CAPITOLUL 15. Capacitatea recipientelor.

[p. 208]

Am afirmat în capitolul teoretic (§ 2, introducere) că ordinul de mărime al vaselor nu poate fi corect intuit din studiul dimensiunilor metrice, în ansamblu, şi cu atât mai puţin din studiul diametrelor superioare sau inferioare (cunoscute mai frecvent). Am adus atunci ca argument faptul că recipientele sunt tridimensionale, iar capacitatea lor variază mult mai sensibil decât diametrele. Există însă şi alt argument, mult mai greu: diametrele nu cresc proporţional cu volumele[1], iar variabilitatea morfologică face ca diametre identice la gură să corespundă unor capacităţi a căror ordin de mărime variază de la 1 la 4[2]. În aceste condiţii, este iluzoriu să împărţim oalele în “mari”, ”mijlocii” şi ”mici” după studiul diametrelor (cum se întâmplă).

Două studii anterioare fac deja “istorie” în această materie; primul, publicat în 1998, este o introducere, cu caracter precumpănitor teoretic şi cu nişte exemplificări[3]; al doilea, care este o monografie ceramică a aşezărilor de la Dulceanca, are un capitol dedicat chestiunii[4]. Nu am să revin aici asupra multor detalii, menţionând doar că în cei câţiva ani de când lucrez asupra aspectului am fost obligat la succesive replieri, de mai multe naturi; am corectat în două rânduri formula de calcul (“consecinţele” fiind mai mult pe tărâm teoretic, decât asupra cifrelor rezultate), am renunţat la graficele cu două coordonate care foloseau volumul pe o axă şi volumul superior pe cealaltă axă (induceau grupaje artificiale), am adoptat – cu bune rezultate – tehnica “volumelor deduse” (descrisă anterior, § 2.4.) şi am fost obligat la unele reevaluări şi reconsiderări. “Alunecările” se datorează, parţial, însăşi noutăţii domeniului, a lipsei unor reţete verificate, faptului că perfecţionarea sistemului teoretic şi cercetarea s-au produs practic în acelaşi timp, însă, pe fond, probleme sunt exterioare sistemului Compas, fiind consubstanţiale problemelor generice ale arheologiei. Neajunsurile de reprezentare a obiectului arheologic, în primul rând imperfecţiunile desenului, caracterul aproximativ al scării grafice, sunt chestiuni care se repercutează foarte puternic asupra calcului de capacitate, mult mai agresiv decât în cazul studiilor de morfologie. Cele de mai sus nu se referă numai la arheologia evului mediu timpuriu, ci în egală măsură la arheologia romană. În multe dintre cataloagele consultate, pentru care am făcut şi măsurători, dimensiunile de catalog nu corespund cu dimensiunile obiectului desenat corelate scării afişate; dacă acest lucru, pentru cataloage, nu este grav, fiindcă se pot corecta dimensiunile după catalog (cataloagele le fac arheologii, desenele – graficienii; pe cine credeţi?), această constatare aruncă o foarte neplăcută umbră asupra acurateţii desenelor/scărilor în general[5]. La toate aceste lucruri se adaugă, fireşte, aproximările de execuţie ale meşterilor olari, adică abaterile materiale de la standarde. Acest din urmă fapt este evidenţiat de cifrele foarte disipate ale unui lot desenat şi raportat foarte îngrijit, fără decorelări între ilustraţie şi catalog[6] (Anexe, p. 141-142). Domeniul în sine – studiul capacităţilor – este de aceea discutabil, ca şi multe dintre concluziile pe care le putem trage astăzi. Aceste explicaţii erau necesare pentru a înţelege de ce, în studiul graficelor, au interesat doar tendinţele de grupare a rezultatelor[7], discutându-se mediile grupajelor, dar foarte rar valorile risipite, intermediare, sau chiar valorile din grupaj. Se poate întreba, desigur, dacă acele grupaje nu ar putea fi întâmplătoare. Desigur că se poate. Dar atunci când între grupaje (numite curent clase de capacitate) se stabilesc relaţii aritmetice (de forma 1;2;4;8) sau legături cu unităţi de măsură cunoscute, atunci există o şansă substanţială de a fi aproape de concluzii valabile. Cum

