C O N C L U Z I I

p. 255

Am ajuns la capătul unui drum care, cel puţin pentru autor, a fost lung şi obositor. Departe a încerca sentimentul “datoriei împlinite” sau ceva asemănător, singura idee certă este că anumite lucruri nu se termină niciodată, iar unele opusuri sunt, prin natura lor, Neterminate. Multe lucruri au rămas nespuse, multe puncte de vedere au fost trecute cu vederea. Pe măsura trecerii timpului, însă, este tot mai greu să fie colaţionate toate perspectivele, măcar acelea cu “belvedere”. Dacă cultura este ceea ce mai ştii după ce ai uitat tot, ştiinţa ar trebui să fie un ansamblu de idei pe care ţi le aminteşti reflex. Probabil că nişte concluzii bune ar trebui realizate astfel, prin distilarea spontană a memoriei, ca să vedem ce rămâne.

Voi încerca în cele ce urmează nu numai de a pune cap la cap concluziile parţiale, formulate în diverse puncte ale lucrării, ci şi o evaluare a întregii întreprinderi, începând cu acel moment, în urmă cu circa şapte ani, când mi-am spus că ar trebui încercat altfel. O evaluare a momentului tehnologic este, poate, la fel de importantă, fiindcă inclusiv eşecurile sunt – toată lumea ştie – lecţii din care se poate învăţa.

Epoca hunică a avut consecinţe contrastante pentru societatea umană din Câmpia Română. Pe de o parte – un orizont de distrugere datorat hunilor, care afectează în special şi vizibil fortificaţiile romane şi teritoriile de subzistenţă. O mărturie indirectă asupra asprimii vremurilor o constituie absenţa aşezărilor contemporane, pentru marea majoritate a teritoriului. Nu suntem pregătiţi să spunem dacă faptul răspunde, proporţional, unui recul demografic major (posibil); putem aproxima însă că cel puţin o parte a supravieţuitorilor şi-au schimbat ritmurile existenţiale, alegând traiul nomad, care răspundea mai bine comandamentelor de securitate a grupurilor umane (v. Copăceanca-Vârcan). Dacă acest fapt a însemnat abandonarea temporară a vechilor ocupaţii agrare – este imposibil de răspuns acum; probabil că nu complet. Aşezările tradiţionale, în bordeie, cu gropi de provizii (v. Cireşanu), tipice unei populaţii agricole, se conservă, din câte se pare, doar spre colţul nord-estic al Munteniei, adică într-o zonă pentru care avem suficiente motive să credem că se afla sub controlul – şi protecţia – ostrogoţilor. În acest areal se perpetuează faciesul cultural anterior (Cerneahov), cu modificările şi adaptările pe care timpul le aduce. Dacă Cireşanu era sau nu aşezare ostrogotă sau a unei populaţii supuse – este greu de argumentat convingător. Constatăm acolo perpetuarea unor practici (şi foarte probabil structuri) meşteşugăreşti care asigură supravieţuirea, pentru încă o jumătate de veac, a unor produse ceramice de calitate. Constatăm de asemenea tendinţa de adaptare la o climă în curs de răcire, locuinţelor în bordeie – forma tradiţională de habitat a secolelor anterioare – adăugâdu-li-se, tot mai frecvent, instalaţii de încălzire (fie ele vetre sau cuptoare). Slaba cunoaştere a formelor de habitat a primei jumătăţi a secolului al V-lea, în Câmpia Română – pentru bunul motiv că lipseşte obiectul de studiu – face ca, la reapariţia satelor constituite de bordeie (dotate cu cuptoare, de această dată sistematic), arheologii să identifice “un alt facies”, care, tehnic vorbind, poate fi atribuit unei culturi străine.

Prăbuşirea confederaţiei hunice (454) crează premizele inversării unor procese. Pe de o parte, absenţa ameninţării permanente a călăreţilor nomazi face ca populaţia să se întoarcă la formele “normale” de habitat. Acestea sunt amenajări din categoria locuinţelor “semi-îngropate” (mai mult sau mai puţin), sau “semibordeie”. Adâncimea la care sunt săpate locuinţele pare să ţină mai mult de particularităţile subsolului; de pildă, locuinţele din zona Vedea se ridicau mai mult deasupra solului decât cele din siturile bucureştene, însă stratul de argilă, în vestul Munteniei, se află mult mai sus decât pe malurile Dâmboviţei. Amenajările au sau nu urmele bârnelor de susţinere a acoperişului (statistic vorbind cele mici nu au), eventual urmele se găsesc numai pe o latură sau două. Instalaţia de încălzire se află sistematic pe sau spre colţul de NE, răspunzând dominantei hibernale a Crivăţului; excepţiile sunt conjuncturale. Aspectele distincte sunt datorate modului de construcţie a cuptorului. În zonele de câmpie joasă, fără piatră în structura geologică şi fără acces la piatră de râu (care se găseşte în zonele de câmpie înaltă), respectiv în arealul Vedea sau Dâmboviţa inferioară, cuptorul se construieşte din lut nativ, prin scobire într-un bloc cruţat; excepţiile constituie doar moduri de răspuns la situaţii nedorite (bordeiul a fost săpat, accidental, într-o groapă mai veche) sau improvizaţii de avarie. Diferenţele relativ mari puse în evidenţă pe studiul ceramicii demonstrează că aspectul relativ unitar al locuinţelor din cele două areale nu reprezintă atât efectul unei “experienţe culturale” identice, ci un răspuns adaptaţional similar la condiţii similare. În câmpia înaltă, din proximitatea dealurilor subcarpatice, cuptoarele se

p. 256

construiau din piatră; avantajele acestor din urmă instalaţii au fost argumentate mulţumitor (Stanciu) şi este limpede că populaţiile care au avut ocazia de a folosi piatra – au făcut-o (deşi cuptoarele de lut nu sunt complet absente nici în aceste zone). O variantă a “pietrarelor” – cum li se spune curent (nu am înţeles ce ar fi greşit la acest termen, atâta vreme cât ştim exact ce înseamnă) – o reprezintă situaţia unor aşezări din Oltenia (dar şi din Dacia Ripensis), care aveau acces la cărămidă romană, din ruinele unor vechi paramente, unde vatra, dar uneori şi o parte a pereţilor, sunt realizate din cărămizi sau ţigle. Nici acest aspect nu are un conţinut pur “cultural”, fiindcă nu putem discrimina aşezările cu cărămidă refolosită de celelalte, diferenţa fiind doar că unii aveau de unde recupera material de construcţie, iar alţii nu. Apariţia unor astfel de amenajări, în nivele de locuire distincte, cu material ceramic de facturi diferite (în fapt doar proporţiile diverselor facturi sunt diferite), precum situaţia de la Vadu Codrii, sunt interesante, fiindcă aruncă o punte (a “practicilor”) între două faciesuri cel puţin aparent distincte.

