CAPITOLUL 14: Morfologie numerică

[p. 192]

14.2. Seria tipologică Ipoteşti-Cândeşti

Alcătuirea unei serii tipologice generale era chiar scopul acestei cercetări, atunci când a debutat, cu circa 6 ani în urmă. Ea se poate exprima pe o singură pagină (Anexe, p. 299). Tabelul cuprinde, pe coloane, cele 45 de entităţi taxonomice, iar pe rânduri 14 situri analizate (extrem de inegale ca număr de piese analizate). Ordinea rândurilor (adică a siturilor) nu este una prestabilită, ci a rezultat, oarecum, din încercări repetate, prin regulile înserierii. Principala problemă era alegerea unui cap de serie (aici Gropşani – Gura Gurgotei), alegerea fiind însă relativ simplă. Capul de serie ar fi putut fi unul cronologic (dacă acest lucru ar fi fost deasupra oricărei îndoieli), sau unul geografic, o a doua condiţie fiind să existe un lot ceramic semnificativ. Situaţia culturală în vestul arealului studiat părând din start mult mai clară, alegerea Gropşanilor era practic singura soluţie. Au urmat situl-pereche de la Gropşani-Ovrei, aşezările de la Dulceanca (în ordinea reieşită din studiul monografic publicat[4]), apoi celelalte situri, din centrul şi nordul Munteniei, în ordinea apariţiei.

Nu am folosit, pentru acest tabel, distincţiile între orizonturile B şi A de la Gropşani – Gura Gurgotei şi Ciurel, nici distincţia între Dulceanca I a şi I b. În acest din urmă caz nici nu era posibil, formele utilizabile de la Dulceanca I b fiind cu totul două. Pentru orizonturile de la Gropşani şi Ciurel, bine constituite şi relativ numeroase, am considerat că dinamica morfologică a perioadei nu poate fi prea mare şi am preferat să utilizez loturile întregi, mult mai semnificative numeric. Curiozitatea m-a împins ulterior să observ şi distribuţiile grupelor pe nivelele stabilite de locuire, încercare ce a prilejuit observaţii interesante. În privinţa celor două orizonturi de la Gropşani (vezi tabelul analitic al distribuţiei grupelor pe nivelurile de la Gropşani), este de observat că deşi numărul de piese este similar (17, respectiv 15), numărul de grupe din orizontul mai târziu este la jumătate, ceea ce se poate interpreta ca o tendinţă de standardizare a formelor. Mai mult decât atât, cele 3 forme rămase nu sunt decât variante ale aceleiaşi oale romane (v. catalogul ilustrat pentru edificare, sau cifrele mediilor de grupă, extrem de asemănătoare), iar grupa în expansiune este CR_11, caracterizabilă printr-o înălţime scăzută, după tipicul ceramicii romane târzii.

[p. 193]

Nu pot părăsi tabelul distribuţiei formelor pe orizonturile de la Gropşani fără a sublinia că el dezleagă o mai veche nedumerire pe care o aveam privind tabelul E.1. Nedumerirea era legată de distribuţia grupelor la Dulceanca IV, acolo unde grupele CR_01A şi 2A sunt absente. Dacă poziţia sitului în înseriere este corectă (este în fapt, repet, rezultatul unei alte cercetări anterioare), atunci aceste două grupe – prezente şi la Gropşani, dar şi la Dulceanca II şi I – ar fi trebuit să apară şi la Dulceanca IV. Existenţa grupei CR_2A în orizontul timpuriu de la Gropşani (B) dar absenţa ei în orizontul mai târziu (A) – teoretic cvasi-contemporan cu Dulceanca IV – a început să clarifice lucrurile. Dintr-un motiv sau altul, această formă, mai veche, este abandonată temporar, dar refolosită apoi. Mecanismul unor astfel de situaţii mă tem că nu poate fi explicat, la acest moment, decât suficient de ipotetic pentru a trece ipoteza sub tăcere. Această grupă pare în progres într-o perioadă imediat următoare aşezării de la Dulceanca IV, înregistrând o piesă la Dulceanca II, două la Dulceanca I şi 3 la Soldat Ghivan. Un fenomen oarecum paralel pare să se petreacă şi cu grupa CR_1A, a cărei utilizare se amplifică spre finalul intervalului studiat. În fine, absenţa acestor grupe de la Dulceanca IV s-ar putea datora, în bună măsură, hazardului arheologic. Deşi ceramica lucrată la roată reprezintă circa 40% din inventarul de la Dulceanca IV, doar o piesă din cele 10 clasificate fac parte din această categorie tehnologică.

Despre cele două orizonturi de la Ciurel ştiam deja, după distribuţia grupelor pe complexe, că sunt destul de diferite; tabelul anex exprimă mult mai lapidar acelaşi lucru. Interesant este că subgrupele pereche (CR_02A şi 02B, 09A şi 09B) se distribuie pe acelaşi orizont, refuzând să arunce o punte peste cele două nivele de aşezare. Repetarea unor astfel de experienţe, cu niveluri de locuire ne-asemenea (Dulceanca I, Gropşani, dar mai ales Ciurel), ar trebui poate să dea mai mult de gândit. Cum se face că loturi ceramice din acelaşi loc geografic, despărţite de cel mult câteva decenii, să fie atât de diferite reciproc, fără a ieşi totuşi dintr-un perimetru cultural mai larg? O întrebare cu adevărat provocatoare! Se poate încerca un răspuns: este puţin probabil ca deprinderile olăriei casnice, învăţate în familie, să dea variaţii atât de mari de la o generaţie la alta; lucrurile ar părea mai fireşti dacă producătorul ar schimba... comunitatea. Având în vedere dimensiunile foarte reduse ale comunităţilor epocii, este greu de crezut că se practicau căsătoriile endogame. Căsătoriile exogame ar explica mult mai bine atât variaţiile morfologice constatate atât la nivelul fiecărui nivel de locuire, cât mai ales între episoadele habitaţionale diferite. Aceasta este doar o ipoteză şi nu este necesar să o demoleze nimeni, fiindcă nu are ce. Evident, astfel de explicaţii nu sunt necesare la Gropşani (fără a fi excluse), unde modificările par a ţine de conectarea superioară a nivelului nou (A) la practicile meşteşugului de atelier, inclusiv schimburile economice/ de servicii implicate.

O primă observaţie referitoare la seria tipologică este concentrarea semnificativă a materialului în primele 14 entităţi. Primele 6 grupe (dominate de Gropşani), adică 13,3% din entităţile înserierii, adună 66 de piese, adică 33,3% din piese; altfel spus, “densitatea” acestor grupe este de aproape două ori mai mare decât media şi de peste 3,5 ori mai mare decât în restul lotului. Lucrurile stau asemănător şi cu următoarele 8 grupe (= 17,8%), care adună 53 de piese, adică 26,8% din lot. Aceste cifre se datorează, pe de o parte, standardizării superioare a formelor la Gropşani. La Gropşani – Gura Gurgotei 26 de piese clasificate se distribuie în 6 grupe (= 4,33 piese la grupă). La Dulceanca II 15 piese se distribuie în 9 grupe (= 1,67). La Soldat Ghivan 25 de piese se distribuie în 12 grupe (= 2,08). Pe de altă parte, aceste forme au cea mai bună distribuţie în spaţiu. Din primele 6 grupe, într-un caz (CR_01A) forma se distribuie pe 6 situri, în două cazuri – pe 5 situri, iar într-un caz – în 4 situri; în tot restul tabelului, avem doar alte 3 grupe care se distribuie pe câte 4 situri, şi acelea sunt grupele specifice arealului Dulceanca. Faptul are nu numai explicaţii culturale, dar şi conjuncturale: o explicaţie este slaba publicare a unor situri din a doua jumătate a tabelului (Căţelu Nou, Târgşor, Băleni[5]); o a doua explicaţie constă în întâmplarea că cele două mari situri bucureştene publicate, Soldat Ghivan şi Ciurel, sunt extrem de ne-asemenea, fapt asupra căruia vom reveni.