[p. 209]

este posibil, însă, ca în urma unor erori repetate (de producţie, de desen, de scară, de măsurătoare desen, de eroare a formulei de calcul – cât este, 1-2%), să obţinem totuşi rezultate analizabile, care să permită concluzii credibile? Explicaţia constă în faptul că, cel puţin la nivelul intenţiei, există certe ţinte de capacitate, cel puţin pentru vasele de relativ mare capacitate (13,1 l., 8,7 l. etc.), iar erorile sunt aleatorii (mişcări dezordonate în “sus” şi în ”jos”), ceea ce face ca, dacă nici una dintre erori nu este grosolană, rezultatul final să nu se depărteze foarte mult de intenţia iniţială. Există desigur excepţii de la aceste jocuri statistice “normale”, ceea ce face ca unele piese să nu poată fi corelate nici unui sistem cunoscut sau deductibil.

O a doua mare “dramă” a domeniului constituie lotul restrâns de piese cu care operează. Trist nu este că piesele întregi reprezintă numai câteva sute la nivelul unui sfert de continent, ci că ele reprezintă circa 5% din piesele efectiv utilizate de comunitatea istorică. Reprezintă acesta un lot etalon credibil? Evident – nu. De aici – necesitatea de a fructifica jumătăţile superioare ale recipientelor care au putut fi clasate morfologic. Procedeul “volumului dedus” induce noi erori (de ordinul a maxim 5%), însă aduce beneficiu dublării sau triplării numărului de piese luate în considerare. Noul calup informaţional livrează, întotdeauna, date cu privire la clase de capacitate care lipsesc din lotul vaselor întregi. Acestea sunt motivele pentru care, fără alte demonstraţii asupra insuficienţei operării numai cu vase întregi sau întregibile (există numeroase astfel de demonstraţii în volumul de Anexe, pentru cei răbdători), capitolul prezent va opera aproape exclusiv cu volume deduse (v. § 2.4.).

Clasele de capacitate reprezintă deci tendinţe de concentrare a cifrelor în jurul unor mărimi standard. Şi în acest caz vom începe cu Gropşani, fiindcă este situl care a prilejuit o analiză relativ limpede, fără probleme deosebite, cât şi un set complet de unităţi de măsură. Materialul documentar se află în Anexe, p. 242-244. Graficul 1 ilustrează ceea ce afirmam supra, respectiv irelevanţa volumelor vaselor complete; este suficientă comparaţia cu graficul următor (nr. 2), unde avem tabloul volumelor “deduse”. Analiza pleacă de premiza – ipotetică – a specializării grupelor morfologice pe tipuri de activităţi bine definite, respectiv adresarea unui standard de capacitate pentru solide sau pentru lichide. Graficul 2 surprinde concentrarea numeroasei grupe morfologice 2 (dar şi a grupelor morfologice 3 şi 5) pe paliere ale standardelor de capacitate pentru solide, conform tabelului alăturat. Acest grafic a lucrat cu “volume totale” – o noutate în teoria Compas, respectiv cu măsurarea volumului până la buza vasului (şi nu până la diametrul gâtului, care este procedura obişnuită), considerând că vasele destinate stocării solidelor (grâu, ceară, etc.) pot fi umplute până sus. Graficul următor, nr. 3, operează cu volume “incomplete”, fiindcă adresează clasele de capacitate destinate lichidelor. Această categorie este dominată de grupa morfologică 1, la care se adaugă grupa 4. A rămas însă în afara clasificării importanta grupă 6 – importantă nu numai prin număr, ci şi prin faptul că este realizată la roată; or, dacă ceramica modelată manual este standardizată, cum ar fi cea de atelier nestandardizată? (v. tabelul concluziv). Cifrele din grafic ne constrâng să constatăm existenţa unui al treilea standard, practic necunoscut (nu cunoaştem pentru lumea romană numele acestor măsuri). Atestarea existenţei unei măsuri echivalente aproximativ cu 5 litri, şi a unei măsuri divizionare (aici: 2,55 l.) pe un singur sit ar fi fost foarte discutabilă şi probabil că ne-am fi gândit mai repede la erori de desen. Grupa de 5 litri este însă întâlnită şi în alte aşezări din câmpie, dar şi în lumea romană. Analizele pentru Iatrus (Anexe, p. 141-142) au arătat, atât pentru oale-borcan (sau cu anse sau alte forme asociate) cât şi pentru amfore, grupaje supradimensionate de semi-modius, cu valori de aproape 5 litri, ceea ce este destul de ciudat; foarte probabil în această zonă interferează semi-modius (corect: 4,366 l.) cu o altă unitate de măsură de circa 5 litri; faptul este confirmat de apariţia unei amfore de 20 de litri, care nu poate fi legată de nici o măsură cunoscută (tot lotul de la Iatrus este compus din volume reale, nu “deduse”, aşa că această sursă de eroare nu există). Un vas de 5 litri există şi în lotul de vase lucrate cu mâna de la Capidava (I.1.), dar majoritatea pieselor din această categorie a fost surprinsă pe amforele de la Capidava[8]. Analiza amforelor din cetatea dunăreană a

