi Horgeşti (jud. Bacău) se încheie cu monede emise la 600/601, respectiv 601/602[147]. Firesc, aceste tezaure au fost legate de acţiunea bizantină. Problema este însă, din nou, una strategică. O acţiune bizantină desfăşurată în Moldova presupune că trupa a trecut Dunărea într-un loc avantajos, aproape de inamic, respectiv în sectorul Dinogetia. O acţiune individuală a subcomandantului, în teritoriu inamic, la mare distanţă de comandant şi de întăriri, nu este însă conformă cu manualul de război care ne-a parvenit. Pe de altă parte, dislocarea armatei palatine într-o zonă atât de periferică şi atât de departe de zonele fierbinţi - pare cu totul improbabilă. Acţiunea lui Guduin pare să fi avut loc tot în Oltenia (Petrus avea de plătit nişte datorii), iar transbordarea se poate să se fi produs tot în sectorul Sucidava; diferenţa faţă de traversarea din toamna anului 595 este că, acum, cetatea din capul de pod era distrusă. Era deci necesară intervenţia flotei de război, pentru forţarea fluviului într-un segment fluvial unde adversarul se opunea activ şi împiedeca amenajarea unui pod de vase.

Cărui fapt se datorează însă îngroparea tezaurelor monetare din sudul Moldovei? Nu cumva represaliilor avare? Pe anţi ar trebui să-i găsim, teoretic, conform lui Iordanes, cu jumătate de veac mai devreme, dincolo de Nistru. Se pare că victoriile lui Priscus creaseră premiza unei avansări ante spre vest şi sud. Oricum, represaliile avare se datorau faptului că anţii se mişcaseră[148].

Care va fi fost drumul urmat de avari? O sugestie o primim de la un izvor contemporan - Geograful din Ravenna, care comentează o hartă militară din secolul VI[149]. Astfel, drumul de la Porolissum la Tyras trece prin pasul Angustia, adică pe la Breţcu - pasul Oituz, vechi drum de legătură între ramurile de vest şi de est ale sarmaţilor. La anul 600, avarii locuiau teritoriile iazigilor, iar anţii - pe cele ale roxolanilor. Mai trebuia doar o călăuză şi, fără îndoială, avarii au găsit-o. Or, Oituzul se varsă în Siret exact la mijlocul distanţei între tezaurele de la Horgeşti şi Movileni[150]. Mai rămâne o întrebare: de ce nu au folosit avarii această rută în campania împotriva lui Dauritas, în 578/579[151]? Nu au folosit oare avarii prilejul oferit de solicitarea lui Tiberius pentru o recunoaştere? Fiindcă traseul a fost refăcut, de mai multe ori, în anii ce aveau să vină...

Textul lui Simocata cuprinde o discretă contradicţie, în secvenţa Mauriciu îi impunea lui Petrus ca romanii să facă aşa cum poruncise el. Romanii însă refuzau cu îndârjire. De aceea ei trecură fluviul... Mauriciu deci dorea ca aprovizionarea să se facă din ţara sclavinilor, trupa refuza, dar de supărare... trece Dunărea. Cum adică? Dacă această contradicţie nu este doar o bâlbâială logică şi are sens, ea pare să indice exact că, la această dată, ţara sclavinilor era în Muntenia. Petrus trimisese deja sub-comandantul la nordul fluviului (care apoi, din cauza revoltei, va trece înapoi, la sud), dar refuza să treacă în Ţara sclavinilor, adică dincolo de Olt. Acţiunea solicitată de împarat, în mod repetat, era probabil sugerată de aliaţii anţi, care îi presau pe sclavini de la est. Acţiunea solicitată de împărat ar fi reprezentat cel puţin o necesară diversiune în vestul Munteniei, prinzând sclavinii la mijloc. Interesant că nu argumentul strategic a fost adus trupei (care probabil nu mai reacţiona de mult la asemenea imperative), ci şantajul înfometării, în termenii ori muriţi de foame, ori de sabie. Deşi revolta care a urmat a reprezentat o tragedie de proporţii istorice, din colecţia orele astrale ale omenirii, este totuşi un gest perfect justificabil sub semnul apărării destinelor personale.

În fine, să notăm că, în ciuda evenimentelor provocate de revolta lui Phocas, limes-ul danubian nu suferă distrugeri semnificative. Segmentele care, înaintea evenimentelor, rămăseseră funcţionale - e vorba, în special, de limes-ul Moesiei Secunda şi a Scythiei Minor - funcţionează şi după 602, chiar dacă bizantinii pierduseră controlul unor întinse suprafeţe din interior, în special în vestul şi sud-vestul peninsulei.

ANUL 604. Confruntat cu o răscoală a generalului Narses, la frontiera orientală, împăratul Phocas îşi cumpără pacea în Balcani majorând tributul plătit avarilor[152], de la 120000 la 140000 de solidi. Probabil cu această ocazie se petrece un nou asediu al Thessalonicului[153].

ANUL 609 (610). În contextul rebeliunii lui Heraklios împotriva lui Phocas, este menţionat un nou atac avar împotriva bizantinilor[154].