[p. 194]

Enunţul fundamental pe care trebuie să-l facem faţă de principalele grupe de la Gropşani (CR_11, 05A, 1A, 2A – în ordinea înserierii) este caracterul lor fundamental roman. Tabela sinoptică a grupelor morfologice (Anexe, p. 302) prezintă analogii care nu lasă loc nici unui dubiu: grupa Cireşanu 7 (deci grupa a şaptea a aspectului cultural Cireşanu) şi Celei (media puţinelor vase publicate) – pentru CR_11, grupele 6b şi 7a ale ceramicii romane din Oltenia (sec. II-III) – pentru CR_05A, grupa 7a a ceramicii romane din Oltenia – pentru CR_01A, grupa 2a de la Mogoşani – pentru CR_02A. Este semnificativă apariţia a patru analogii “istorice” (trei grupe de ceramică romană timpurie, una de la Mogoşanu şi una Cireşanu) şi doar o analogie din lumea romană contemporană “bună” (Celei), sau două dacă luăm în considerare şi grupa 1 Capidava (ceramică lucrată cu mâna, pe care deja am definit-o ca fiind traco-romană), cât şi absenţa oricărei trimiteri la Iatrus. După cum spuneam, legăturile – cel puţin cele mărturisite de ceramică – între Moesia Secunda şi Illyricum par la rândul lor destul de fragile, fapt care rămâne de demonstrat într-o cu totul altă lucrare. Chiar şi restul analogiilor sunt interesante: din Moldova s-au selectat numai grupe lucrate cu roata (de la Izvoare-Bahna şi Botoşana), iar grupa 3a de la Noşlac este de o indiscutabilă factură romană, chiar dacă este realizată prin modelare manuală (v. § 5.2.6.). Foarte interesante sunt şi analogiile în lumea slavă şi, chiar dacă acestui aspect îi este rezervat un subcapitol aparte, respectiv următorul, câteva comentarii aici nu au cum să strice. Analogiile din zone atât de îndepărtate precum Boemia şi Slovacia (e vorba despre elemente izolate ale grupei slave numeroase 1a, şi nu de media grupei), nu au cum fi suspectate a fi participat, într-un fel sau altul, la formarea grupelor “Gropşani”, măcar din raţiuni cronologice. Cât despre grupa Penkovka, cât şi cea de la Raşcov (care, în context slav, este destul de izolată), ele par tot produse îndepărtate ale lumii romane. Oricum ar fi interpretate aceste analogii ale unor grupe din lumea slavă, atâta vreme cât în complexul analogic există termenii de referinţă romani – determinismul istoric ne obligă să derivăm formele slave din cele romane şi nu invers.

În privinţa celor 4 grupe discutate, ar mai fi de adăugat că ele sunt, de fapt, foarte asemănătoare (v. cifrele mediilor) şi nu sunt decât variante ale “oalei romane”. Celelalte două grupe au statute culturale mai puţin clare, cel puţin la prima vedere. Grupa CR_18 – reprezentată de altfel de o singură piesă – nu are analogii “relative” sau ”absolute”, dar, cum suntem încă în copilăria aplicaţiilor computerizate, memoria vizuală mai joacă un rol; piesa are două analogii foarte apropiate la Filiaşi-Harghita[6] şi la Bacău-Curtea Domnească[7], adică la distanţe apreciabile şi cu circa un secol (sau mai mult) mai târzii. Datarea prezumtiv foarte timpurie a piesei de la Gropşani – care aparţine orizontului B, respectiv spre finalul sec. V – asigură formei autohtonia, deşi trebuie menţionat că forme similare - şi aproximativ la fel de rare – sunt cunoscute şi în Ucraina, cunoscute sub numele de “vase-lalea”, şi datate, de asemenea, în secolele VI-VII[8]. A doua grupă discutabilă, CR_12A, are numeroase analogii în lumea slavă (fără arealele răsăritene). Privind forma – cu gură larg deschisă şi fund îngust – înţelegem şi de ce, fiind caracteristici extrem de comune în lumea slavă. Forma nu are analogii apropiate pe ceramica romană şi, dacă nu ar fi contextul de la Gropşani, am fi tentaţi să atribuim forma unor producători slavi.

Concluzionând, pachetul primelor şase grupe, pe care îl vom numi aspectul Gropşani (indiferent de situl pe care apar obiectele), este net dominat de forme romane, respectiv 63 de piese din 66. O singură grupă, cu o singură piesă, reprezintă o tradiţie dacică certă (sau, într-o exprimare mai prudentă, “autohtonă generică”), în timp ce o altă grupă, cu două piese, are o origine

[p. 195]

culturală imprecizabilă. Evident, piesele acestui aspect cultural, găsite în situri îndepărtate, precum cele de la Soldat Ghivan sau Ciurel, nu trebuiesc puse pe seama vreunei mişcări (de populaţie, de meşteşugari, de mode), ci pe seama fondului cultural comun roman. Extracţia acestor forme adresează mai degrabă vechea ceramică romană şi nu ceramica romană contemporană, ceea ce ar trebui să inhibe ipoteza folosirii meşterilor sud-dunăreni în fabricarea ceramicii (formulată în câteva rânduri), situaţie în care ar trebui să admitem că (1) în teritoriile nord-dunărene meşteşugul producerii ceramicii nu şi-a pierdut complet tradiţiile de-a lungul agitatei perioade hunice şi (2) că autorităţile locale – care vor fi fost şi câte vor fi fost – au reuşit să păstreze sau să recreeze, mai ales în teritoriile vestice, un cadru de activitate – implicit organizare – a meşteşugarilor. Personal nu cred că practicarea unor meşteşuguri specializate este posibilă în absenţa unui factor politic stabilizator. Ar trebui să admitem deci, fie şi ipotetic, existenţa unor rudimente de organizare politică, în afară de autorităţile romane de la Sucidava-Celei, fie şi pentru motivul că astfel de produse se întâlnesc şi la est de Olt. Evident, mă refer aici la structuri organizatorice anterioare migraţiei slave, care este marcată exact de scăderea prezenţei ceramicii de atelier, până la extincţie.

Alături de numărul mare de piese ale aspectului Gropşani şi extensia remarcabilă în spaţiu, sunt de subliniat siturile unde aspectul este absent: Străuleşti (Lunca şi Măicăneşti deopotrivă alcătuiesc lotul), Căţelu Nou, Sărata Monteoru, Târgşor şi Băleni. Cele două din urmă situri practic nu sunt încă publicate şi nu a venit momentul concluziilor; Străuleşti, în schimb, prezintă un lot ceramic suficient de semnificativ pentru a postula absenţa aspectului cultural în discuţie (o cvasi-absenţă ar produce aceeaşi interpretare istorică!); Căţelu Nou nu are un număr suficient de piese pentru a trage concluzii, dar similitudinea evidentă cu Străuleşti ne invită să inferăm aceeaşi concluzie; necropola de la Sărata Monteoru, la rându-i, are publicată numai o mică parte din inventarul ceramic (neexploatat integral de această lucrare), însă numărul de piese studiat este suficient de mare pentru a concluziona că aspectul Gropşani este nereprezentat. La celălalt pol, este absolut remarcabilă situaţia de la Vadu Codrii, unde 4 din 6 piese fac parte din gruparea Gropşani, chiar dacă în situl-fanion ceramica lucrată cu roata este predominantă, iar la Vadu Codrii aceasta este absentă (în lotul de control sunt incluse numai piesele publicate, din orizontul târziu). Situaţia nu face decât să confirme evoluţia lentă a formelor, în timp, cât şi transcenderea tehnicilor de modelare, care nu sunt decisive pentru spectrul formelor angajate.

