REZUMAT

(continuare)

Secţiunea a II-a se ocupă de termenii de referinţă, ceea ce nu vrea să spună numai „analogii”, ci totalitatea ceramicii care ar putea, fie şi ipotetic, să joace un rol în configurarea ceramicii culturii Ipoteşti-Cândeşti. „Totalitatea” este teoretică, însemnând, în practică, enunţarea loturilor ceramice „de control”, respectiv forme prezente în alte culturi, stocate în baza de date ca termeni de comparaţie. În această materie există desigur o perspectivă „istorică” (sau diacronică) şi una „geografică” (sau sincronă), motiv pentru care secţiunea este structurată pe două capitole.

Capitolul 4, de referinţă diacronică, analizează, pe scurt, ceramica daco-romană (cultura Chilia-Militari, ceramica dacică din necropola de la Locusteni, ceramica din necropola de la Soporu de Câmpie, ceramica arhaică – respectiv lucrată cu mâna – din arealul carpic, ceramica sarmatică de epocă romană timpurie; conceptul de „daco-roman” este aici foarte larg, respectiv ceramică de tip sarmatic în mediu geto-dacic, în epocă romană) şi ceramica romană (ceramica timpurie din Oltenia, ceramica de tradiţie romană, respectiv tip Cerneahov, Cireşanu şi Bratei).

Fac obiectul expunerii – succinte – elemente precum raportul între tehnicile de modelare, tipul de ardere, unele tipuri de decor, statistica funcţională, dimensiunile, analogiile relative, constituindu-se, toate, în elemente de comparaţie cu ceramica secolului al VI-lea. Făcând aici doar o enumerare seacă a unor concluzii, se remarcă, pentru cultura Chilia-Militari, o disjungere netă a grupelor morfologice pentru ceramica de atelier (lucrată deci la roată) şi cea arhaică, relativa aderenţă la sistemul de capacităţi romane, însă o aderenţă scăzută la formele din Oltenia romană, frecvenţa mare a vaselor miniaturale (caracteristică ce va fi moştenită); analogiile cu formele secolului al VI-lea sunt relativ modeste (p. 58-60).

Ceramica dacică de la Locusteni are şi ea o integrare morfologică scăzută cu restul loturilor ceramice studiate (30%), însă puţinele analogii sunt interesante; una se referă la ceramica romană din Oltenia, însă altele fac trimiteri la distanţă: Târgşor, Bacău şi chiar Slovacia (toate din secolele V-VII; p. 60-61). Ceramica daco-romană de la Soporul de Câmpie are de asemenea analogii care vizează obiective îndepărtate în spaţiu şi timp, mărturisind rolul de „model” cultural (p. 61).

Ceramica arhaică est-carpatică (BICHIR 1967) are o caracteristică ce o face inconfundabilă: prezintă proporţiile cele mai înalte din jumătatea estică a continentului. Şi acest caracter va fi moştenit, putând fi identificat cu uşurinţă inclusiv în Muntenia de est şi nord, trei-patru secole mai târziu (p. 61).

Lotul sarmatic provine din Basarabia şi Ucraina de sud (GROSU 1995) şi prezintă o surprinzător de bună integrare morfologică cu loturile studiate (aproape jumătate din grupe au analogii relative). Elecţiunea acestui lot se îndreaptă în special către cultura Penkovka, dar elemente analogice pot fi identificate şi în Muntenia secolului al VI-lea. Se evidenţiază cel puţin o diferenţă constitutivă fundamentală faţă de ceramica atribuită sarmaţilor din Câmpia Română; aceasta din urmă este caracterizată de un picior masiv, cu talpă, ceea ce nu este aproape deloc cazul celei de la est de Prut. Arheologii primelor secole după Christos au în faţă o problemă, pe care nu mă îndoiesc că o vor rezolva singuri (p. 62).