[p. 210]

prilejuit observaţii foarte interesante (Anexe, p. 149), certificând separaţia funcţională a tipurilor de amfore (de exemplu tipurile Carthage sunt specializate în solide, iar tipurile Antonova pe lichide), cât şi observaţii mai fine asupra standardelor. Unele dintre măsurile standard sunt reflectate foarte fidel de lotul analizat, în special cele mici (congius şi jumătatea, sfertul de modius), însă altele sunt surprinzător de departe de cifrele oficiale (în special cele mari, dar şi dublu-congius). Toate măsurile “ciudate” se referă la vase în jur de 5 litri sau multipli (15 şi 20 litri). O discuţie mai amplă se găseşte în Anexe, şi, indiferent că este vorba despre o unitate de măsură necunoscută, fie că este vorba de pură eroare de calibrare a modelării (mai greu de crezut...), fie că este valabil scenariul de fraudare (verificabil, în viitor, pe material din alte garnizoane romane), un lucru este cert: vasele de 5 litri (şi peste), cât şi multiplii lor, există în situri romane, de unde vor fi ajuns şi în teritoriile nord-dunărene, unde au devenit modele de producţie (probabil nord-dunărenii nu aveau alte mijloace de calibrare); de reţinut aici doar că vasele de peste 5 litri fac parte din alte tipuri de amfore decât cele ale multiplilor (falşilor multipli, în fapt).

Întorcându-ne la Gropşani, piesele din grupa morfologică 6 (şi anexa sa morfologică, grupa 7) fac parte din această clasă de 5 litri, care, indiferent cum a apărut, se întâlneşte şi în alte situri din câmpie (infra). Analiza capacităţilor de la Gropşani se încheie cu grupa morfologică 8 (v. tabelul anexat), pentru care nu există nici o formă întreagă, pentru care deci nu s-a putut calcula un “volum dedus”. Sunt afişate volumele superioare în ambele sisteme de calcul (până la diametrul gâtului şi până la buză) şi se aproximează clasa de capacitate în care probabil se putea încadra un vas sau altul. După cum se observă, se presupune că unele se încadrau măsurilor pentru solide (cu literă bold), iar altele – măsurilor pentru lichide. Având în vedere că la Gropşani restul grupelor s-au dovedit solidare în utilitatea lor (ca şi amforele de la Capidava), este de presupus că nu avem aici o singură grupă morfologică, ci două (ceea ce nu putem adjudeca pe jumătăţi de vas).

Vom folosi în continuare aceste rezultate pentru a compara cu situaţia din alte situri din Câmpia Română. Nu vom face aici o analiză detaliată a fiecărui sit, fiindcă ar lua mult spaţiu şi ar fi greu de urmărit. Aceste analize se găsesc după graficele fiecărui sit[9].

Tabelul următor, necesar analizei, conţine mediile “claselor de capacitate”, aşa cum au rezultat din analiza individualizată. Tabelul este organizat crescător, iar modalitatea de afişare a cifrelor sugerează tipul de utilitar din care recipientele provin; astfel, cifrele îngroşate se apropie de standardele pentru unităţi de măsură a solidelor, cifrele italice se racordează unităţilor de măsură a lichidelor, cifrele scrise normal, cu font portocaliu se racordează “sistemului” de 5 litri. Primele două linii (scrise cu albastru), cu vase sub 1 litru, sunt considerate în afara sistemului de măsuri (neputând sluji la stocare).