De fapt şi o a cincea piesă de la Vadu Codrii, cea care alcătuieşte grupa CR_01B, este componentă a grupului Gropşani. Nu numai că această subgrupă face pereche cu una din grupul principal (CR_01A, 01B), dar o parte esenţială a analogiilor este aceleaşi (CR_11, Cireşanu 7, Botoşana 11). Nu toate subgrupele pereche fac parte, cu necesitate, din acelaşi aspect cultural, dar în acest caz cele două sub-grupe au prea multe lucruri în comun pentru a nu sublinia înrudirea lor strânsă. Observaţia ne invită să analizăm şi situaţiile celorlalte subgrupe pereche: CR_2B, 2C, 5B, 12B.

Subgrupa CR_2B are analogie relativă cu grupa CR_14A, încă neanalizată, dar care la rându-i are analogii absolute cu elemente din grupele CR_11[9] şi CR_1A. Se adaugă analogia cu grupa 11 de la Botoşana, lucrată cu roata (lucru stabilit în alt capitol: ceramică de factură romană). Subgrupa CR_2C, în schimb, deşi are analogii care nu fac trimitere explicită la grupe alogene (Dulceanca, aşezările de la Bratei), are o morfologie care nu poate fi ataşată tradiţiilor romane, ci mult mai probabil celor sarmatice, chiar în absenţa unor dovezi pozitive[10].

Subgrupa CR_05B nu este decât o copie mai primitivă a grupei 5A. Consultând cifrele mediilor de grupă constatăm că diferenţele sunt absolut minime. Ceea ce este curios este că, în ciuda diferenţelor mici, atât analogiile relative cât şi cele absolute sunt destul de radical distincte. Să constatăm că una dintre piesele grupei este una din cele 4 forme clasificate de la Târgşor, ceea ce corectează concluzia anterioară, că la Târgşor ar absenta aspectul Gropşani, deci morfologia de factură romanică.

[p. 196]

Subgrupa CR_12B, reprezentată de un singur exemplar, lucrat la roata rapidă, de la Soldat Ghivan, care aduce singura analogie, din întreg lotul, cu o grupă de la Iatrus (4a). Reprezentarea numerică extrem de slabă a formei mă face să mă abţin de la încheieri cu caracter istoric, deoarece nu putem scoate niciodată din calcul rolul pe care îl poate juca întâmplarea. Este necesară mult mai mult de o “coincidenţă” pentru a putea extrage concluzii cu şanse de validitate.

În legătură cu extensia în spaţiu a “grupelor Gropşani”, să remarcăm prezenţa unei piese la Budureasca. Această prezenţă nu este accidentală, fapt verificat de existenţa unui alt exemplar (lucrat la roată), la Bozieni[11], care se încadrează în aceiaşi parametri morfologici. Prezenţa acestor grupe în nordul Munteniei este mai degrabă sporadică, dar, având în vedere cât de puţin cunoaştem, de fapt, din arheologia nord-munteană, faptul în sine este demn de semnalat.

Ne vom întoarce acum la tabelul E.1. (p. 299 a Anexelor) pentru a analiza următorul calup de grupe, de la CR_14A până la CR_23, al doilea - şi ultimul – grup consistent, care acoperă restul formelor din aşezările de la Dulceanca. Vom face de la început observaţia solidarităţii considerabile ale formelor prezente în aşezările de pe Burdea, prin comparaţie cu siturile bucureştene (v. cifrele de la Anexe, p. 300). Formele de la Dulceanca IV întâlnesc în proporţie de 100% formele de la Dulceanca II, dar numai în proporţie de 60% formele de la Dulceanca I[12]. Dulceanca II îşi mărturiseşte poziţia mediană, două treimi din formele sale regăsindu-se şi la Dulceanca IV, şi la Dulceanca I (evident, cele două treimi sunt compuse altfel). Doar 31,6% din formele de la Dulceanca I au corespondent la Dulceanca IV, însă nouă zecimi se regăsesc la Dulceanca II. Aceste cifre verifică, într-un mod aproape ideal, înserierea propusă. Relaţiile siturilor bucureştene sunt dezolant de reci şi nu permit nici un fel de schemă de integrare. Numai a douăzecişicincea parte (!) a formelor de la Soldat Ghivan se regăsesc la Ciurel şi doar ceva mai mult de a patra parte se găsesc şi la Străuleşti. Un sfert din formele de la Ciurel se regăsesc, în schimb, la Ciurel, dar sunt complet absente la Străuleşti (!). Situaţiile siturilor de pe Burdea şi din zona Bucureştiului sunt atât de diferite încât sunt de aşteptat concluzii net distincte. La vremea lor...

Încă de la o primă vedere, “grupul Dulceanca” pare mult mai eterogen. Vom analiza grupă de grupă, pentru a încerca surprinderea caracterului cultural al fiecăreia, în măsura în care acest lucru este posibil. Grupa CR_14A este cea mai numeroasă, adunând 6 piese de la Dulceanca, 10 de la Ciurel (majoritatea însă fragmentare) şi 3 de la Budureasca (cifră mare, pentru acest lot); este o grupă “pan-munteană”. Respectându-se regula statistică conform căreia grupele numeroase au şi analogii multe (deşi este “controlată” numai media), analogiile sunt relativ multe şi interesante; cele mai definitorii sunt analogiile cu elemente din grupele “Gropşani”, CR_01A şi CR_11. O înrudire indirectă şi cu grupa CR_5A (din aceeaşi “familie”) este consemnată şi prin analogia absolută cu aceeaşi grupă 1a de la Izvoare-Bahna (ceramică lucrată la roată). Caracterul tradiţional-roman este confirmat şi de analogia relativă cu grupa Botoşana 7a (ceramică lucrată la roată). Inclusiv analogiile cu forme din lumea slavă se referă la aceleaşi areale şi aproximativ la aceleaşi grupe; grupa 1d din Polonia este o noutate, însă este o grupă puţin numeroasă şi necaracteristică; în schimb, grupa 1a slovacă este cât se poate de caracteristică (este componenta principală a “oalei slave de vest”, CSV_8A). Grupa 1 de la Garvăn este şi una de mare circulaţie, legată însă, din câte ştim din analiza anterioară (§ 5.2.9.) de grupa 1 Capidava, de factură traco-romană, grupă care la rândul ei constituie analogie absolută a CR_11. Legăturile cu grupul “Gropşani” sunt confirmate şi de analogia relativă cu CR_02B (v. supra), “rudă prin alianţă” (v. CR_02A) cu clubul select al formelor Ipoteşti-Cândeşti.

Subgrupa pereche CR_14B constituie un caz particular destul de dificil, pe care îl vom discuta mai jos, în alt context.

Grupa CR_27 nu are nici analogii, nici pandant (eventual ajutător). Forma se întâlneşte numai la Dulceanca, este modelată în ambele tehnici şi se poate descrie ca un castron înalt (definiţia de castron se datorează gurii largi şi bazei înguste, cât şi înălţimii superioare mici - Is/I = 0,235 -, ceea ce este specific olăriei slave, dar şi castroanelor romane în egală măsură). Date despre

[p. 197]

castroane există foarte puţine în baza de date, aşa încât bază analogică este subţire. Existând şi variante lucrate la roată, cât şi ţinuta frumoasă a formei, presupun că are o sorginte romană. Forme similare, de castron înalt, se găsesc în Cultura Chilia-Militari[13], însă cu o proporţie mai mare a înălţimii superioare (indicatorul Is/I), de factură tradiţională dacică.