Locuinţele de suprafaţă (sau foarte puţin îngropate) nu reprezintă un aspect al “progresului” (cel puţin nu în această perioadă), cum s-a presupus, ci un semn al tranzitoriului şi improvizaţiei. Acest tip de amenajare reprezintă o mică minoritate (probabil o zecime), dar ele au fost mult mai expuse distrugerii, de-a lungul timpului. Aceasta ar putea fi explicaţia faptului că, atât la începutul perioadei studiate, cât şi spre finalul ei, există atât de puţine descoperiri (am mai afirmat că atât “creşterea” demografică, cât şi “descreşterea”, sunt prea dramatice pentru a fi luate ca atare). Unele aşezări cu amenajări de suprafaţă par a exprima începuturile dezvoltării culturii Ipoteşti-Cândeşti, respectiv Străuleşti-Lunca şi Copăceanca-Cotu lui Pantilie, şi este interesant că amândouă se află în luncă inundabilă (astăzi!). Dacă presupunerea cu răcirea climei este corectă, atunci regimul pluviometric s-a modificat brutal, antrenând debite mai mari, depuneri aluvionare masive, deci colmatări, schimbări de curs şi de nivel al apei (care s-a ridicat rapid), cu posibile oscilaţii sezoniere semnificative. Poziţii de locuire aparent foarte avantajoase, la momentul stabilirii, se puteau demonstra curând catastrofale. Alegerea unei poziţii de luncă mi se pare un reflex al traiului semi-nomad, fiindcă lunca asigură mijloacele de trai cele mai facile (păşunile cele mai bune, apa, peştele). Amenajările de suprafaţă, pe de altă parte, sunt nişte improvizaţii normale pentru cineva care nu este foarte sigur că va sta două sezoane în acelaşi loc. Tocmai de aceea, amenajări de suprafaţă apar şi în perioade care ar putea fi spre finalul perioadei studiate (a doua jumătate a sec. VI sau chiar ultimul sfert), cum este cazul pentru Dulceanca I. Nu există deocamdată nici o aşezare mixtă, cu locuinţe de suprafaţă şi semi-îngropate (cu un termen curent: bordeie) care să poată fi atribuite aceluiaşi moment habitaţional, dovadă că comunitatea acţiona unitar, evident, fiindcă cineva hotărâse într-un fel (nu contează aici dacă actul decizional este personal sau colectiv), iar, până la proba contrară, diferenţele mari de amenajare a locuinţelor, într-un perimetru mic, vor fi suspectate că reprezintă momente de locuire diferite, chiar în absenţa suprapunerilor directe.

Deşi privaţi de orice descoperire, trebuie să presupunem existenţa unui alt tip de aşezări, specific zonelor de dealuri şi de munte. Umiditatea foarte mare şi duritatea sporită a solului fac împreună ca locuinţele adâncite să fie inutilizabile. Modelul etnografic, al caselor pe socluri înalte de piatră, este plauzibil, însă tot de aceea astfel de amenajări sunt aproape imposibil de identificat. Periegheza în zone fără culturi agricole nu dă rezultate şi probabil ar trebui căutat un alt model, de genul fotografiilor aeriene sau anchetelor sociale (chestionare cu întrebări, adresate intelectualităţii satelor). În zonele înalte, oricum, fenomenul general este de spălare şi antrenare, nu de depunere, aşa încât posibilitatea supravieţuirii unor relicte analizabile este destul de redusă. Cercetarea arheologică montană rămâne un pios deziderat, împins mereu undeva în viitor. În absenţa oricărei informaţii despre evoluţia istorică a acestor teritorii, explicaţiile pe care le dăm adresează (discutabil) numai jumătate din teritoriu şi formulează sferturi de răspunsuri.

În planul ceramicii, sfârşitul confederaţiei hunice, recte migraţia ostrogoţilor la sudul Dunării, pare a fi sfârşitul ceramicii de calitate, pentru cea mai mare parte a teritoriului. Dispar specii care făcuseră epocă – o jumătate de mileniu, respectiv ceramica cenuşie şi toată vesela de masă lucrată la roată, ceea ce accentuează senzaţia de diferit pe care o oferă privitorului civilizaţia Ipoteşti-Cândeşti. Sfârşitul vechilor stăpâni a însemnat şi sfârşitul structurilor organizatorice, inclusiv a organizării producţiei. Dramatica schimbare nu pare surprinsă, până acum, decât de câteva complexe – nepublicate, vai! – de la Şirna, în care se întâlnesc elemente degenerate ale vechii culturi Cerneahov împreună cu multă ceramică lucrată cu mâna (care trebuia să suplinească absenţa produselor profesionale de până atunci), cât şi faimoasele tipsii, care aveau să dislocuiască, pentru un timp, ceramica pentru servirea mesei. Cei

p. 257

rămaşi (fără îndoială puţini) aveau să înveţe să-şi asigure singuri resursele, să-şi procure uneltele şi utilitarele, să-şi construiască adăposturi solide, dar nu în luncă.

Înainte de a continua, sunt de precizat câteva lucruri. Orice discurs arheologic ce se apropie de sfârşit trebuie să explice două coordonate esenţiale: factura etno-culturală a artefactelor şi cronologia lor. Originea culturală a grupurilor de obiecte este singurul lucru care se poate demonstra relativ mulţumitor, la nivelul actual al informaţiilor (şi al capacităţilor de prelucrare). Conexiunea dintre factura culturală şi etnicul purtătorilor este, cel puţin deocamdată, un lucru foarte alunecos (de aceea – adeseori eludat, pe motive... principiale). Pentru a exemplifica doar, civilizaţia japoneză actuală este cât se poate de americanizată, şi totuşi etnicul nipon nu pare în pericol (cel puţin pentru motivul că engleza rămâne pentru insularii extrem-orientali ceva nedigerabil; motivele sunt mai multe, fireşte). Corelaţia dintre etnic şi cultural va putea fi pusă în evidenţă, cu multă precizie, într-un viitor apropiat, fiindcă există instrumentul (genetica), lipsind, deocamdată, numai mijloacele (financiare), de aceea consider că discuţiile prea ample, astăzi, ar constitui un exces prematur (şi foarte riscant). Nu înseamnă deloc că subiectul este interzis sine die. Putem trage orice concluzie, cu condiţia să nu uităm cât de subţire este gheaţa. Concluziile de astăzi nu reprezintă nimic altceva decât nivelul cunoştinţelor actuale şi trebuie să avem mintea suficient de deschisă de fi pregătiţi oricând pentru a le reconstrui, dacă un seism le va demola. Ceea ce putem prezenta astăzi sunt doar ipotezele cele mai plauzibile.

În ce priveşte cronologia, situaţia este şi mai dezarmantă. Cele două monede de la mijlocul domniei lui Justinian, găsite în săpătura de la Străuleşti-Măicăneşti (pe nivel!), nu ne ajută cu mai nimic (de cele găsite în săpături din centrul capitalei este mai bine să uităm). Singurul efect, până astăzi, a fost că cine nu şi-a datat aşezarea, “prudent”, pe două sau trei veacuri, a datat-o la jumătatea secolului al VI-lea. Toate argumentele pe care le putem folosi – inclusiv cele două monede în cauză, inclusiv fibulele şi alte categorii de material “databil” – sunt conjuncturale, ceea ce vrea să spună că complexele arheologice (iar un nivel de locuire, la acest moment istoric, este un “complex”) ar putea avea sens. Problema este să găseşti sensul, evident, la cel mai ipotetic mod cu putinţă. Reperele de real ajutor sunt puţine şi obligă arheologul la o reconstituire bazată pe scenarii. Chiar dacă uneori nu mai vedem pădurea din cauza copacilor, vocaţia arheologului rămâne istoria; or – istoria nu este o ştiinţă exactă, ci o poveste cu sens. Această afirmaţie nu mătură tendinţa (sau tentaţia?) de a transforma arheologia într-o ştiinţă, dacă se poate cât mai exactă; este doar rezultatul înţelegerii (brutale, chiar, a) faptului că informaţiile existente au caracter discontinuu, că rămân, întotdeauna, “pete albe” care trebuie umplute prin forţa imaginaţiei şi deducţiei. Altfel, discursul arheologic “ştiinţific” ar fi... afazic. Cine face conversaţie cu un afazic? (poate din politeţe). Cine finanţează un afazic?... De aceea trebuie să ne cerem scuze urmaşilor pentru câte prostii spunem; numai că trebuie să le spunem.