Tabelul nu a avut doar rolul de centralizator, ci a contribuit şi la limpezirea unor interpretări. Astfel, de exemplu, la graficul de la N.8. (Soldat Ghivan), interpretarea iniţială grupa vasele mari două câte două, obţinând atât o inclasificabilă grupă de 6,94 l., cât şi o medie extrem de scăzută pentru clasa dublu-congius. Confruntarea cifrelor din tabel a produs o corecţie de grupare (liniile şi înscrisurile cu roşu, la N.8.), producând cifre cu mai mult sens.

[p. 211]

Lotul de vase întregi de la Ciurel, fiind mai consistent, a permis şi o analiză separată, numai pe vase întregi, care a fost integrată în tabel pentru a ilustra, prin contrast, efectele utilizării exclusive a vaselor întregi. Chiar şi pentru un lot mare, ca cel de la Ciurel, există clase de mărime prezente în realitate (v. volume deduse) dar absente din analiză (grupa de 300 ml., grupa de peste 1 litru), iar unele grupaje se dovedesc artificiale (datorită numărului mic de piese şi hazardului de plasament), ca cele două grupe în jur de 2 litri.

Faptul cel mai demn de evidenţiat este că, pentru aşezările din Muntenia, spre deosebire de Gropşani, nu a mai putut fi evidenţiată o specializare a grupelor morfologice pe clase de capacitate de acelaşi tip. Grupele morfologice (cele numeroase, care s-au pretat unui asemena studiu) se distribuie anarhic în clase de capacitate destinate teoretic solidelor sau lichidelor. Întrebarea foarte grea ce se ridică de aici este: mai avem, realmente, clase de capacitate, sau este un alt joc pervers al hazardului? Răspunsul este că – probabil – da. Motivele unei asemenea presupuneri sunt mai multe. În primul rând, clasele au submultipli sau multipli destul de strânşi, ceea ce le conferă un caracter cvasi-sistemic (nici la Iatrus situaţia nu este mai roză!). În al doilea rând, rezultatele se aliniază relativ bine pe orizontală, ceea ce, având în vedere că analizele au fost făcute individual (şi chiar la mari distanţe în timp), relevă un caracter relativ sistemic inclusiv la nivel teritorial[10]. Cert este că locuitorii din Muntenia, deşi par să producă – inclusiv cu mâna – vase cu capacităţi relativ controlate, au piedut specializarea funcţională a unor forme; acesta este un aspect conex al simplificării peisajului funcţional, care va fi discutată în capitolul următor. Trebuie să admitem însă că clasele de capacitate, dacă existau, aveau marcaje, altele decât forma, decorul, forma buzei (fiindcă am încercat să “sparg” aceste presupuse “coduri” şi nu am ajuns la nici un rezultat), foarte posibil semne cu coloranţi puţin rezistenţi.

Relaţiile pe orizontală sugerează că absenţa unor clase de capacitate este întâmplătoare; de pildă, absenţa clasei dublu-congius la Gropşani, sau absenţa clasei semi-modius la Dulceanca IV [revezi tabelul claselor de capacitate] par a se datora unui accident (chiar şi volumele deduse lucrează cu numai 10-15% din materialul utilizat real în aşezare). În schimb, absenţa claselor de capacitate intermediare (dublu-congius, modius) la Ciurel – nu mai pare o întâmplare (lipsesc mai multe clase la rând, iar lotul de ansamblu este mare). Despre interpretarea unor astfel de lucruri ne vom ocupa în continuare.

[p. 212]

Pentru relevarea frecvenţei claselor de capacitate în fiecare sit, am alcătuit un nou tabel. Aici cifrele anterioare sunt traduse în denumirile claselor de capacitate.

La Dulceanca apar nişte situaţii particulare, legate de dificultăţile de alocare a unor exemplare într-o clasă sau alta. Cifrele fără paranteză reprezintă piese clasate (conform analizelor grafice), la care se adaugă exemplarele aflate în proximitate, care anterior nu au fost clasate; rezultă cifrele din paranteză§, care constituie baza de calcul a procentajelor.