Grupa CR_04 are 3 piese în compunere, toate de la Dulceanca. Analogiile acestei grupe sunt de asemenea puţine: o analogie relativă tardivă în Slovacia (de secol VII) şi o analogie în grupa 2b Chilia-Militari[14]. Mult mai numeroase analogii pentru piesele de la Dulceanca se găsesc între căniţele cu o toartă din Oltenia romană[15], cu menţiunea că formele de la Dulceanca sunt mai mari.

Grupa CR_06B se analizează împreună cu subgrupa pereche CR_06A (existând analogie absolută între cele două medii). Prima grupă are 3 reprezentanţi la Dulceanca şi unul la Ciurel, cea de a două un reprezentant la Sărata Monteoru şi doi reprezentanţi la Băleni (din cele 3 piese întregi analizate). Singura sugestie asupra originii culturale a grupei este analogia relativă a grupei CR_06B cu grupa sarmatică 1a. Sugestia o putem lua ca atare, însă avem de subliniat faptul că piesa de la Ciurel, ca şi una din cele de la Băleni sunt realizate pe roată, situaţie care contrazice conceptul de ceramică sarmatică (prin excelenţă lucrată cu mâna). Forma relativ înaltă, diametrul maxim la jumătatea înălţimii, cu diametru mic la gât, contrazice şi sugestiile din mediul slav (Slovacia 1e) sau Penkovka (decât dacă ne gândim la componentele ne-slave din această cultură). Întrucât este greu de crezut ca forme lucrate originar cu mâna să fie apoi executate pe roata olarului (deşi contra-exemplele nu lipsesc), forma poate fi considerată originar dacică, ajunsă şi în mediu sarmatic. S-ar putea da exemple din lumea dacică pre-romană, însă nu ar fi productive atâta vreme cât nu se poate demonstra continuitatea de existenţă a formei (nici nu am încercat). Sugestia daco-sarmatică poate fi reţinută ca atare, fără alte explicaţii, fiindcă sinteza respectivă este finalizată cu multă vreme înaintea debutului culturii Ipoteşti-Cândeşti, iar relaţiile genetice între cele două componente nu fac obiectul acestei cercetări.

Sugestia sarmatică revine în cazul următoarei grupe, CR_22A, prin analogia relativă cu aceeaşi grupă sarmatică 1 (CR_22A este foarte asemănătoare cu CR_06B, fiind doar mai înaltă), la care se adaugă analogia mai îndepărtată cu grupa dacică Locusteni 2b, ceea ce nu face decât să confirme interpretările de la grupa anterioară. Grupa este compusă din 4 elemente la Dulceanca, două la Budureasca şi 5 la Străuleşti, care dă dominanta şi posibila origine est-munteană a grupei. De menţionat că şi în acest caz avem două exemplare lucrate la roată, provenite de la Străuleşti-Lunca şi Măicăneşti. Subgrupa înrudită, CR_22B, are două exemplare la Târgşor (din cele 4 studiate) şi se caracterizează printr-o margine aproape inexistentă, cu un picior şi talpă destul de proeminente. O formă înrudită, mai scundă, fără picior, se găseşte la grupa CR_03B, fără analogii. La rigoare, acestei grupe i se pot adăuga două fragmente de vase neclasificate la nivel global[16], ceea ce conferă Târgşorului un aspect foarte particular şi, de ce nu, foarte arhaic, cu fireşti analogii în lumea slavă (v. analogia absolută a CR_22B cu grupa CSV_14A), fără a fi necesară deducerea formelor de la Târgşor din cele slave. Dacă este adevărat că în necropola de la Târgşor s-au identificat elemente taifalice[17], este imposibil ca imigranţii să nu fi adus şi forma ceramică cea mai specifică a culturii Pşevorsk, caracterizată tocmai printr-o margine cvasi-absentă[18]; ar fi vorba deci despre un ancestor cultural comun, intermediar între formele slave şi cele ale aspectului Târgşor. Astfel de vase sunt foarte caracteristice la Târgşor, dar apar accidental şi la Dulceanca (CR_23, fără analogii directe; un alt exemplar este integrat grupei CR_22A, respectiv nr. 149, un al treilea exemplar izolat constituie grupa CR_16B, fără analogii) sau la Vadu Codrii (CR_20B, fără alte analogii). Este interesant de semnalat că analogiile muntene ale aspectului Târgşor nu merg spre est, cum ar fi fost poate de aşteptat, ci spre vest.

[p. 198]

O a treia grupă a calupului, CR_16A, prezintă o analogie relativă (de această dată mai atenuată) cu grupa sarmatică 3, analogii absolute în grupa 10 Raşcov (aparţinând grupei slave CSV_01A, relativ izolată în zona Nistrului mijlociu), grupa slovacă 3a (opţiune identică cu a grupei CR_22A, indicând apropierea reciprocă) şi grupa 1a din aşezările de la Bratei (o grupă numeroasă).

În fine, o ultimă grupă a calupului analizat, CR_13B (Dulceanca, ceramică lucrată cu mâna), nu prezintă analogii şi nu poate fi atribuită cultural. Pandantul de la CR_13A (Ciurel, ceramică lucrată la roată) este în aceeaşi situaţie. Ambele forme se pot descrie ca un castron înalt, cu bază lată, iar forma ar putea fi revendicată de mai multe culturi. Realizarea pe roata olarului a uneia dintre variante ne îndeamnă însă să o considerăm o experienţă locală.

Rezumând calupul grupelor specifice siturilor de la Dulceanca (seria care începe cu CR_14A şi se încheie cu CR_23), avem trei grupe de sorginte romană, absente (deocamdată!) din Oltenia, trei grupe daco-sarmatice, două ale aspectului Târgşor. Numeric, grupele din primele două categorii formează majoritatea şi au aproximativ pondere egală. Evident, în judecarea caracteristicilor culturale generale ale aşezărilor de la Dulceanca nu se va uita că tronsoanele “Gropşani” şi “Dulceanca” sunt doar abstracţii de studiu. Piesele arondabile tradiţiei romane sunt 27, cele datorate tradiţiei daco-sarmatice sunt 12 (posibil alte 3), cele alocabile aspectului Târgşor sunt 3, iar o piesă nu are analogii. Judecând prin comparaţie cu Oltenia, ponderea tradiţiei romane este considerabil mai mică, rămânând însă la aproximativ două treimi.

Vom analiza în continuare următorul tronson de grupe, cel specific aşezării de la Soldat Ghivan, respectiv de la CR_19A la CR_15. Grupa CR_19A, ca şi subgrupa pereche CR_19B[19], nu au nici un fel de analogii furnizate de baza de date. Înălţimea foarte mare a acestor vase (I/a > 1,4) face ca atribuirea culturală să fie câtuşi de puţin problematică. Din lumea slavă baza de date conţine o singură formă cu I/a de 1,4, reprezentând grupa a 2-a din Polonia, însă cu lăţime superioară mult mai mare (Ls > 35) decât grupele discutate (Ls = 25 pentru CR_19A şi Ls = 28 pentru CR_19B). Formele înalte reprezintă, în această parte a Europei, atributul exclusiv al ceramicii dacice, în special carpice. Apariţia unor oale mai înalte tocmai în Polonia – din toată lumea slavă – nu este, de aceea, o întâmplare, reprezentând chiar aportul vechilor populaţii tracice la conturarea noilor culturi. Formele cu I/a mai mare de 1,4 se întâlnesc în toate teritoriile şi culturile dacice, inclusiv în Oltenia şi Muntenia, însă sunt mult mai caracteristice în cultura carpică, pentru care formele cu I/a între 1,6 şi 2 sunt ceva relativ obişnuit. O dată cu diluarea filonului cultural dacic, aceste proporţii tind să se atenueze; absenţa unor forme foarte înalte din Oltenia secolelor V-VI, observaţia că formele înalte din cultura Chilia-Militari definesc în primul rând arealele estice şi nordice, adică cele aflate sub influenţă carpică, sunt toate argumente că tradiţia din care provin aceste forme este cea carpică. Evident, nu mai vorbim, pentru secolul VI, de cultură carpică, ci doar de tradiţii şi elemente de sorginte carpică.