Lotul de ceramică romană din Oltenia (POPILIAN 1976) are cea mai bună integrare morfologică în baza de date, 85% din forme prezentând analogii în alte orizonturi culturale, ceea ce confirmă... matematic rolul genitor al civilizaţiei romane. Cele mai surprinzătoare analogii – cel puţin la prima vedere – sunt cele care adresează lumea slavă. O cincime din grupele romane oltene întâlnesc (analogic) grupe slave din secolele VI-VIII, grupe numeroase (!), în special din Slovacia, ceea ce subliniază, prin feed-back, corelaţiile occidentale ale Olteniei romane, dar şi rolul jucat de lumea romană în configurarea unor culturi barbare (p. 64).

Rata de integrare a ceramicii tip Cerneahov, din Muntenia (mai exact: necropola Mogoşani, DIACONU G. 1969), este relativ mare (65%), însă net inferioară celei romane. O cincime din grupe urmează forme romane timpurii, o zecime sunt forme întâlnite în loturi romane târzii, tot numai o zecime adresează formele Chilia-Militari (sic!), iar mai mult de jumătate se întâlnesc în situri muntene din secolul VI; în lumea slavă sunt vizate strict elementele Penkovka – ceea ce este deloc surprinzător, dar interesant (p. 66).

Aspectul cultural Cireşanu (TEODORESCU & 1993 şi 1993 b), cu rata de integrare de doar 50%, pare să reflecte un caracter regional şi izolat. Aspectul ar putea fi aparent şi conjunctural; este un fapt că nici una dintre marile aşezări de secol VI, cercetate în Prahova, nu este publicată, ceea ce face ca potenţialii urmaşi să fie slab reprezentaţi în baza de date. Aspectul Cireşanu pare distinct de cultura Cerneahov nu numai cronologic, dar, după toate probabilităţile, şi cultural (p. 68).

Capitolul 5 aduce perspectiva sincronă, respectiv orizonturi culturale mai mult sau mai puţin contemporane cu ceea ce constituie obiectul de studiu – ceramica Ipoteşti-Cândeşti. Materialul se grupează pe mai multe subcapitole: ceramica romană târzie (Iatrus, Sucidava-Celei), ceramica arealelor geografice periferice (Botoşana, Dolheştii Mari şi Suceava-Şipot din Bucovina; Izvoare-Bahna şi Bacău-Curtea-Domnească din Moldova centrală; necropola de la Noşlac, aşezările 1 şi 2 de la Bratei din Transilvania), ceramică arhaică din mediul roman (ceramica lucrată cu mâna de la Capidava, aspectul Garvăn-Popina), ceramica slavă primitivă (tipul Praga, ceramica din Slovacia, ceramica sud-poloneză, tipul ceramic Korceak, respectiv Ucraina centrală, Raşcov şi Codând din Bucovina de nord, tipul cultural Penkovka).

Ceramica din cetăţile romane târzii are foarte slabe legături morfologice (la nivel de aprox. 1/6) cu Câmpia Română contemporană, fapt confirmat, apoi, de analiza regimului decorativ. Se confirmă legăturile vestice ale enclavei romane din Oltenia cu Europa centrală, rezultat – probabil – al apartenenţei administrative la Illyricum (p. 70-71).

Diversitatea culturală a Bucovinei este consubstanţială poziţiei geografice. Analiza a demonstrat un nivel de amalgamare greu însă de imaginat. Fiecare aşezare studiată este un caz particular. Botoşana (TEODOR D. 1984) prezintă o situaţie unicat, existând un clivaj cultural total între ceramica lucrată la roată şi cea lucrată cu mâna; cea dintâi este – nu numai prin tehnologie, ci în modul cel mai clar, prin forme – un produs cultural de sorginte romană; grupele morfologice care nu cuprind şi piese lucrate la roată, care au putut fi determinate, au toate analogii care merg spre lumea slavă primitivă. Există însă şi grupe morfologice fără corespondent, care reprezintă probabil experienţe culturale locale, pentru care baza de date – deci actualul nivel de informare a autorului – nu poate prezenta analogii. Dacă ceramica de atelier nu poate fi datorată decât unor meşteri specializaţi (itineranţi?), cea produsă manual nu poate fi atribuită decât locuitorilor slavi. Prezenţa unor elemente locale, de mai veche extracţie, în interiorul comunităţii, nu poate fi exclusă, deoarece apar vase cu cruci incizate, comportament necunoscut în mediu slav. Avem aici un prim model de integrare etnică şi culturală (p. 71-72).