Aşadar, schema cronologică se bazează pe câteva fapte, stabilite cu oarecare precizie. O constatare este că raportul dintre ceramica la roată şi ceramica lucrată cu mâna nu reprezintă o constantă, nici măcar cu aproximaţie, ci prezintă variaţii majore. Prezumţia că aşezările cu predominarea ceramicii lucrate la roată ar fi mai timpurii – deloc nouă, de altfel – are la bază argumente greu de contestat, între care traseul între predominarea ceramicii de atelier în societăţile anterioare jumătăţii secolului al V-lea, dispariţia ceramicii lucrate la roata rapidă şi generalizarea ceramicii lucrate la roată lentă, după interludiul istoric al unui orizont dominat de cvasi-exclusivitatea ceramicii de factură tehnică arhaică, fenomen ce se plasează, cu aproximaţie, în prima jumătate a veacului al VII-lea, şi care se manifestă – cu puţină variaţie – pe suprafeţe mari din centrul, răsăritul şi sud-estul Europei. Penibilul moment se datorează, fără îndoială, turbulenţelor provocate de migraţia slavo-avară, cât şi prăbuşirii sistemului politico-economic în Balcani.

O a doua constatare este că nici capacitatea medie a vaselor, nici modul de realizare a acestor medii, nu reprezintă o constantă. Aşezări care, prin structura tehnicilor de realizare a ceramicii (cu roata olarului majoritatea) aparţin, cu multă probabilitate, unui orizont timpuriu (care nu poate trece dincolo de primul deceniu de domnie a lui Justinian, respectiv Ipoteşti şi Gropşani), prezintă medii mari, atât pentru dimensiunile generale (diametrul la buză, de exemplu), cât mai ales pentru capacitate. Aşezările pentru care se poate presupune o datare târzie (începând cu ultimul sfert al secolului al VI-lea, respectiv Vadu Codrii, Vadu Anei; Şuviţa Hotarului pare să se îndepărteze de schemă), prezintă medii substanţial mai mici decât marea majoritate a altor aşezări. Schema descreşterii relativ progresive a capacităţilor oalelor (corespunzând scăderii resurselor şi populaţiei) este cu atât mai inteligibilă cu cât fenomenul pare să fi început mai devreme (încă din orizontul Cerneahov), şi pare să explice fenomene istorice de lungă

p. 258

durată, respectiv decăderea potenţialului economic, demografic şi militar a Câmpiei Române. “Schema“ va fi luată ca atare, putând presupune variaţii cronologice şi teritoriale, variaţii care răspund unor condiţii de trai real distincte.

Se adaugă repere de cronologie relativă de importanţă secundară, precum frecvenţa decorării vaselor (criteriul se va aplica ceramicii lucrate la roată; fenomenul fiind în aparent progres de-a lungul veacului VI), tendinţa de exprimare a motivelor decorative pe mai multe registre, angajarea progresivă a elementului ondulat, a uneltei de incizie cu mai mulţi dinţi, renunţarea la canelură sau la incizia adânc trasată, toate acestea fiind manifestări de îndepărtare de modelele consacrate ale ceramicii romane de la Dunărea de Jos, însemnând adoptarea unor modele decorative tipice lumii romane de la Dunărea de mijloc, ceea ce subliniază – prin poziţia geografică – importanţa Olteniei pentru definirea tendinţelor culturale ale epocii. Un alt criteriu de cronologie relativă ar fi frecvenţa importurilor, ceea ce, calchiind realităţile numismatice, trimite – pentru o frecvenţă mare a acestor obiecte – la un spaţiu cronologic cuprins între deceniile doi şi patru ale veacului.

Un alt element de cronologie relativă este prezenţa tipsiilor în aşezare. Departe de a reprezenta un produs de sorginte slavă, cum s-a crezut, el apare încă din zorii culturii Ipoteşti-Cândeşti, însoţind complexe din aspectele tardive ale culturii Cerneahov, şi derivă din forme locale (strachina cu fund plat sau platoul), înlocuind vesela de masă romană. Prezenţa masivă într-un sit certamente timpuriu (Gropşani) şi un altul presupus timpuriu (Dulceanca IV), cât şi absenţa în siturile orizontului final, au condus la ipoteza descreşterii progresive a acestui tip de mobilier ceramic, spre finalul secolului al VI-lea. Există însă situri timpurii (Târgşor şi Ipoteşti) în care obiectul lipseşte, fiind probabil înlocuit de utilitare de lemn; ceea ce presupunem a se fi întâmplat şi în siturile târzii, şi apoi, fiindcă utilitarul lipseşte din orizonturile culturale următoare, în Câmpia Română.

Fenomenele şi tendinţele descrise nu sunt liniare, iar unele chiar presupun anumite variaţii. Spuneam că procesul de producţie a ceramicii s-a destrămat după 454, iar reconstruirea lui trebuie să fi fost destul de anevoioasă, realizându-se de-a lungul a două-trei generaţii. Produsele de atelier fiind, prin natura lor, produse de schimb, trebuie să presupunem că o bună circulaţie monetară a încurajat procesul de schimb (adică de producţie), iar, din contră, lipsa monetarului (la început) sau îngheţarea circulaţiei monetare (spre sfârşit) au funcţionat ca un inhibitor. Nu ne imaginăm că serviciile meşterului olar erau condiţionate strict de plata în bani, dar existenţa banilor va fi fluidizat schimbul. Nesiguranţa “drumurilor” (a căilor de acces), spre finalul intervalului în special, va fi fost un alt factor de frânare a producţiei. Un al treilea factor care va fi contribuit la distrugerea sistemului de producţie ceramică trebuie să fi fost scăderea resurselor de “plată” ale comunităţilor beneficiare, scădere argumentată pe larg în capitolul 15. Acestea fiind principalele elemente de “corecţie”, ar trebui să plasăm “boom”-ul producţiei ceramice în deceniul al treilea al secolului al VI-lea, perioadă pentru care se recomandă, în principiu, datarea unor aşezări ca Gropşani – orizont A, Ipoteşti, poate şi Dulceanca II. Încadrarea cronologică a aşezării de la Ipoteşti este problematică, nu numai datorită numărului mic de complexe, a absenţei formelor întregibile, dar şi datorită aspectului “neterminat” al inventarelor, din care tot timpul mi-a făcut impresia că lipseşte ceva. Aspectul sobru al decoraţiei sugerează o datare mai timpurie, ca şi “decorul involuntar”, culoarea cu dominante cenuşii şi dimensiunile apreciabile; pentru o asemenea situaţie, însă, avem mult prea puţină ceramică lucrată cu mâna, iar absenţa tipsiilor este pur şi simplu bulversantă. Nu exclud ca materialul să fi fost triat pe considerente “patriotice”, ceea ce, evident, nu poate decât să creeze probleme celui care încearcă să înţeleagă ansamblul realităţilor arheologice, pe suprafeţe mai mari. Ipoteşti este veriga slabă a culturii căreia a avut onoarea să-i dea numele.