Grupa CR_20A, compusă din 3 piese de la Soldat Ghivan şi 4 piese de la Budureasca (ţinând cont de dimensiunea loturilor, acestea din urmă dau o dominantă importantă), are o singură analogie, relativă, în grupa Gropşani 1, componentă a grupei romane CR_05A. Revăzând ilustraţia şi cifrele mediilor, trebuie să spunem că aici “relativitatea” procedurii tinde să joace feste: CR_05A are un indice de înălţime de 1,23, iar grupa CR_20A un indice de 1,43[20]. Între piesele celor două grupe există un anumit soi de asemănare, iar eleganţa formelor grupei 20A aminteşte de ceramica romană. Proporţiile recipientelor ne obligă însă să interpretăm că aceste oale reprezintă cel mult o interpretare dacică a formelor romane, având trăsături definitorii din ambele culturi. Această grupă este ilustrarea unor tendinţe de romanizare lentă în plin barbaricum, fără o influenţă romană nemijlocită (elementele propriu-zis romane în nordul Munteniei sunt foarte rare), fapt care se petrece peste tot în Europa, nu numai în Muntenia sau Moldova, fiind un fenomen care marchează şi teritoriile slave, chestiune asupra căreia vom reveni. Dincolo de aceste speculaţii, vom încadra cultural grupa CR_20A în categoria moştenirii carpice.

Pandantul grupei CR_20A, CR_20B, este compus numai din două piese, fără a avea o omogenitate mulţumitoare. Am alocat deja piesa de la Vadu Codrii aspectului Târgşor. Motivul pentru care piesa se află în grupa 20 este însă cât se poate de clar:

[p. 199]

înălţimea de 1,39. Din lunga convieţuire a elementelor autohtone (aici carpice, deci emigrate, la rândul lor) cu elementele Pşevorsk ale taifalilor au putut rezulta elemente hibride, aşa cum pare aici cazul. Faptul că piesa a fost găsită pe malul drept al Oltului, într-un mediu de cu totul altă factură (toate celelalte piese de la Vadu Codrii fac parte din complexul Gropşani) – este altă istorie, şi este o istorie interesantă. A doua piesă a grupei, cea de la Sărata Monteoru, cu o înălţime de 1,46, se încadrează perfect peisajului post-carpic de care am discutat până aici.

Grupa CR_07A prezintă o analogie automată cu o piesă din CR_01A (de tradiţie romană), fără alte analogii notabile, ceea ce ne scuteşte de alte comentarii. Fac doar menţiunea că grupa 7A este o variantă mai înaltă a grupei 1A; distribuţia ei numai în estul şi nordul Munteniei (Soldat Ghivan şi Budureasca) ne fac din nou să ne gândim că este o formă romană în interpretare locală, deci alungită. Una dintre piese este realizată la roată rapidă, cu decor tipic roman târziu. Sunt de acord că bunul simţ ne va împiedeca să considerăm exemplarul diform de la Sărata Monteoru (nr. 60 în ilustraţia de la secţiunea III) ca fiind în trena civilizaţiei romane; este însă tot atât de adevărat că forme cu baza atât de lată şi gât atât de strâmt sunt de negăsit în lumea slavă şi, aşa cum am mai argumentat, modelarea nefericită a unei forme nu este un argument pentru a-l atribui automat lumii slave, fiindcă modelarea manuală este în general mai bună în mediu slav decât în cel de sorginte mai mult sau mai puţin romană.

Grupa CR_24B (Soldat Ghivan – un exemplar, Căţelu Nou – două exemplare) prezintă o singură analogie relativă, cu grupa sarmatică 1b. Fiindcă am mai dezbătut chestiunea, voi propune numai clasarea în categoria daco-sarmatică. Pandantul CR_24A (Ciurel, 4 piese, din care una lucrată la roată rapidă) nu are analogii; ţinuta generală, cu forme semi-înalte, bază lată, în general cu talpă, gât relativ îngust, propune subgrupa în aceeaşi categorie culturală originară.

Grupa CR_17 are analogii dintre cele mai “citeţe”: ceramică romană timpurie (grupa 7b Oltenia), Vadu Codrii 1b (= CR_05A, din aspectul Gropşani), Capidava 1+Garvăn 1 (am mai discutat), Izvoare-Bahna 1a (ceramică lucrată la roată, idem). Grupa CR_15 este încă şi mai simplă: o grupă romană timpurie (Oltenia 4c) şi două grupe Cireşanu (1 şi 9). Adjudecat!

Grupa CR_5B a fost deja discutată (v. supra, după 5A).

Rezumând rezultatele calupului de grupe specifice la Soldat Ghivan, avem trei grupe carpice (CR_19A, 20A, 7A), o grupă daco-sarmatică (CR_24B) şi 3 grupe de origine romană (puţin numeroase, absente în Oltenia). Însumând numărul de piese din toate grupele prezente la Soldat Ghivan, pe categorii culturale, avem următorul inventar: 9 piese de factură romană (din care 5 prezente şi în Oltenia), 9 piese de factură originar carpică (din care două de nuanţă carpo-romană), 6 piese de tradiţie daco-sarmatică şi una nealocată (grupa 12A).

Din calupul de grupe specifice aşezării de la Ciurel (de la CR_2B la CR_2C) unele au fost deja discutate. Ne vom opri asupra celorlalte. Grupa CR_09B (un singur exemplar, la Ciurel) şi pandantul său, CR_09A (două exemplare la Ciurel, din care o cană cu o toartă, lucrată cu mâna, şi un exemplar Budureasca), nu au analogii absolute, dar au mai multe analogii relative, respectiv grupele 2a şi 8 de la Mogoşani, Botoşana 6 (ceramică lucrată la roată), Noşlac 3a (ceramică lucrată cu mâna, analogie absolută grupei CR_01A, din calupul Gropşani), grupa microregională 1b Dulceanca. Setul de analogii, forma generică, cana cu toartă, toate conduc la o tradiţie romană (fie şi la una colportată de cultura Cerneahov, deci post-romană), iar dacă analogia cu Noşlac ar fi de luat în serios, rădăcina comună nu se poate afla decât în ceramica romană timpurie (chiar şi în absenţa unor analogii directe care să exprime această filiaţie).

Grupa CR_10A (cu două piese la Ciurel) are o singură analogie absolută, grupa 5 Cireşanu. Pandantul CR_10B (o piesă Străuleşti, una Sărata Monteoru) are o analogie relativă slabă tot în aspectul cultural Cireşanu, grupa 4, şi analogii absolute în grupa 6 Gropşani (care este cea mai “romană” grupă de la Gropşani, realizată exclusiv la roată, componentă a grupei CR_01A), însă şi o altă analogie cu grupa 1 Băleni, din grupa CR_06A, clasată deja ca o formă de tradiţie daco-sarmatică. În privinţa grupei de la Cireşanu putem vorbi, din nou, de o formă de tradiţie post-romană, cea de a doua exprimă deja o sinteză daco-sarmato-romană, cel puţin prin setul de analogii.

