CAPITOLUL 13. Morfologie alfa-numerică

[p. 183]

13.1. Accidente morfologice

Natura culturală a accidentelor morfologice a apărut foarte limpede autorului acestei lucrări, încă de la început; prelucrarea lor nu s-au bucurat însă de o atenţie specială; această introducere nu disculpă cercetătorul pentru neglijenţă, fiind doar o constatare şi o explicaţie asupra stării de fapt. Aşa cum se poate constata în Anexe, p. 306-308, au fost recenzate peste 2300 de piese, din peste 5000 înregistrate în baza de date, adică mai puţin de jumătate. Restul pieselor reprezintă, în imensa majoritate, material de referinţă din lumea slavă; or, ceea ce numim accidente morfologice caracterizează practicile de modelare avansată, ceea ce face ca în lumea slavă arhaică aspectul să fie practic absent.

Nici în societăţile cu experienţă şi rafinament în materie de modelare a recipientelor ceramice – fracturile morfologice nu reprezintă o prezenţă asiduă, doar 5,4% din materialul recenzat fiind “pozitiv”, nici un lot ceramic neremarcându-se prin cifre considerabil mai mari. Cele mai frecvente “fracturi” (fie ele nervuri, discontinuităţi sau praguri) marchează estetic limita dintre gât şi corp, sau limita dintre corp şi picior, fiind, cum am mai spus, mai mult o specie a decorului decât un aspect pur morfologic. Consultând lista de la Anexe, constatăm că marea majoritate a tipurilor de fracturi se regăsesc pe ceramica lucrată la roată (ambele tipuri), dar şi pe ceramica modelată manual, şi în loturile de control ale culturii Chilia-Militari sau de la Iatrus. Aşa cum vom vedea, o bună parte a ceramicii modelate manual din cultura Ipoteşti-Cândeşti reproduce morfologic – imperfect, fireşte – ceramica lucrată la roată, mărturisind în acest fel, în modul cel mai direct, extracţia culturală a producătorilor, sau cel puţin modelele lor de referinţă. Apariţia fracturilor morfologice – chiar şi pe morfologii fără legătură cu tipurile produse la roată, cunoscute -, în condiţiile în care, evident, sunt mult mai greu de realizat prin modelare manuală, reprezintă un alt aspect al tendinţelor imitative ale ceramicii casnice, care, în ciuda handicapului tehnic, perpetuează modele consacrate. La dosarul “imitaţie” mai intră – după cum vom vedea în continuare – copierea unor forme dificile de buză, ca şi recipientele cu ansă, produse, în marea majoritate (!) fără ajutorul roţii.

[p. 184]

Lista de la Anexe este în sine suficientă şi se pretează la analize elaborate, însă cred că vor fi suficiente câteva comentarii, pentru a ilustra valoarea materialului documentar.

Discontinuităţile externe (notate a)§ sunt un fenomen rar, întâlnit în mod normal pe formele accentuat bitronconice, cu diametru median “carenat” (situaţie notată b VI, ca în exemplele de la Codân, datorate orizontului Culturii Tumulilor); însă acest gen de piese nu au făcut obiectul cercetării. În mod excepţional, acest tip de fractură se poate produce şi în zona IV[2] (între gât şi corp), după cum se atestă pe cele trei piese modelate manual de la Ciurel şi Soldat Ghivan. Pe lotul cercetat nu există nici o astfel de situaţie pe ceramica lucrată la roată, însă evident, exemplele apar dacă lărgim căutările[3]. Foarte rar discontinuităţi externe atenuate apar pe mijlocul unei calote, fie superioare (a V), fie inferioare (a VII; acest caz pe ceramică lucrată la roată). În practică este greu de făcut distincţia între discontinuitatea externă şi ceea ce am numit “bifocalitate” (divergentă – c – şi convergentă – c’); şi aceste cazuri sunt rare.