Aşezarea de la Dolheştii Mari, în ciuda unui lot restrâns de piese analizabile (ANDRONIC 1995), nu lasă nici o îndoială că este un sit slav, fără interferenţe observabile ale mediului local (p. 73). În schimb, o aşezare cu un renume solid (solidificat, aş corecta) de paradigmă a prezenţei slave în Moldova de nord, cum este Suceava-Şipot, înregistrează influenţe din cele mai diverse (carpice, sarmatice, romane), dar nu slave. Cazul pare chiar o paradigmă a unei comunităţi izolate, parcă ruptă de timp, deşi datarea ei pare a fi în plină epocă a migraţiilor (p. 73-74). Această diversitate de situaţii se va repeta (infra) în cazul siturilor din nordul Bucovinei (Raşcov şi Codân).

Aşezarea de la Izvoare-Bahna (MITREA 1998) este un nou „caz”. Avem, pe de o parte, un nivel de locuire de la începutul sec. al VI-lea (datările autorului cercetării necesită substanţiale revizuiri), cu un nivel de „romanizare” greu de exemplificat chiar şi în centrul Munteniei, dar şi un „val slav” foarte bine diferenţiat, de tip „Dolheşti”. Demn de remarcat este că tipul de locuinţă nu cunoaşte diferenţieri între cele două nivele de locuire (p. 77). Dacă acceptăm ipoteza (din ce în ce mai plauzibilă, oricum) că femeile sunt producătorii casnici de ceramică, atunci nu suntem într-o situaţie de „ocupaţie militară”, ci de schimb de servicii matrimoniale (implicând un anume nivel de integrare politico-militară). Este însă numai una dintre posibilele explicaţii. Nu există nici o probă directă că slavii ar migrat cu familiile.

În schimb, ceramica de la Bacău (MITREA 1980) este un martor al supravieţuirii elementului carpic (cu posibile inserturi sarmatice), rezistent atât la romanizare, cât şi la slavizare (p. 78).

Prin comparaţie cu Moldova, Intra-carpaticul pare un teritoriu liniştit, mai conservator – atât cât se poate înţelege din analiza sumară a trei obiective. Necropola de la Noşlac (RUSU 1962) este un alt caz în care tipurile ceramice se disjung etno-cultural de o manieră radicală: o grupă (cu subgrupele) reprezintă ceramica gepidică (relativ fină, cenuşie, cu diametrul median foarte jos), o grupă preia experienţa Sântana, iar o a treia grupă fructifică experienţa culturală a ceramicii romane timpurii, în ciuda faptului că este produsă cu mâna – motiv pentru care a fost atribuită slavilor (p. 79). Celor cărora morfologia ceramică nu spune nimic, le aduc aminte că nu există necropole slave timpurii, nici mari nici mici, în intra-carpatic.