În fine, o ultimă grupă din calupul Ciurel este CR_03A, fără analogii. Forma, relativ scundă, cu pereţi bombaţi (două exemplare din trei), cu bază lată şi gât îngust, ar trebui să se origineze ceramica romană, probabil în cănile cu toartă (a se compara cu CR_09A).

[p. 200]

Cele trei grupe discutate ale aşezării de la Ciurel (CR_9B, 10A, 3A) par să se rataşeze tradiţiei romane, însă sunt mai degrabă forme derivate, chiar degenerate, fără răspândire. Ciurelul se caracterizează, în general, printr-o mare izolare faţă de mediul cultural înconjurător (inclusiv slav!). Ar putea fi nume de cultură arheologică cu condiţia să fie singurul sit al culturii. Rezumatul general al pieselor de la Ciurel este stupefiant şi absolut nefiresc: nu mai puţin de 29 de piese se rataşează tradiţiei romane (oricât de degenerate; nu se pot găsi alte surse), şi numai 7 piese aparţin complexului patrimonial daco-sarmatic. Piesele de factură carpică, atât de numeroase în centrul şi nordul Munteniei, sunt absente (cel puţin din lotul formelor clasificabile). Absenţa acestei categorii morfologice nu poate fi explicată prin nici o ipoteză simplă. Elemente carpice se găsesc în centrul Câmpiei române încă din secolul III şi există toate semnele că ar subzistat până la sfârşitul culturii Ipoteşti-Cândeşti (v. analogia grupei CR_22A cu media celor trei vase de la Şuviţa Hotarului). Rata de singularitate a Ciurelului (v. Anexe, p. 300) este enormă, deşi are lotul de vase cel mai numeros (39 de piese clasificate), respectiv 33% din piese nu au corespondent morfologic pe alt sit, adică 12 piese din nu mai puţin de 6 grupe distincte (nu poate fi o întâmplare!). Spre comparaţie, Soldat Ghivan, cu un lot de 25 de piese are o rată de singularitate de 12%, Străuleşti, cu 15 piese, are o rată de 20%, iar Sărata Monteoru, cu numai 11 piese, are o rată de 36,4% (iar dacă ar fi fost mai mare nu ne-am fi mirat). Al doilea paradox este că aproape toate celelalte piese, respectiv 56,6% sunt de găsit la Dulceanca II; acest paradox este împărtăşit, în proporţii mai reduse, de toate siturile mari din Bucureşti. Analogiile formelor de la Ciurel sunt bune, în general, cu siturile din vestul Munteniei şi Oltenia, dar se încheie brusc la Budureasca (cu o cifră bună, respectiv 36,1%), după care coloana este albă! Absenţa din lista analogiilor a aşezărilor atât de apropiate de la Străuleşti şi Căţelu Nou (reprezentante ale filonului carpic, după cum vom vedea) este şocantă. Comunitatea de la Ciurel (din ambele orizonturi de locuire) pare... emigrată, dar nu de pe malul râului Teterevka, ci de undeva de la vest, şi nu de multă vreme. Este absolut regretabil că aşezarea de la Militari, aflată la numai 1 km. vest, nu a putut fi studiată ca termen de comparaţie.

Următoarea serie de grupe are ca termen comun Budureasca. Grupa CR_07B este compusă dintr-o piesă de la Budureasca şi una de la Străuleşti şi, practic, nu are analogii (o analogie relativă îndepărtată la Raşcov, grupa 3, la rândul ei fără analogii). Forma poate fi descrisă ca de înălţime medie, cu gât îngust şi bază lată, combinaţie rară ce explică absenţa analogiilor, şi este dificil de arondat atât ceramicii romane cât şi celei dacice. Subgrupa pandant CR_07A a fost arondată (supra) tradiţiilor carpice romanizate, definiţie care exprima, de asemeni, caracterul metisat. Vom conclude, cu toată incertitudinea, că grupa CR_07B are şi ea un caracter metisat, daco-roman generic, deşi izolata grupă de la Raşcov sugerează o altă definiţie metisată, carpo-sarmatică. Aparteneţa formei la un mediu slav nativ este exclusă.

Grupa CR_08 (două piese de la Budureasca, una de la Străuleşti, una de la Sărata Monteoru) are doar 3 analogii relative care nu spun foarte mult: o analogie cu o grupă secundară din Slovacia (1d), cu media pieselor de la Vadu Anei şi cu grupa 6 de la Garvăn. Forma, relativ înaltă, cu gură largă, cu bază lată, cu talpă, pare să aibă corespondente în ceramica contemporană din centrul Moldovei (zonă slab reprezentată în baza de date). Analogia cu ceramica sarmatică este iarăşi de luat în considerare. Deşi grupa nu poate fi alocată cultural cu mijloacele ştiinţifice disponibile astăzi, înclin să dau formei o atribuire daco-sarmatică (formele nu sunt suficient de înalte pentru tradiţia carpică, deşi nu o exclud).

Grupa CR_21 este cunoscută într-un singur exemplar, la Budureasca, fără analogii. Este cea mai ciudată formă din tot lotul ceramic prelucrat (este regretabil că nu a putut fi ilustrată, nefiind încă publicată). Recipientul este foarte înalt (I/a = 1,58), fără margine, cu calotă superioară deschisă, aproape de dimensiunea diametrului maxim, aflat sus, la treimea superioară, cu picior şi talpă, de dimensiuni medii (1,8 l.). Forma este absentă şi în teritoriile slave primitive, însă am găsit lucruri asemănătoare în teritorii de dincolo de Pripijat sau Nipru[21]. Este foarte greu de spus, în actualul stadiu al cunoaşterii, dacă populaţiile baltice au participat şi ele la raidurile slavilor la Dunărea de Jos, situaţie în care ar fi şi mai greu de explicat cum s-au rătăcit în cotloanele dintre dealurile Budureascăi. Semnalez doar prezenţa unei forme foarte rare şi absolut stranii pe rază de 800 de km. (situri Kolocin există însă şi ceva mai aproape, la Niprul mijlociu).

[p. 201]

Rezumând situaţia formelor de la Budureasca, 3 grupe (5 piese) au fost arondate tradiţiei romane, 3 grupe (5 piese) au fost considerate de tradiţie daco-sarmatică, două grupe (5 piese) au fost considerate de veche origine carpică, iar una este, ipotetic, o îndepărtată formă Kolocin. Dincolo de echilibrul cultural, situaţia de la Budureasca este remarcabilă prin caracterul de sinteză; grupele sale adresează echilibrat toate arealele din Muntenia, situaţie care, din acest punct de vedere, este unică. Câte 30% din formele sale sunt de regăsit la Dulceanca II şi I, Soldat Ghivan şi Ciurel deopotrivă (iată termenul comun, ascuns între dealurile sub-carpatice!), dar şi Străuleşti. Doar circa o şesime (17,6%) din material adresează Dulceanca IV, iar ceva mai mult de o zecime – Sărata Monteoru (11,8%). Siturile de la Budureasca nu seamănă cu nimic anume, dar seamănă cam cu orice. Ce vrea să spună aceasta? Probabil că Budureasca – cu condiţiile ei aspre, fără terenuri agricole şi aproape fără apă – nu este o aşezare obişnuită, ci una de refugiu. Poziţia ascunsă poate să fi fost folosită de diverse comunităţi, provenite din areale distincte, în momente de cumpănă. Culmea este că avem indicii – fie şi atât de firave precum forma tip Kolocin – că noii veniţi să fi folosit ascunzişul (momentul 570 este probabil unul de referinţă), iar publicarea integrală a materialelor recuperate nu trebuie să excludă revelarea unor grupuri slave[22].