Dacă aspectul de maximă înflorire a aspectului cultural studiat se plasează, cu aproximaţie, între deceniile 2 şi 4, atunci aşezările definite prin predominarea ceramicii lucrate cu mâna, de dimensiuni mari, ar trebui plasate într-o perioadă relativ paşnică, de expansiune demografică, dar înaintea reorganizării depline a sistemului de producţie ceramică. Momentul iniţial nu poate fi decât după 454, dar nu imediat, fiindcă procesul de convalescenţă socială şi readaptare trebuie să fi durat; este rezonabil să credem că cele mai timpurii aşezări de bordeie, ce aparţin unui orizont Ipoteşti-Cândeşti bine definit, nu pot fi mai timpurii de ultimul sfert al veacului al V-lea. În această categorie ar trebui să se înscrie Gropşani – orizont B, dar şi majoritatea descoperirilor de la Budureasca şi Târgşor. Ambele complexe de situri amintite la urmă presupun cel puţin trei nivele de aşezare, pe paliere cronologice distincte, greu de evaluat la acest moment în care, practic, cea mai mare parte a descoperirilor nu sunt publicate. Evaluarea ansamblului, însă, sugerează, pentru majoritatea descoperirilor, definiţii care se potrivesc

p. 259

epocii de început a culturii Ipoteşti-Cândeşti (fără a exclude piese târzii – unele fiind relativ certe, ca de exemplu forma Kolocin de la Budureasca). Tot o datarea mai timpurie – probabil în primul sau al doilea deceniu al veacului VI – se poate presupune pentru Dulceanca IV.

Siturile de la Bucureşti sau împrejurimi sunt dificil de încadrat cronologic. Aşezări-cheie nu sunt publicate, cum e cea de la Militari, fără de care nu ne putem reprezenta aspectele de început. Singurul sit cu monedă – cel de la Străuleşti – are vasele publicate fotografic, fără scară, ceea ce ne răpeşte un criteriu de comparaţie fundamental (dimensiunile). Raportul între tehnici sugerează că Străuleşti-Lunca este o aşezare mai timpurie decât cea de la Străuleşti-Măicăneşti. Cea din urmă datează (prin monede) în deceniul 5 sau 6. Probabil că succesiunea nu a fost direct cea sugerată de teren (inundaţii din Luncă s-au urcat pe terasa Măicăneşti), ci hiatusul a fost mai mare, precum o sugerează diferenţele de material, aşa încât Lunca poate fi împinsă spre începuturile sec. al VI-lea. Aspectele de început rămân obscure, deşi există şi alte cercetări care indică aşezări timpurii, după cum sugerează rapoartele preliminare pentru Vitan-Lunca sau Bălăceanca. În fine, singurele două aşezări bine cunoscute din zona Bucureştiului par să se asocieze pe a doua jumătate a intervalului. Soldat Ghivan, în ciuda fibulei digitate, pare să opteze pentru o datare mai timpurie – cea mai timpurie la care ne putem gândi, probabil deceniul 5 sau 6. Sugestia vine atât din acurateţea formelor, denotând un meşteşug “aşezat” (inclusiv pentru ceramica lucrată cu mâna), cât şi prin distribuţia claselor de capacitate, care nu reflectă fenomenele de criză din comuntăţile târzii. Ciurel pare să vină apoi, dar nu mult mai târziu. Fenomenul de criză se manifestă nu atât în degradarea raportului între tehnici, cât în deplasarea centrului de greutate spre clasele mici de capacitate. Aici se prefigurează şi fenomenul “stăpânului distant”, neatestat în nici o altă aşezare importantă a epocii, şi care, dacă interpretarea este corectă, sugerează relaţii sociale mai evoluate, dar şi mai târzii. Cele două nivele de locuire datează – cu destulă incertitudine – într-un interval între deceniile 7 şi 9.

Interpretarea cronologică a aşezărilor bucureştene – o sarcină ingrată oricum – este îngreunată de specificităţile locale foarte accentuate, ceea ce face ca termenii de comparaţie să se relativizeze. Aşa cum analiza morfologică a demonstrat, între aşezările de la Străuleşti, Soldat Ghivan şi Ciurel nu există aproape nici o legătură. Nu există, în această parte a teritoriului studiat, o serie cu sens, ca cea constituită în Oltenia de aşezările de la Gropşani şi Vadu Codrii, sau siturile de la Dulceanca, pentru vestul Munteniei. Lucrurile sunt asemănătoare pentru Târgşor şi Budureasca, ce nu par a avea multe lucruri în comun. Nu există, pe de altă parte, un paralelism de evoluţie suficient de bine demonstrabil, între arealele vestice şi cele estice. Nu există un sit tip Gropşani (sau măcar Ipoteşti), în centrul sau nordul Munteniei, care să constituie un argument al egalităţii părţilor în ecuaţie. Dezvoltarea pare inegală, în sensul că regiunile vestice, mai bine relate lumii romane, par mai bine organizate şi îşi pot asigura mai bine ceramica necesară în gospodărie. Nu se poate formula, la această oră, un scenariu al începutului aspectului cultural est-muntean; el s-ar putea ascunde chiar la Cândeşti, despre care mi s-a confirmat (din surse oculte) că prezintă un aspect dominat de ceramica de bună calitate, lucrată la roată rapidă. În mod necesar, însă, există cel puţin două centre de formare şi difuziune a ceea ce numim “cultura Ipoteşti-Cândeşti”, ceea ce nu rezultă nici din descrierea locuinţelor, nici a cuptoarelor, sau a ceramicii pisate din pasta vaselor, ci din studiul formelor.

Analiza morfologică (capitolul 14) a relevat mai multe surse culturale posibile, pentru formele ceramice produse de-a lungul secolului al VI-lea, în Câmpia Română. Cea mai importantă (atât sub raportul grupelor, cât şi sub aspect pur numeric) este tradiţia romană (cea veche, timpurie, în primul rând); aceasta domină copios, aproape exclusiv, formele din Oltenia. Acesta este aspectul Gropşani. Tradiţia romană este dominantă şi în arealul vest-muntean (Dulceanca), doar că aici tradiţia getică reprezintă o componentă importantă (aproximativ o treime). Dintre aşezările de la Bucureşti, cea mai departe de tradiţiile romane este cea de la Străuleşti (plus cea de la Căţelu Nou, în măsura în care este analizabilă); aici romanizarea este cvasi-absentă, cel puţin pe studiul formelor ceramice. Analogiile relevă o componentă carpică dominantă (cu forme foarte înalte), cu o componentă secundă înrudită, numită, generic, daco-sarmatică (ar fi poate mai corect geto-sarmatică). Acest aspect cultural, pe care l-am numit după situl unde este cel mai edificator, aspectul Străuleşti, are o difuziune geografică ce calchiază întocmai aria de răspândire a pieselor carpice din cultura Chilia-Militari (cu piese la Budureasca, Băleni, sau Sărata-Monteoru), ceea ce ne permite să nu presupunem o migraţie recentă a unor elemente moldave, ci supravieţuirea (pe acelaşi teritoriu) a celor vechi. Existenţa aspectului Străuleşti ne împiedică să considerăm că civilizaţia Ipoteşti-Cândeşti are un singur centru genetic, în

p. 260

zona Oltului (cum am fi fost tentaţi), ci să postulăm existenţa a cel puţin două, de facturi şi naturi diferite. Evident, se pune problema dacă doi fraţi cu ambii părinţi diferiţi mai sunt fraţi, iar dacă conceptul cultural Ipoteşti-Cândeşti nu este o ficţiune.