Pentru aşezarea 1 de la Bratei (BÂRZU 1995) principala problemă o reprezintă schimbarea orizontului cultural între nivelele B şi C de locuire (deci cândva în a doua jumătate a sec. al VI-lea). Am argumentat pe larg că este vorba, pe de o parte, de o răcire severă a climei, care determină tipul de amenajare a locuinţei, iar pe de alta, de încetarea producţiei ceramice în forme organizate, sub autoritate gepidică. Ceramica lucrată cu mâna nu se schimbă; se schimbă doar proporţia utilizării ei, în exact momentul – ce coincidenţă... – când acest lucru se întâmpla mai peste tot în Europa (p. 79-80). Aşezarea 2 (ZAHARIA 1995) îşi începe existenţa tot spre finalul sec. al VI-lea, pentru ca în etapa următoare să surprindă tranziţia de la ceramica arhaică la ceramica lucrată la roata lentă. O eventuală interferenţă slavă la finalul secolului al VI-lea nu este cu totul de exclus, însă nici nu este argumentabilă serios. Cert este doar că grupele morfologice de la jumătatea secolului al VII-lea au un caracter post-roman indiscutabil (p. 81). Aşezări slave există în Câmpia inferioară a Someşului, începând din a doua jumătate a sec. al VI-lea (STANCIU 1999), adică la o distanţă apreciabilă de obiectivele discutate aici.

Semnificativul lot ceramic lucrat cu mâna (câteva exemplare sunt realizate pe roata lentă) de la Capidava, cu un context stratigrafic clar, la jumătatea sec. al VI-lea (OPRIŞ 2000), este de natură să clarifice chestiunea ceramicii arhaice din cetăţile romane târzii. Distribuţia culturală a formelor reflectă diversitatea etnică a armatei romane, însă locul principal, statistic vorbind, îl ocupă populaţia locală, traco-romană. Rapelul la tehnicile de modelare arhaice, într-o garnizoană romană (piesele provin din Corpul de Gardă), nu reflactă atât barbarizarea armatei romane (cele două fenomene sunt defazate), ci profunda criză economico-financiară a Imperiului, care nu mai găsea resurse pentru a-şi întreţine armata (p. 81-82).

Grupul Garvăn-Popina nu produce ceramică (arhaică sau pe roată lentă) de la finalul sec. al VI-lea, cum s-a crezut, ci spre jumătatea sec. al VII-lea (KOLEVA 1992). Caracterul cultural prezentat este deja unul de sinteză. Pot fi surprinse influenţe locale, de moştenire romană, analogii cu ceramica nord-dunăreană, însă au putut fi izolate grupe cu o adresă foarte exactă, în perimetrul slav primitiv, respectiv gorodiştea de la Hotomel, din nordul Ucrainei (p. 83).

Ceramicii slave primitive îi este rezervat un substanţial subcapitol. Sunt studiate loturi ceramice din Boemia, Slovacia, Polonia de sud, cele mai importante situri din Bucovina nordică (Raşcov şi Codân) şi grupul cultural Penkovka. S-ar putea obiecta că obiectul de studiu este structurat după configuraţii „naţionale”; actualele state sunt însă în mare măsură produsul propriei geografii, iar studiul seriei morfologice slave confirmă că poziţia geografică a unei populaţii a avut o contribuţie decisivă la desenarea profilului cultural. Seria morfologică slavă reprezintă o clasificare unică a tuturor teritoriilor primitive slave, permiţând comparaţia directă a întregului material ceramic. Rata de „singularitate” (= grupe care nu se regăsesc în alte teritorii) este foarte mare la extreme (Cehia, Ucraina, grupul Penkovka, cu cifre de peste 40%), în timp ce teritoriile centrale (Slovacia, Polonia) au valori foarte mici (< 5%) sau nule (p. 85).

În mod similar, teritoriile cu cele mai bune analogii sunt, aproape fără excepţie, cele alăturate. În privinţa ceramicii din Boemia (BORKOWSKY 1940), teritoriul proxim din punct de vedere cultural îl reprezintă Polonia de sud, nu Slovacia de Vest. Întreaga jumătatea de vest a lumii slave este dominată însă de aceeaşi grupă slavă timpurie, CSV_08A (reprezentând peste un sfert din subiecţi), grupă cu bune analogii în lumea romană timpurie (!) şi care face termenul comun între aceste teritorii (p. 86). Nu lipsesc însă alte influenţe, foarte diverse, de la ceramica germanică, la tradiţiile Penkovka.