Calupul de grupe Străuleşti (reamintesc, grupul este compus atât din Străuleşti-Lunca, cât şi din Străuleşti-Măicăneşti) este dominat de componenta dacică (sau carpică), lucru foarte evident la o privire sumară a tabelei E.3. (p. 302). Cea mai specifică grupă de la Străuleşti, cea care m-a determinat, în secţiunea a treia a textului să vorbesc despre un aspect Străuleşti, este grupa CR_28A, compusă din 3 piese de la Străuleşti şi două de la Căţelu Nou; acestora se adaugă variantele CR_28B (Străuleşti) şi CR_28C (Căţelu Nou). Aspectul unic (sunt cele mai înalte grupe, de la I/a = 1,44 pentru CR_28C, la 1,49 - CR_28A, la 1,62 - CR_28B; vezi şi ilustraţia) şi aria restrânsă în care se găsesc (pe două situri aproximativ vecine) m-au determinat să vorbesc de o morfologie particulară, de tip Străuleşti (unde aspectul este cel mai edificator). În ciuda analogiilor insistente cu grupele 2a şi 3a de la Locusteni (ceramică dacică, lucrată cu mâna), sunt înclinat ca, în virtutea unor argumente deja aduse, să consider că aici se găsesc prelungirile – ultimele – ale culturii carpice (de altfel forma este absentă în Oltenia, în secolul VI). Se adaugă analogiile cu cele două grupe de la Capidava (înrudite şi ele, 3a şi 3b[23]), care nu oferă multe informaţii suplimentare (analogiile proprii la Budureasca şi Sărata Monteoru).

Ultima grupă de la Străuleşti, CR_26, este reprezentată de un singur vas, cu formă şi execuţie extrem de primitive, cu fund foarte gros, ogival, cu talpă grosieră, elemente care amintesc ceramica sarmatică (v. planşa XLIX, nr. 168). Foarte probabil analogiile sunt mai numeroase, însă exemplul pe care îl am la îndemână este un vas de la Giuleşti, datat în secolul IV, fără a fi o analogie morfologică foarte apropiată[24], ci doar o manieră similară de modelare.

Rezumând situaţia grupului Străuleşti (inclusiv Căţelu Nou), avem 6 piese ale tradiţiei presupus carpice (numai ceramică lucrată cu mâna, foarte înalte), 6 piese atribuită tradiţiei daco-sarmatice, o singură piesă arondabilă cert tradiţiei romane, una discutabilă (ar putea aparţine şi tradiţiei daco-sarmatice) şi încă una cu atribuire incertă (am spus atunci carpică sau romană). Avem deci un piesaj nou, cu predominarea aproape absolută a elementelor locale neromanizate, absolut opus celui din Oltenia, unde elementele de tradiţie romană sunt aproape exclusive. Putem vorbi oare de o singură cultură (fie ea Ipoteşti-Cândeşti sau altfel) în astfel de condiţii? Voi răspunde întrebării la momentul oportun.

E timpul în schimb să lămuresc ce înţeleg prin elemente culturale daco-sarmatice sau de tradiţie carpică. Sinteza culturală realizată încă în cursul secolului al III-lea (v. cultura Chilia-Militari), în care elementele daco-sarmatice se împletesc, aşa cum se observă pe structura necropolelor sec. III-IV, face ca, la distanţă de alte trei secole elementele primordiale să fie greu de recunoscut (este chiar sensul cuvântului sinteză). Această dificultate este sporită de existenţa, în acelaşi orizont cultural, de elemente de cultură romană timpurie, adeseori întreţesute cu elementele tradiţionale locale (v. genurile hibride, precum ceramica zgrunţuroasă, de tip provincial roman, dar arsă la cenuşiu, după tradiţia ceramicii dacice lucrate la roată). Elementele de factură carpică sunt şi

[p. 202]

ele prezente în estul şi nordul Câmpiei române încă din secolul III. Este interesant că grupele cu înălţime mare se cantonează în secolul al VI-lea în aceleaşi zone geografice, excelând în aspectul Străuleşti. Este de făcut menţiunea că grupul cultural identificat drept “daco-sarmatic” are şi ceramică lucrată la roată, în timp ce faciesul post-carpic nu prezintă decât ceramică modelată manual (în grupele “tipice”). Această interpretare etno-culturală s-ar putea să nu fie cea mai fericită, însă permite identificarea a două grupe culturale autohtone distincte nu numai prin morfologie, dar şi printr-o geografie specifică. Grupa “carpică” este absentă în vestul Munteniei şi Oltenia, în timp ce grupa “daco-sarmatică” este reprezentată – chiar dacă inegal – în toate teritoriile studiate. De asemeni, rata de romanizare a celor două grupe pare diferită, în sensul că grupa daco-sarmatică pare “în curs de romanizare”, ceea ce este mult mai greu de afirmat despre ceramica “carpică”. Spuneam că identificările etno-culturale ar putea să nu fie cele mai fericite, fiindcă este greu de spus că ele mai reprezentau ceva (la nivel social) în secolul VI. Elementele est- şi sud-carpatice vor fi avut destul timp pentru a se fi omogenizat. La nivelul producţiei materiale mai subzistă însă elemente specifice, de sugestie est-carpatică, iar distribuţia geografică a acestora obligă să luăm notă de coincidenţa cu secolul III şi să vorbim încă despre o moştenire carpică.

Analiza noastră a ajuns spre sfârşit, la cea mai bine reprezentată grupă de la Sărata Monteoru, grupa CR_14B, compusă din 3 piese lucrate cu mâna şi un exemplar lucrat la roată (rapidă, probabil, cu decoraţie tipică ceramicii romane târzii). Analogiile grupei sunt dintre cele mai dificile, concentrându-se asupra mai multor grupe numeroase (în special Slovacia 1a şi Polonia 1) din marea familie a “oalei slave de vest” (CSV_08A), alături de care apar însă analogiile cu grupa 5a Mogoşani şi grupa 8 Budureasca (membră a grupei-pandant, CR_14A, clasificată anterior ca de tradiţie romană). Prin prisma analogiilor, nu putem exclude un eventual aport slav (exclus Ucraina centrală) la nivelul producătorilor ceramicii grupei principale (1) de la Sărata Monteoru, însă nu putem să nu evidenţiem exemplarul lucrat la roata rapidă, de bună calitate şi cu ţinută romană (chiar în absenţa analogiilor), cât şi comportamentul tipic al unei grupe morfologice dominante din toată Câmpia română, întotdeauna pilotată de ceramica de bună calitate, lucrată la roată.

Grupa CR_25, cu un singur reprezentant, la Sărata-Monteoru, nu are analogii; forma înaltă împinge supoziţiile spre spaţiul est-carpatic, fie la tradiţia (post-)carpică, fie chiar la ceramica slavă poloneză.