Discontinuităţile interne (notate b) se întâlnesc cel mai frecvent pe diametrul minim al gâtului (notat III) şi sunt specifice recipientelor cu gât foarte scurt sau absent. Varianta atenuată (în care unghiularitatea nu este evidentă, deci nu realizează muchie) se întâlneşte atât pe ceramica lucrată cu roata, cât şi pe cea modelată manual, în proporţii echilibrate, cu o foarte bună distribuţie geografică (absentează totuşi în siturile bucureştene); varianta marcată – sau pregnantă – (notată b’ III) se întâlneşte, firesc, numai pe ceramica modelată cu roata olarului, cu aceeaşi absenţă în aşezările bucureştene. Discontinuitatea internă apare, simetric, în zona IX, pentru vasele ale cărui picior se evazează fără tranziţie, frecvenţa şi distribuţia fiind similară cu zona III. Acelaşi tip de fractură se produce în zona IV, mai mult sau mai puţin pronunţat, având aspectul unui umăr înălţat brusc (fără tranziţie); această supra-lărgire a corpului presupune o execuţie dificilă, motiv pentru care se găseşte aproape exclusiv pe ceramica lucrată la roată. Acest fenomen este descriptiv analog, dar de mai mică amploare decât “supraînălţarea” (notată d), care este şi mult mai rară.

Pragurile sunt un alt tip de discontinuitate, întâlnite pe ambele specii. Pragurile ascendente (notate e) se realizează şi ele, cu prioritate, în zona gâtului sau a piciorului. Pragurile ascendente la gât sunt specifice numai ceramicii modelate la roată (ar fi şi greu altfel!), dând gurii vasului un aspect de pâlnie, cu “guler”; din cele 4 exemplare ale lotului de control, două sunt de la Iatrus, iar câte una de la Gropşani şi Dulceanca. Pragurile ascendente din zona bazei vasului provin numai de la ceramica lucrată cu mâna şi aparţin, paradoxal, unor forme fără picior. Intenţia “decorativă” este în acest caz foarte discutabilă şi nu trebuie să căutăm analogii pe ceramica profesională, fiindcă deformarea pare să se datoreze finisării părţii inferioare a vasului cu o paletă plată, orientată mult către interior[4], probabil în încercarea de a aduna “mustăţile” de pe suprafaţa de lucru.

Pragurile descendente (f) nu sunt numeroase, dar sunt bine atestate pe ambele specii, în toate arealele, inclusiv pe materialele de referinţă din secolele II-III (Chilia-Militari) şi IV-VI (Iatrus). Ele se aplică în mod egal zonelor IV şi VIII, fiind practic o variantă a discontinuităţilor unghiulare interne (b), aplicate cu asiduitate în aceleaşi zone.

Segmentele cilindrice (g) sau conice (h) presupun la rândul lor execuţii tehnice pretenţioase şi nu se regăsesc decât pe ceramica lucrată la roată. Aceeaşi observaţie se face pentru acoladele interne (i) şi nervuri (k), care practic sunt de neexecutat fără o roată rapidă şi o pastă de calitate. În mod excepţional pot exista însă tentative de a imita execuţiile pretenţionase, după cum se vede pe exemplarul de la Codân (Anexe, p. 308, poziţia 104; este însă o piesă ceramică datată în secolul VIII – ceea ce este aproape curios, fiindcă imită modele mult mai timpurii).

În concluzie, 39 de piese din 125 (31,2%) piese cu “accidente morfologice” sunt recipiente ceramice modelate manual, care imită formele realizate de meşteri olari, reflectând cel puţin o tendinţă psihologică de integrare a lumii rurale în standardele estetice

[p. 185]

ale lumii civilizate. Trebuie spus că efectul obţinut asupra privitorului este mai degrabă hilar[5], accentuând senzaţia de barbarism, de “ciudăţenie”. Modelele acestor tentative nu se află însă în barbaricum, ci tocmai în lumea romană, în ciuda aparenţelor.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – morfologia buzelor de vas

---

§ La nevoie – revezi capitolul teoretic (§ 3.3) şi lista-memorator i din Anexe.

[2] Pentru „zone” - revezi planşa VI, fig. 19.

[3] Histria, Thermae II, faza IV A-B, respectiv secolul VI (SUCEVEANU 1982, pl. 18/43).

[4] De exemplu FERCHE 1992, fig. 9/6(b).

[5] E.g. FERCHE 1979, fig. 13/4, 20/13; FERCHE &1981, fig. 9/4 (v. vol. III, pl. LXXIII/149).