Aspectul Străuleşti nu are acelaşi caracter pur, neromanizat, în toate locurile unde se manifestă. Elemente ale unor grupe morfologice dominate de aşezarea de la Străuleşti se găsesc, în diverse proporţii, şi la Budureasca sau Soldat Ghivan (dar sunt complet absente la Ciurel, adică în imediata apropiere, dar şi la Dulceanca). Situaţiile concrete sunt dintre cele mai diferite. La Budureasca se realizează un echilibru perfect între elementele tradiţiei romane, geto-sarmatice şi carpice, iar dacă adaugăm piesa tip Kolocin – avem o sinteză perfectă a întregii câmpii. Evident, în acest caz (Budureasca) ar trebui reluată analiza, sit de sit, pentru că istoria locului pare complicată. Un peisaj aproape identic a relevat însă aşezarea de la Soldat Ghivan, deşi nu avem nici un motiv pentru a suspecta aici mai multe episoade de locuire. Astfel de combinaţii există, la nivelul uneia şi aceleeaşi comunităţi, ceea ce vrea să spună că procesul de romanizare era în marş chiar şi acum, în a doua jumătate a secolului al VI-lea (evident, vorbim aici de “romanizare” în termenii culturii materiale, singurii la care avem acces).

A mai fost definit un aspect cultural, numit aspectul Târgşor, care se particularizează prin marginea puţin răsfrântă sau deloc, cu un aspect morfologic arhaic (chiar şi pe ceramica lucrată la roată), care îl face uşor de confundat cu ceramica slavă primitivă. Dacă acest aspect este o moştenire a îndepărtatei culturi Pşeworsk, sau doar o formă cu dezvoltare locală (derivată din vasele de provizii ale secolului al IV-lea) – nu este foarte clar. Cert este că răspândirea formei se produce numai spre vest, nu spre est sau sud, ceea ce demonstrează, şi prin geografie, că nu are nici o legătură cu slavii. Distribuirea acestui look pe traseul Băleni, Dulceanca I, Vadu Codrii, Făcăi, pare să indice direcţia de dispersie a comunităţii de la Târgşor în faţa unei ameninţări pe care o bănuim. Apariţia acestei forme în altă aşezare decât cea (cele) de la Târgşor reperzintă o sugestie cronologică târzie, în interiorul spaţiului cronologic studiat. Nu ştiu cât de “romanic” este aspectul Târgşor, înaintea publicării sistematice a aşezărilor de acolo. Deocamdată este clar că nu are multe în comun cu tradiţia romanică, cel puţin cu aceea din arealele vest-muntene sau oltene. Acesta este un al treilea pol genetic al culturii Ipoteşti-Cândeşti, însă de importanţă secundară.

Celor trei aspecte definite pe morfologie – Gropşani, Străuleşti, Târgşor – le corespund, cel puţin teoretic şi în centrele de definiţie, trei tipuri de fabricaţie distincte: primul este definit de absenţa cioburilor pisate în pastă (în Oltenia există excepţii), al doilea prin prezenţa discretă a ingredientului (mai ales prin mărimea incluziilor), iar al treilea prin prezenţa masivă (atât sub aspectul mărimii, cât şi a densităţii); definiţia este una globală şi generică, ceea ce vrea să spună că şarjele de producţie pot avea abateri mai mari sau mai mici.

Există situaţii care cedează mai greu clasificărilor, iar Ciurel este un asemenea caz. Aşezarea se află la numai câţiva kilometri de Străuleşti (cu care nu are, la nivelul formelor, nimic în comun) şi de Soldat Ghivan (cu care asemănarea pare absolut întâmplătoare, nesemnificativă). Ciurel se află însă pe Dâmboviţa, în timp ce Străuleşti, Soldat Ghivan (dar şi Căţelu Nou) – pe Colentina. Sugestia este destul de clară, respectiv că viaţa socială (implicit culturală) se agrega de-a lungul râurilor, nu de-a latul interfluviilor. Nu este exclus ca spaţiul dintre Dâmboviţa şi Colentina să fi fost o întinsă mlaştină (fapt pe care pământul de sub picioarele bucureştenilor îl sugerează), iar distanţa reală între cele două puncte să fi fost mult mai mare. Publicarea ceramicii de la Militari ar trebui să ofere o explicaţie, în sensul că ipoteza are sau nu sens. În ciuda diferenţei teoretice de cronologie – aşezarea de la Militari are două fibule romano-bizantine, care o recomandă în prima jumătate a secolului, dacă nu în prima treime – formele ar trebui să reprezinte aceeaşi tradiţie cu cele de la Ciurel, aflat în imediata apropiere. Oricum, ceramica de la Ciurel, dincolo de faptul că repezintă un exemplu al izolării (precum Codân în Bucovina), are cele mai apropiate analogii în arealul Vedea, deşi pe interfluviile Dâmboviţa-Sabar-Argeş-Neajlov nu cunoaştem nici o aşezare (v. Harta 3) iar şansele ca aici să fi fost o imensă mlaştină sunt foarte mari.

În fine, este definit aspectul Vadu Codrii, după situl unde a fost întâi - şi cel mai bine – pus în evidenţă. Acesta nu este un aspect cultural distinct, iar aşezările care îl împărtăşesc nu au aceeaşi factură morfologică a ceramicii; este un aspect tehnologic şi cronologic, ce anunţă sfârşitul cilizaţiei Ipoteşti-Cândeşti. Acesta este orizontul fără ceramică lucrată la roată (sau cu foarte puţină). Caracteristica secundară este absenţa tipsiilor. La Vadu Codrii, pe dreapta Oltului inferior, există câteva fragmente lucrate la roata rapidă, însă sunt, cu multă probabilitate, rătăcite din nivelul de locuire anterior.

p. 261

Acest orizont, la Vadu Codrii, ar trebui să reprezinte etapa dinaintea dezastrului final al aşezărilor din Oltenia, într-un moment când producţia ceramică fusese complet dezorganizată – ca şi apărarea militară a capului de pod de la nordul Dunării. Acest moment istoric ar trebui căutat în jurul anului 600. La distanţă mare spre est, dincolo de Bucureşti, mai există două aşezări ale acestui orizont: Vadu Anei, în a căror inventare apare şi un fragment de la un vas relativ mare, lucrat (destul de bine) pe roata lentă. Acest obiect, cât şi poziţia geografică (exterioară aşezărilor anterioare, la est de râul Pasărea, într-o poziţie foarte expusă), sugerează că, deja, furtuna cea mare trecuse. Suntem, foarte probabil, după 614. A treia şi ultima aşezare care poate fi astăzi aliniată acestui aspect final este cea de la Şuviţa Hotarului. Şi aici apare un fragment de ceramică lucrată la roată lentă; există şi aici un indiciu că marile probleme trecuseră: capacitatea vaselor pare în progres, ceea ce indică familii în creştere numerică. Probabil ne aflăm tot undeva spre sfertul secolului al VII-lea, dar practic este imposibil de spus unde. În Muntenia nu există un sit pe care să studiem trecerea la roata lentă (ca în aşezarea Bratei 2, de pildă). Aspectul cultural următor – numit curent şi codificat Dridu – apare deja configurat în aşezarea de la Dulceanca IV (nivelul târziu), după cel puţin o altă jumătate de veac. Procesele secolului al VII-lea nu se pot studia, deocamdată, pe obiective din Câmpia Română.