ANII 614-619. Sistemul defensiv bizantin “primeşte lovitura de graţie”[155]. Cu excepţia unor mari oraşe maritime (Histria, Tomis, Thessalonic), care îşi continuă existenţa (unele chiar şi sub autoritate avară), şi cu foarte puţine excepţii în interior (Durostorum[156]), majoritatea aşezărilor bizantine îşi încetează existenţa. Izvoarele sunt foarte sărace în detalii, în ceea ce priveşte componenţa etnică şi zonele de origine ale invadatorilor. În contextul dat, asemenea detalii deveniseră superflue. Oricum, atacul pare generalizat, de o dimensiune fără precedent, antrenând întreagul barbaricum, sub bagheta - cu plumbi - a avarilor.

Dezastrul se încheie totuşi cu un nou tratat de pace, prin care tributul creştea la 180000 de solidi[157].

ANUL 623. O nouă ofensivă avară, ajunsă la Zidurile Lungi, este oprită de Heraclius prin supralicitarea tributului la 200000 de solidi[158].

ANUL 626. Marele asediu al oraşului lui Constantin. Perşii atacă pe uscat, dinspre orient; avarii atacă, pe uscat, în Europa; slavii iau strâmtorile cu asalt, de pe mare. Oraşul însă rezistă. Eşecul reprezintă începutul sfârşitului atât pentru puterea avară, cât şi pentru cea persană. Câştigătorii, din perspectivă istorică, par cei umili: slavii - forţa de manevră a imperiilor. Sclaviniile populare par să fi rămas adevăratul stăpân al sud-estului european. Este una dintre situaţiile în care, în lupta deterministă între politică, război, diplomaţie, comerţ, cultură, a câştigat... vitalitatea.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM ANEXE TEHNICE

---

[139] Vezi Harta 12.

[140] POPOVIĆ 1975, p. 474. Autorul încearcă o explicaţie a drumului ciudat pe care l-ar fi urmat Petrus, respectiv de la Oescus la Naissus (ca să taie avarilor retragerea?!), coborând apoi pe Valea Timocului.

[141] POPOVIĆ 1975, p. 474, nota 2 cu bibliografie.

[142] FHDR II, p. 551, nota 15 (V. Popescu). Termenul cataracta există însă şi în latină, cu acelaşi înţeles ca astăzi (plus altele, neuzitate acum) şi este cunoscut inclusiv dintr-o inscripţie de la Cazanele Dunării, datată la 101 (transcrisă la POPOVIĆ 1975, p. 474, nota 1, cu bibliografia).

[143] POPOVIĆ 1975, p. 458.

[144] NESTOR 1963, p. 50-54.

[145] POPOVIĆ 1975, p. 452-453.

[146] Strategikon 22. “Aceştia să nu stea aproape de Dunăre, ca să nu se vadă că sunt puţini şi să ajungă de ocară, dar nici să nu meargă prea departe, ca să nu întârzie să se unească la nevoie cu oastea care a trecut dincolo, ci să-şi petreacă timpul cam la o zi depărtare de Dunăre.”

[147] MADGEARU 1997, p. 23. Este posibil ca din tezaurul de la Horgeşti să fi făcut parte şi monede de la Phocas (TEODOR D. 1978, p. 58, nota 103), ceea ce ar schimba datele problemei; acest tezaur ar putea fi pus atunci pe seama tulburărilor legate de marile deplasări de populaţie din 614.

[148] Să notăm totuşi că descoperirile cele mai numeroase şi mai tipice pentru cultura Penkoka (atribuită anţilor) se concentrează la vest şi nord de Prut (CORMAN 1997, p. 71). Faptul nu contrazice ipoteza unei scurte prezenţe ante în Moldova sud-vestică. Campania avară din 602 produce aneantizarea confederaţiei ante (alane), adică dispariţia acestora din izvoarele scrise, cât şi a manifestărilor culturale tipice, depistabile arheologic.

[149] IstRom, IV, p. 5 (FHDR II, p. 579; v. şi nota 2).

[150] Vezi harta la CHIRIAC 1980 sau CHIRIAC 1993.

[151] Mai există un precedent al unei intervenţii avare în zonă, după instalarea în Câmpia Pannonică. Este vorba despre o campanie victorioasă împotriva aceloraşi anţi, la 569 (CORMAN 1997, p. 72 şi nota 56; autorul citează un fragment din Menandru care lipseşte din FHDR), dar nu cunosc detalii despre aceste împrejurări.

[152] Theoph. Conf., a. 6096.

[153] MADGEARU 1997, p. 24.

[154] POPOVIĆ 1975, p. 489-490.

[155] MADGEARU 1997, p. 24.

[156] Oraşul rezistă, în formele de viaţă romană, până la invazia bulgară din 679-80, cunoscând însă momente dificile în intervalul 619-26 (OBERLÄNDER 2000, p. 36-37).

[157] FIEDLER 1992, p. 13.

[158] FIEDLER 1992, p. 14.