Slovacia (FUSEK 1994) pare să fie epicentrul „romanizării” în lumea slavă primitivă; aici grupa CVS_08A („oala slavă de vest”) adună peste 37%. Apropierea teritoriilor vest-slave de lumea occidentală (romană!) poate primi expresii matematice din cele mai simple şi explicite; astfel, media unghiului la buză, pentru piese anterioare anului 600, este următoarea: 94,2^o Ucraina, 96,3^o Polonia, 98^o Slovacia, 98,6^o Cehia (p. 86). A vorbi despre „cultura Praga” în termeni generici, cu referire la întreaga lume slavă, înseamnă escamotarea specificului regional şi compromiterea şanselor de descifrare a unor procese istorice, inclusiv premiza unor definiţii grosiere de genul „toată ceramica lucrată cu mâna este «Praga»”. Slovacia este de asemenea teritoriul unde se produce mai întâi trecerea la ceramica lucrată pe roata lentă, încă de la sfârşitul sec. al VI-lea, cu tendinţe de generalizare în a doua jumătate a veacului următor, adică cu unul la două secole înaintea Poloniei şi Ucrainei. Bazinul mijlociul al Dunării pare arealul care generează fenomenul trecerii la producţia ceramicii modelate pe roata cu mişcare discontinuă. În acelaşi timp, se produce o maturare a formelor ceramice, spre acelaşi model al oalei romane. Luând drept criteriu acelaşi unghi la buză, el creşte de la 98^o la 115,5^o, în a doua jumătate a sec. al VII-lea (p. 87).

Constatarea dominaţiei unor grupe morfologice de sorginte romană nu produce contestarea apartenenţei triburilor slovace la lumea slavă primitivă, ci subliniază importanţa substratului neslav la configurarea culturilor locale; de altfel, analogiile spre Ucraina centrală şi de sud nu sunt absente, pentru ceramica slovacă (p. 89).

Din Polonia (PARCZEWSKI 1993) sunt studiate două areale distincte: cel de sud (Cracovia şi împrejurimi) şi cel de sud-est (Lublin şi valea San), pentru a pune în evidenţă specificităţile locale. Cele mai apropiate relaţii ale ceramicii poloneze se înregistrează cu ceramica din Slovacia de vest, cu cea tip Praga (în sens restrâns), dar şi cu tipurile Penkovka; analogiile cu Ucraina centrală sunt în schimb destul de scăzute (la nivel de circa 1/3 faţă de anterioarele), ceea ce împinge termenii teoretici comuni (cei ai „genezei slave”) cu câteva secole în urmă, fiindcă nu poate fi identificat un „nucleu comun”, la nivelul secolelor V-VI (p. 90). Influenţele ucrainiene (tip Korceak) sunt identificate mai mult în arealul de SE (ceea ce este „natural”) şi se produc definiţii morfologice net distincte între tipul polonez („Cracovia”) şi ceramica tip Korceak, pe baza diferenţelor de plasare, pe înălţime, a dimetrului median (mai înalt la tipul ucrainian, v. p. 91).

Chiar dacă Ucraina centrală se află la originea istorică a triburilor slave (GIMBUTAS 1971), în secolul al VI-lea poziţia sa este mai degrabă periferică, iar ceramica reflectă această poziţie excentrică: o pătrime din formele tip Korceak (RUSANOVA 1973, piesele din sec. VI-VII) nu au analogii în restul lumii slave, iar dacă am scoate Raşcovul din calcul, situaţia ar fi mult mai rea; analogiile cu Polonia se reduc la 16%, iar cu grupul Penkovka la 8% (p. 92). Ceramica central şi nord-ucrainiană este în general foarte omogenă, reflectând un mediu închis, departe de marile mişcări de populaţie, şi are caractere morfologice foarte precise: unghiuri modeste (în special cea foarte timpurie), o deschidere mare a gurii, un diametru median foarte înalt.