Nu am să propun renunţarea la conceptul cultural Ipoteşti-Cândeşti, înţelegând că opţiunea ar avea dezavantaje pedagogice - şi nu numai. Este însă evident că conţinutul trebuie redefinit, că nu mai putem mulţumi cu definiţia “cultură romanică”, fiindcă în teritoriu apar nuanţe importante. Putem acum redefini cultura Ipoteşti-Cândeşti ca o cultură materială de sorginte romană, cu o componentă secundară geto-sarmatică, din ce în ce mai importantă, de la vest spre est. Câmpia Română poate fi descrisă ca o scală (sau grafic) ce descrie procesul de romanizare, cu intensităţi mai mari în apropierea focarului – fostele provincii romane şi capetele de pod ale secolelor următoare -, descrescând proporţional, aproape, cu distanţa de la focar. Dacă în Oltenia formele de tradiţie romană au practic exclusivitatea, în vestul Munteniei acestea nu mai reprezintă decât două treimi. În zona Vedea ceramica lucrată la roată şi ceramica lucrată cu mâna se află, în general la paritate, în timp ce în zona Bucureştiului media ceramicii bune pare să fie undeva la 25%. În această din urmă zonă, formele de tradiţie romană au o pondere între o treime şi un sfert. Cifre similare sunt de găsit în nordul Munteniei. În extremitatea răsăriteană a aşezărilor din câmpie este identificat un mediu cultural de sorginte carpică, slab romanizat, numit aspectul cultural Străuleşti. Formele tipice nu sunt realizate pe roată, iar extensia teritorială a acestor forme înalte este limitată la câteva puncte din centrul câmpiei (la est de Dâmboviţa) şi nordul câmpiei. La limită, descrierea culturală atât de distinctă şi teritorializarea bine marcată ar putea justifica ideea că aceasta este o altă cultură. Nu există însă “situri curate” ale aspectului Străuleşti. În toate apare – fie şi diluat - şi o componentă morfologică (dar şi tehnologică) romană, cât şi grupe ale tradiţiei geto-sarmatice (= Chilia-Militari), care se întâlnesc şi în restul câmpiei, elementele de unitate fiind majoritare. Se pot defini şi aspecte culturale locale, cum este cel pus în evidenţă la Târgşor, care se pot manifesta izolat şi în alte părţi ale arealului studiat.

Tentaţia de a propune schimbări în nomenclatorul cultural a fost mare, cu atât mai mult cu cât aşezările eponime sunt departe de a reprezenta nişte repere. Există apoi, nu-i aşa, faciesuri net distincte, care pot fi numite ca atare. Opţional, aspectele culturale definite (Gropşani, Străuleşti, Târgşor) pot fi folosite pentru a exprima nuanţe. Nu există însă graniţe ale unor forme culturale, ci un continuum cu multe cu trepte intermediare. În ciuda faptului că între vest şi est există diferenţe apreciabile, tabloul nu realizează contraste, ci un degradé. Cultura Ipoteşti-Cândeşti, prin diversitatea sa, ilustrează procesul de romanizare, aflat la diverse nivele de maturare.

Este însă ceramica de la Sărata Monteoru expresia culturii Ipoteşti-Cândeşti? Nu este o întrebare simplă, fiindcă, cu puţine excepţii, formele de acolo nu au multe în comun cu tradiţia slavă primitivă. Legăturile cu aşezările mai bine cunoscute din Câmpia Română există, însă sunt difuze şi au mai mult un caracter generic (analogii la maxim o şesime din piese). Formele ceramicii din necropolă nu seamănă, la limită, cu nimic anume. Ele reflectă probabil, în mare măsură, elemente locale, însă până la această oră nu avem nici un lot ceramic comparativ din zona Buzăului sau a Vrancei. Din datele existente la acest moment aş spune că această ceramică nu se poate integra în peisajul morfologic al Câmpiei Române, respectiv cultura Ipoteşti-Cândeşti.

Privind Harta 2 constatăm câteva segregări cărora trebuie să le dăm atenţie: în primul rând, aşezările şi necropolele au arii de cvasi-exclusivitate. Aşezarea de la Cândeşti este cert anterioară necropolei de la Sărata-Monteoru, deci necropola se află în afara perimetrului locuit în forme semi-

p. 262

sedentare. Singura problemă cu adevărat interesantă o pun cele două morminte de incineraţie de la Balta Verde. Necropola a fost descoperită într-o cercetare de sondaj iar cercetarea nu a fost reluată, deci nu ştim cât de mare a fost (dar oare mai este?...). Acolo însă nu sunt clare lucruri importante, ca, de pildă, dacă depunerea s-a făcut în urne sau direct în groapă (fragmentele ceramice provenind de la ofrandele depuse pe rug). În absenţa unor date minimale nu se poate face o alocare culturală. Cert este nu există alte morminte de incineraţie în perimetrul studiat (cele două “morminte” de la Dulceanca sunt probabil amenajări magice, fiindcă lipsesc argumentele tipice ritualurilor funerare cunoscute, iar necropolele nu se amenajează în pragul uşii; distincţia dintre “lumea celor vii” şi “lumea celor morţi” este comună tuturor culturilor, inclusiv sub aspect spaţial). Am presupus chiar că cel puţin una dintre expediţiile lui Priscus şi una a lui Petrus au avut ca ţinte extremitatea vestică a Olteniei. Pe de altă parte, morminte de incineraţie în urne lucrate la roata rapidă există şi la Sărata-Monteoru, chiar dacă puţine (nu am aflat câte). Dacă nu presupunem că defuncţii culturii Ipoteşti-Cândeşti plecau pe alte plaiuri prin mijloace şamanice, atunci este clar – cel puţin la nivel logic – că locuitorii regiunii practicau ritualuri funerare care nu lăsau urme arheologice, sau lăsau, însă urme foarte discrete. Analogia din Moldova, de la Lozna, sugerează că ar fi vorba despre incineraţie în gropi simple, cu inventar extrem de sumar, adică modelul dominant în necropola de la Sărata Monteoru. Evident, ar fi nevoie de noi descoperiri, mai ales la sud de Carpaţi, pentru ca explicaţia să devină pertinentă. Astfel de complexe se lasă aşteptate, fiind greu de descoperit (numai întâmplător!), probabil şi fiindcă în orizontul de aşteptare al multor arheologi lipseşte obiectul (câţi colegi s-ar grăbi să publice nişte gropiţe fără inventar?). Asemenea complexe există, însă, aşa cum am avut ocazia să constat într-o recentă periegheză pe braţul Borcea (aşa-dar, nu acolo unde le aşteptam).