Rezumatul grupelor de la Sărata-Monteoru este deconcertant. Aşteptările noastre (fireşti) se îndreaptă spre lumea slavă şi – eventual – moldovenească, de sorginte carpică. Rezumatul prezintă trei exemplare (din grupe diferite) de extracţie daco-sarmatică, un singur exemplar de tradiţie carpică, un exemplar cu atribuire incertă (carpică sau romană), o altă atribuire incertă (balansând între roman şi daco-sarmatic), un exemplar fără analogii (est- sau nord-carpatic generic) şi acele 4 exemplare din grupa CR_14B, mai sigur de tradiţie romană decât slavă. Evident, pentru Sărata-Monteoru nu a venit vremea concluziilor (analiza cuprinde mai puţin de o zecime din ceramica descoperită acolo), însă pe lotul existent predomină, în ordine, elementele romane şi daco-sarmatice, nu cele est- sau nord-carpatice (elementele primitive de tip Korceak sunt excluse, pe acest lot), ceea ce, cel puţin prin prizma locului geografic, este surprinzător. În realitate, multe dintre atribuirile grupelor de la Sărata sunt foarte ipotetice, nu numai din pricina cunoaşterii precare a sitului, cât mai ales datorită cunoaşterii precare a Moldovei de sud, pentru care nu există loturi de referinţă, şi unde probabil se ascund multe din răspunsurile pe care le căutăm. Pentru o eventuală explicaţie a situaţiei trebuie să avem în vedere că migratorii slavi probabil nu erau în situaţia de a-şi produce ceramica (sau subzistenţa alimentară). Pe lotul existent nu se poate spune însă, nici măcar orientativ, din ce zonă provine populaţia producătoare. Seria de analogii cu Câmpia română nu este neapărat lămuritoare; ratele de incidenţă cele mai mari sunt la Străuleşti şi Soldat Ghivan, ceea ce nu este surprinzător, însă în ambele cazuri cifra este mică (18,2%), prea mică pentru a presupune un transfer de populaţie; rate şi mai mici (9,1%) se distribuie aiurea, în toată Muntenia (Dulceanca II şi I, Băleni), ceea ce indică mai mult o asemănare generică, identificabilă între oricare două aşezări din Moldova şi Muntenia. Nu cred că producătorii ceramicii de la Sărata-Monteoru sunt cunoscuţi, din vreuna din cercetările publicate.

Una dintre cele mai interesante observaţii care se pot face acum, la finalul analizei, este că aşezarea “slavă” de la Ciurel ratează sistematic grupele ceramicii “slave” de la Sărata Monteoru (v. Anexe, p. 302). Nu este aici vorba despre alocarea culturală greşită a unei grupe sau a alteia, ci de constatarea seacă a lipsei totale de coincidenţă; or, dacă cele două situri ar fi expresia culturală a lumii slave, ar fi imposibil să nu-şi trădeze originea comună. Chiar dacă lotul de la Sărata-Monteoru este sărac, lotul de la Ciurel este cel mai numeros, iar şansele statistice de a greşi, afirmând profunda neasemănare, sunt extrem de scăzute.

[p. 203]

Loturile de la Târgşor şi Băleni, utile comparaţiei de ansamblu, nu sunt analizabile morfologic. Amintesc aici existenţa unui aspect Târgşor (v. secţiunea III, § 8.3.), reprezentat de forme fără margine, aspect răspândit şi în vestul Munteniei.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – comparaţia cu grupele morfologice slave

---

[4] TEODOR E. 2000.

[5] Cele 3 piese întregi de la Băleni, care apar în acest tabel, nu sunt publicate şi nu apar nici în catalogul ilustrat din volumul III. Am beneficiat de nişte desene nepublicate, pe care nu mi-am permis să le reproduc, dar pe care le-am folosit ca termene de comparaţie.

[6] SZÉKELY 1971 a, fig. 2/2.

[7] MITREA I 1980, pl. 22/4.

[8] Puţine întregi, de ex. RUSANOVA 1973, pl. 15/13. Tipul CSV_09D ilustrează destul de exact forma (v. catalogul iulustrat al tipurilor slave, pl. LI-LVII), existând şi variante (ca CSV_09B sau CSV_23). Trebuie spus că dincolo de asemănările superficiale, tipurile carpatice sunt mai înalte (I/a la: Bacău = 1,21; CR_18 = 1,19; Filiaşi = 1,17; CSV_9B = 0,97; CSV_9D = 0,93; CSV_23 = 0,83). Voi repeta de câte ori este necesar că oricât de mari ar fi asemănările unor piese (ceea ce nu este cazul aici), decisiv pentru adjudecarea apartenenţei culturale este contextul ansamblului (ceea ce englezii numesc, simplu, context, iar în arheologia noastră este “complex”, fără ca identitatea celor doi termeni să fie perfectă) şi nu prezenţa unei forme sau a alteia.

[9] În tabelul E.3. notaţia pentru analogie absolută este “el. CR_11”, ceea ce vrea să spună “elemente din grupa 11” (adică nu media grupei). Aceste situaţii, deşi nenotate (pentru a nu creşte dimensiunea tabelei şi pentru a păstra formatul pe o singură pagină, care permite o bună vizualizare a ansamblului), sunt mai numeroase, pe coloana “analogii absolute” (analogiile relative lucrează numai cu medii de grupă). Diferenţa nu este complet neesenţială, dar nici decisivă, şi nu am considerat necesar să fac sistematic notaţia. La urma urmei – faptul că analogia automată a selectat media unei grupe, sau elemente ale grupei, înseamnă, ambele, că există o asemănare de formă.

[10] Baza de date este departe de a conferi, la această oră, un summum de informaţii de referinţă. Nu am nici un dubiu că augumentarea informaţiei ar face din aceasta un instrument redutabil. Este acest ideal (informatic şi arheologic deopotrivă) de atins de către un singur om? (Nu am să răspund la întrebare)

[11] TEODORESCU 1971, fig. 4/4.

[12] O analiză similară, dar plecând de la altă clasificare, este de găsit în TEODOR E. 2000, § 7.1. Cifrele sunt fatalmente altele, dar concluziile sunt similare.

[13] BICHIR 1984, pl. XIV/7 (Mătăsaru), vas de factură dacică (pastă fină cenuşie).

[14] Materialul ilustrativ al grupei la BICHIR 1984, fig. 14/7, 8; 19/8; 60/9.

[15] Lotul ceramic de referinţă nu a fost încărcat în baza de date (POPILIAN 1976, căniţe tipul 3; pentru exemplificare nr. cat. 647, 649, 671, 674 etc.)

[16] TEODORESCU 1964, fig. 3/3, 5, care alcătuiesc împreună grupa Târgşor 4 (în baza de date), dar care nu au putut fi clasificate pe ansamblu (grupa nu a re nici un exemplar întreg).

[17] DIACONU G 1965 a, passim.

[18] RUSANOVA 1976, fig. 80/1-12.

[19] Această grupă din urmă nu are ilustraţie, fiind compusă de un singur vas de la Băleni (nepublicat); pentru comparaţie – a se vedea mediile (asemănătoare) ale celor două grupe, de la Anexe, p. 121.

[20] O explicaţie a “festei” evident există: vasele înalte (codificat: G) sunt definite între 1,25 şi 1,45. Grupa 1 Gropşani are 1,25 (adică la limita de jos, dar foarte aproape de media CR_05A, de 1,23), iar CR_20A, cu 1,43, este foarte aproape de limita superioară. Este o întâmplare care ilustrează foarte bine motivele criticilor pe care le-am adus sistemului de clasificare a Rusanovei.

[21] RUSANOVA 1976, fig. 27/6 (Akatovo, zona Smolensk, adică lângă Moscova), 27/12 (Bielorusia, fără altă indicaţie), 27/22 (Avdeevo, pe cursul superior al Seim, afluent stânga al Desnei, care este afluent stânga al Niprului, la circa 300 km. E de Nipru, în apropiere de Kursk.

[22] După câte ştiu, cercetările de suprafaţă ale lui Victor Teodorescu au produs identificarea – deocamdată ipotetică – a unei necropole (unul dintre cele 31 de situri ale văii), foarte probabil slavă, dacă se confirmă.

[23] Notaţia “Capidava (neclas.)” se referă la un vas din patrimoniul MNIR, măsurat după fotografie izometrică, care este probabil acelaşi din lotul măsurat la solicitarea lui Ion Opriş (după desene), din grupa 3b.

[24] LEAHU 1963 (Giuleşti-Sârbi), fig. 58/1.