Cele mai bune analogii ale ceramicii Korceak se leagă de aşezările bucovinene de la Raşcov (BARAN 1988). Este interesant de observat însă că reciproca nu este adevărată (paradoxul se explică prin diversitatea mult mai mare a siturilor de pe Nistru). Analogiile cele mai numeroase ale Raşcovului se îndreaptă spre zona slavă alăturată, respectiv Polonia de SE (36,8%), urmând, în ordine, Slovacia de vest şi Ucraina, Praga şi Polonia de sud, arealul Pekovka şi, la sfârşit (!), Codân, cel aflat la numai câteva zeci de km. (5,3%, v. p. 94). Raşcov este cel mai cosmopolit mediu din întregul areal slav. Apartenenţa sa la lumea slavă nu este contestabilă, dar faciesul este unul absolut original, la geneza lui jucând un rol important şi factorii culturali de continuitate, respectiv daco-carpici şi probabil sarmatici. Raşcovul se particularizează, în lumea slavă, nu numai printr-o configuraţie inconfundabilă a piciorului, dar şi prin capacităţi medii ale vaselor care caracterizează lumea romanică, inclusiv cea din Câmpia Română, şi nu cea slavă (pentru care capacităţile medii sunt cu cel puţin 50% mai mari, iar cele din Ucraina cu peste 90% mai mari, v. p. 94).

Sistemul de capacităţi reprezintă de altfel singura punte dintre Raşcov şi Codân (RUSANOVA & 1984). În ciuda distanţei geografice mici care le separă, cu greu se pot imagina peisaje morfologice mai diferite. Nimic din deschiderea „internaţionalistă” a Raşcovului nu se întâmplă la Codân. Acest din urmă grup de situri se află lateral faţă de principalele direcţii de mişcare a populaţiilor, retras spre munţi, ceea ce face ca mediul cultural să fie închis, conservator. Codân moşteneşte Cultura Tumulilor Carpatici şi, deşi descrie decăderea generală a meşteşugului olăriei, păstrează tradiţii locale puternice; analogiile sale sunt legate aproape exclusiv de extensia primitivă a Culturii Tumulilor, respectiv aproape 39% pe direcţia Polonia (ambele areale). Analogiile cu apropiatul Raşcov se reduc la 11%, iar restul lumii slave pur şi simplu absentează (p. 96)! Am inclus obiectivul în seria ceramicii slave de referinţă doar fiindcă situl este considerat astfel. Ar trebui însă să vorbim despre aspectul cultural Codân, ca despre un succedaneu al vechii civilizaţii costoboce.

Cele două mari obiective, de la Raşcov şi Codân, completează un tablou năucitor al Bucovinei, fiindcă cele 5 situri analizate au caracteristici absolut distincte. Bucovina este o paradigmă a migraţiilor, respectiv a diversităţii culturale, acesta fiind motivul pentru care această lucrare – dedicată Câmpiei Române – a dezvoltat subiectul.

Seria „lumii slave” este încheiată cu un alt areal cultural a cărui apartenenţă la lumea slavă este discutabilă: cultura Penkovka (RUSANOVA 1976), atribuită uniunii tribale de stepă a anţilor (TEODOR D. 1993, 1994). Rata de integrare a formelor Penkovka în lumea slavă este de numai 42%, ceea ce mă scuteşte de comentarii. Grupul cultural se originează (cel puţin sub aspectul ceramicii) în elementele arhaice din substratul culturii Cerneahov (sarmatice, mai ales, v. p. 98). Acest termen comun cu societăţile pericarpatice face ca diferenţele piesă de piesă să fie aproape inoperabile, cel puţin pentru tipurile fără aspect bitronconic. Judecata globală a inventarului unui coplex/ orizont este, de altfel, un deziderat metodologic general, susţinut de-a lungul întregii lucrări.

MAI DEPARTE, SECŢIUNEA III