O a doua serie de exclusivităţi se referă la separarea zonelor geografice cu locuinţe în bordeie şi cu tezaure monetare (se exclude tezaurul de la Troianul, care cuprinde numai monedă fracţionară, întinsă pe cinci veacuri, cu o structură tipică pentru un un cunoscător al sistemului metrologic roman). Aceste tezaure sunt rezultatul prăzilor la sudul Dunării, îngropate de jefuitorii slavi în contextul unor acţiuni de represalii. Plasamentul geografic al tezaurelor arată că, realmente, elementele militare cele mai active ale slavilor rezidau cel mai adesea pe malul fluviului, în vecinătatea prăzii, iar că această realitate nu se potriveşte numai mijlocului de veac – atunci când a consemnat Procopius, ci şi la final de veac – de când datează tezaurele. Se mai face demonstraţia că, dacă slavii aveau controlul nominal al unor întinse teritorii la nord de Dunăre – ceea ce răspândirea unor fibule digitate pare a indica – ei nu ocupau efectiv tot acest teritoriu, ci au preferat vecinătatea vadurilor de la Durostorum, Carsium sau Dinogetia (cele mai bune de pe cursul inferior al Dunării). Necropola de la Sărata-Monteoru încheie descrierea teritoriului populat de slavii în Muntenia, care se suprapune Bărăganului şi câtorva unităţi de relief alăturate.

Unanimitatea cercetătorilor străini (Rusanova, Parczerwski, Fiedler, etc.) de a considera aşezările din Câmpia Română drept perimetru primitiv al culturii “Praga”, cât şi numeroasele exemple de arheologi români, inclusiv din generaţie tânără (Curta, Stanciu), care au marşat pe aceeaşi variantă, se constituie într-un contingent impresionant, prin număr şi renume. Tezele lor, datorate unei minime rezistenţe în faţa mărturiei izvoarelor şi absenţei celei mai elementare analize a materialului ceramic, cu trimiteri bibliografice pe post de argumentaţie (răspunderea fiind astfel colectivă, adică a nimănui), nu constituie decât unul dintre miturile ştiinţifice cele mai răsunătoare ale ultimilor 50 de ani, care va mai face “şcoală” multă vreme, prin universităţi. Evident, nu se pune aici nici un moment problema “patriotismului” (sau, simetric, absenţa acestuia) sau a “relei voinţe” – termeni care ar trebui excluşi dintr-o discuţie colegială. Exagerările naţionaliste au pus la rândul lor în circulaţie teze (e.g. “romanitatea” şi “unitatea culturală” a teritoriilor “carpato-danubiano-pontice”, “caracterul creştin şi sedentar al poporului român”, exclusivitatea utilizării monedei de bronz de către “autohtoni”, etc.) care nu numai că nu au convins pe multă lume (din cercurile profesionale), dar au împins cercetarea pe direcţii fără viitor, forţând cercetătorii străini să caute alte explicaţii, care să ofere mai mult sens.

Diferenţele dintre ceramica Ipoteşti-Cândeşti şi cea slavă primitivă sunt – în ciuda aparenţelor – mult prea mari pentru a fi trecute cu vederea. Ele încep cu tehnica de fabricaţie, roata olarului contribuind cu un important contingent de piese, până la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al VI-lea. Prezumţia că slavii – pătrunşi în Muntenia încă de la începutul secolului, după unele teorii – ar fi deprins utilizarea roţii, de la localnici sau de la meşteri bizantini, se loveşte de constatarea că procesul este invers, de renunţare progresivă la serviciile olarului, pe măsură ce infiltrarea slavă este mai substanţială.

p. 263

O a doua diferenţă o constituie regimul decorativ, practic absent în lumea slavă contemporană (discutăm aici numai despre ceramica lucrată manual, evident). Dacă tema liniei ondulate poate fi considerată pur şi simplu o imitaţie a decorului ceramicii de atelier, crucile (simple sau gamate) nu au analogii nici pe ceramica lucrată la roată, nici pe ceramica slavă primitivă, fiind un specific al teritoriilor limitrofe Carpaţilor răsăriteni şi meridionali. Decorul cu alveole pe buză, a cărui continuitate de exerciţiu este demonstrabilă pentru secolele anterioare, şi care este identificat din siturile cele mai timpurii (inclusiv pe ceramica lucrată la roată), apare în lumea slavă (mai ales răsăriteană) în secolul al VII-lea şi devine frecvent începând cu secolul VIII, atunci când această modă – niciodată semnificativă la Dunărea de Jos – fusese părăsită de producătorii de ceramică din Câmpia Română.

Formele culturii “Praga” şi ale culturii Ipoteşti-Cândeşti sunt suficient de distincte pentru a evita confuziile. Asemănări apar doar pentru grupe morfologice cu largă circulaţie, produse în Câmpia Română inclusiv la roată, forme datorate moştenirii romane, care însă nu adresează doar spaţiul carpato-danubian, ci, în grade diferite, toată Europa; astfel de asemănări vizează forme din arealele slave vestice, populaţii care nu pot fi suspectate a fi jucat un rol în Câmpia Română înaintea ultimelor două decenii ale veacului VI, atunci când deja cultura Ipoteşti-Cândeşti era în disoluţie. În ciuda faptului că originea unor tipuri de fibule digitate pare a fi în adâncurile Ucrainei, nu au fost depistate nici un fel de analogii ale formelor ceramice în această direcţie (cu o excepţie, la Budureasca). Numărul vaselor a căror formă poate fi, ipotetic, legată de experienţa culturală slavă, este undeva la 3%, ceea ce conduce la ideea că slavii în migraţie nu mai produceau ceramică, beneficiind în acest sens (şi în altele!) de serviciile comunităţilor dependente şi a indivizilor în captivitate. Ideea că slavii au migrat în număr mare, cu familii şi cu tot avutul lor din ţara de origine, este sugerat de evidentele exagerări ale izvoarelor literare, care vorbesc de zeci de mii şi de sute de mii de prizonieri, ceea ce este contestabil şi arheologic (unde sunt înhumate sutele de mii de prizonieri, reprezentând de câteva ori populaţia locală din Câmpia Română?) şi numismatic (fabuloasele averi răpite din Imperiu refuză să apară, cu excepţia unor tezaure de monedă de bronz, de valoare totală neglijabilă). În realitate, izvoarele nu amintesc nicăieri, explicit, de migraţia cu familiile şi avutul, ci doar de satele, colibele “jalnice”, ogoarele şi “grămezile” de grâne. Este astăzi cât se poate de sigur că acele sate nu erau slave, ci sub autoritate slavă. Migraţia a pus în mişcare numai surplusul demografic al lumii slave, deci “cadeţii”, care şi-au asigurat reproducerea prin forţa armelor. Acest peisaj este sugerat de ceramica de la Sărata Monteoru, cât şi de proporţia între mormintele de incineraţie în urnă şi în groapă (aproximativ 1 la 7). Că această mână de oameni ar fi putut lua în stăpânire directă şi efectivă toate aşezările din Câmpia Română, în numai câteva decenii – este îndoielnic. Este suficient să ne gândim ce s-a întâmplat cu aceşti războinici după prăbuşirea limesului (614): au ocupat nord-estul actualei Bulgarii. De ce doar atât? Pentru că acesta era potenţialul lor şi teritoriul necesar, pe care îl puteau controla. Colonizarea sudului Balcanilor s-a făcut într-o etapă anterioară (587) şi a pornit din bazinul Dunării mijlocii, nu de la Dunărea inferioară.

În fine, un ultim argument al diferenţelor între ceramica slavă primitivă şi ceramica culturii Ipoteşti-Cândeşti îl oferă studiul capacităţilor vaselor ceramice. O oarecare compatibilitate între mediile uzuale în lumea slavă (foarte asemănătoare pe largi spaţii) se poate stabili numai cu siturile timpurii (Gropşani, Budureasca) din Câmpia Română. Aşezarea de la Gropşani nu numai că este dominată de ceramica de atelier, dar vasele se structurează pe clase de capacităţi, după reguli ale lumii romane, ceea ce nu se întâmplă nicăieri în lumea slavă (iar, la acelaşi nivel, în nici un sit din Muntenia). Tendinţa de scădere a mediilor de capacitate, pentru aşezările din Câmpia Română, până la mai puţin de jumătate din mediile normale în oricare alt sit slav cert, nu reflectă expansivitatea lumii slave, ci criza profundă a societăţii rurale locale. Primele semne de pierdere a vitalităţii, în mediu slav (dar niciodată la un nivel catastrofal), se înregistrează numai spre finalul secolului al VIII-lea. Între evoluţia celor două lumi nu există nici o paralelă. Nu în secolul al VI-lea.

Prezenţa slavă în Câmpia Română, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, este argumentabilă şi fără să vedem în fiecare ciob produsul unui migrator. Ar fi absurd credem că aceste aşezări trebuie să fie slave, atâta vreme cât un orizont de aşezări slave (mixo-slave, aş spune) nu apare nici în Bulgaria de NE înaintea jumătăţii secolului al VII-lea (Koleva). Trecerea de la economia de pradă la economia rurală, de pace, nu s-a realizat, nici la sudul Dunării, decât după dispariţia “generaţiei eroice”, care luptase sub zidurile Constantinopolelui.

p. 264

Concluziile istorice ale tezei sunt cele de mai sus. Se pot adăuga multe alte lucruri, riscând însă diluarea mesajelor importante. Înainte de a încheia, cred că este cazul să fac o evaluare a momentului cercetării, a succeselor şi eşecurilor acestei întreprinderi.

Am început studiul culturii Ipoteşti-Cândeşti acum aproximativ şapte ani. Un an mai târziu, obiectivele mari ale acestei lucrări erau deja stabilite. Atunci când m-am înscris la doctorat credeam că voi putea finaliza ceva mai repede; din fericire – nu a fost aşa. Din fericire – fiindcă unele întârzieri sunt benefice. Nu mă gândesc doar la faptul că în ultimii câţiva ani au apărut mai multe lucrări de referinţă – ceea ce este încurajator – a căror asimilare se face în timp şi cu timp, cât şi la faptul că obligaţiile de serviciu m-au constrâns, în câteva rânduri, să iau distanţă de un obiect de studiu suficient de pasionant – pentru mine, cel puţin – pentru a uita de aproape orice altceva; distanţă necesară pentru a putea corecta opinii prea pătimaşe sau pur şi simplu necoapte, perspective tehnologice înguste şi exclusiviste. Temporizările au adus, în contra-partidă, unele decorelări în practicile de înregistrare, încurcături în “contabilizarea” informaţiei, defecţiuni care au costat – tot timp – pentru a fi corectate, în măsura în care a fost posibil.

O slăbiciune şi o calitate totodată o constituie împrejurarea că sistemul tehnologic – Compas – s-a născut şi s-a perfecţionat paralel cu cercetarea. Căutarea permanentă de noi soluţii de tratare a unor situaţii inedite avut drept rezultat diversificarea mijloacelor de cercetare, postularea necesităţii studiului din perspective diferite, a căror concluzii să se verifice reciproc, însă a avut ca rezultat, uneori, aplicarea unor măsuri distincte pentru grupuri de obiecte asemenea (ceea ce este mai evident în volumul de Anexe, secţiunea IV). Am fost conştient de riscurile unor astfel de practici, însă am considerat că este preţul care trebuie plătit pentru progresul mijlocelor de cercetare. Cercetarea după sisteme metodologice etalonate, respectate întocmai de la un capăt la altul al cercetării, este un imperativ teoretic, însă osificarea metodelor de studiu – inclusiv cele prezentate de această lucrare – nu poate avea consecinţe faste. Operarea în baze de date a făcut ca perspectivele teoretice să poată fi schimbate cu destulă supleţe, fără mari pierderi de timp, ceea ce ar fi fost imposibil într-o organizare pe spaţiu-hârtie. Gestionarea informaţiei prin metode de tipul “analogiilor relative” sau “analogiilor absolute”, cu mijloace “clasice” (creion, hârtie, calculator de buzunar), ar fi solicitat câteva vieţi, nu câţiva ani. Concluzia este că deschiderea spre noi tehnologii şi tehnici de lucru este direct proporţională cu posibilitatea şi abilitatea de a folosi un computer. În ciuda unor opinii exprimate în mai multe rânduri, a aparenţelor pe care le oferă Sistemul Compas, privit din afară, nivelul de tehnicitate al lucrării nu este nici foarte ridicat, nici rezultatul unei viziuni “inginereşti” (deşi poate nu ar fi fost rău), nici nu presupune abilităţi inaccesibile persoanelor cu instrucţie superioară. Este însă la fel de adevărat că această lucrare nu ar fi fost posibilă fără accesul la un calculator (acasă şi la servici). Handicapurile pe care arheologia română le resimte – declarat sau nu – în faţa colegilor din străinătate (inclusiv din unele ţări vecine), se datorează accesului scăzut la mijloace tehnice, inclusiv a mentalităţilor profesionale rezultate. Acest handicap poate fi însă resorbit, în bună măsură, într-un timp rezonabil, cu condiţia ca factorii de decizie (la nivel politic, dar şi la nivelul managementului cercetării) să identifice priorităţile şi să acţioneze în consecinţă.

Eşecurile acestei lucrări sunt, majoritatea, consubstanţiale obiectului de studiu. Absenţa informaţiilor utilizabile despre fabricaţia ceramicii, lacătele ruginite de la depozite, selectarea materialului arheologic pentru publicare, erorile de desen, nerespectarea unor standarde minime de reprezentare (scara, simetria bilaterală falsă, reconstituirile discutabile), au limitat capacitatea sistemului de a produce concluzii mai ferme. Erorile de reprezentare a obiectului ceramic afectează în special studiile de capacitate, nu atât mediile de sit (complex), cât stabilirea existenţei/ inexistenţei unor măsuri de capacitate; daunele produse clasificării morfologice sunt estimate ca fiind mai mici, dar neîndoielnic – măsurătorile aplicate unor obiecte ideale ar fi condus la diferenţe şi poate la redactarea altor concluzii, fie şi secvenţial. Oricâte eşecuri aş contabiliza, afirm că o măsurătoare – fie şi pe un obiect deformat – reprezintă mai mult decât o aproximare, iar gestiunea informaţiei prin mijloace computerizate este şi va fi superioară memoriei umane şi intuiţiei, oricât de strălucite.

Nu-mi fac iluzii că tezele enunţate - şi cu atât mai puţin ipotezele – vor rezista analizei şi timpului în integralitatea lor şi nu exclud să mă despart benevol de unele afirmaţii, cum am mai făcut-o. Dacă vor exista beneficii ale acestei lucrări, aş dori ca ele să se manifeste nu atât pe tărâmul concluziilor, ci pe teritoriul metodelor de cercetare. Dacă viitoarea generaţie de arheologi va hotărâ că măcar direcţia este cea bună, atunci voi considera că mi-am atins cel mai important obiectiv.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I