Au fost adăugate, pentru comparaţie, situaţiile de ansamblu din Ucraina şi Polonia secolelor VI-VII. Situaţiile siturilor din aceste teritorii ridică numeroase aspecte particulare (există fişiere speciale, în Anexe), asupra cărora nu vom insista aici. Situaţia generală a claselor de capacitate din cele două areale slave primitive se prezintă, simplificat, ca o structură ternară (6;4;2 litri), adăugându-se oalele mici, fără semnificaţie de capacitate, şi vasele mari de provizii. Am reîncadrat cifrele recipientelor din aceste două teritorii în clasele de capacitate din Câmpia Română (fără a exista o sinonimie efectivă de situaţii), pentru a avea o comparaţie directă a frecvenţei unor capacităţi şi a pune în evidenţă diferenţele. Se observă că “centrul de greutate” al capacităţilor din Ucraina şi Polonia se află mai sus decât pentru siturile din Câmpia Română, fiind în mai mare măsură analoage situaţiilor din Oltenia şi Muntenia de vest, decât în centrele mai apropiate din Muntenia centrală (or, Ciurel ar trebui să fie sit “preponderent slav”, nu-i aşa?), ceea ce nu este paradoxal decât în aparenţă, fiindcă între sistemele de capacităţi dintre arealele slave şi cele Ipoteşti-Cândeşti nu există nici o legătură.

[p. 213]

Întorcându-ne la cultura analizată, şi pe acest tabel se poate compara structura mai completă şi mai echilibrată a olăriei de la Gropşani, în comparaţie cu aşezările muntene. În interiorul Munteniei sunt delimitate două areale, aranjate în ordine cronologică probabilă. Regresul capacităţilor utilizate se constată în ambele areale, finalul prezentând, în ambele cazuri, deplasări vizibile în jos. Privind pachetul de la Dulceanca, este semnificativă absenţa capacităţilor de 5 litri şi a subdiviziunilor sale[11]. La Dulceanca I se dublează utilizarea claselor mici (sub 1 litru şi 1/2 de congius) în defavoarea clasei de 1 congius, care practic dispare. Lucruri similare se petrec, în paralel, în siturile bucureştene, indicând limpede renunţarea la olăria de mărime mijlocie şi mijlocie-mare. Pentru ambele areale este însă de semnalat existenţa, în acest moment final, a câte unui vas mare, conservat fragmentar, care a fost estimat ca înscriindu-se clasei amphora, de 26 de litri. Asistăm deci, pe de o parte, la scăderea dimensiunilor medii ale recipientelor (v. infra), ceea ce, am mai spus, consună cu o existenţă din ce în ce mai periclitată şi cu mijloace de trai diminuate progresiv, dar, pe de altă parte, la folosirea unor vase mari de provizii, semnificând o centralizare mai energică a resurselor. Faptul în sine poate fi interpretat ca un semnal de maturizare socială, dar poate fi văzut în egală măsură ca o măsură de supravieţuire socială, în condiţiile scăderii resurselor. Un fenomen similar a fost observat la Codân (sit considerat slav, dar cu multe analogii cu Câmpia Română, cel puţin în privinţa claselor de capacitate şi a dimensiunilor, v. Anexe, p. 178-179), respectiv un fenomen de scădere generală a capacităţilor, dublat de apariţia unor vase de mare capacitate, însă aceste fapte se petrec numai în ultimul sfert al sec. VIII.

Pentru a concluziona acest capitol, au fost realizate alte două tabele, cu structură asemănătoare, conţinând cifrele statistice despre ceramica lucrată cu mâna (primul)[12] şi despre ceramica lucrată la roată (al doilea).

[p. 214]

Sunt realizate medii de sit (complex, nivel sau regiune, după caz) pentru aşezările cele mai importante, pentru diametre la gură şi volume superioare (acestea – mult mai numeroase decât volumele totale – oferă o mult mai bună bază de discuţie). Pe primele rânduri sunt aduse spre comparaţie cifrele corespondente pentru Ucraina, Polonia, cultura Chilia-Militari, corpus-ul de ceramică lucrată cu mâna de la Capidava (jumătatea sec. VI) şi cifrele generice pentru cultura Ipoteşti-Cândeşti. Acestor prime referinţe le sunt adăugate valoarea Is/I (înălţimea superioară raportată înălţimii totale), ca un indicator cultural global, cât şi ca modalitate de estimare a volumului total[13]. Diferenţele substanţiale de proporţii ale formei, cât şi de dimensiuni (volumul mediu al recipientelor din Câmpia română reprezintă în medie numai 2/3 din volumul recipientelor din arealele slave), arată sintetic deosebirile fundamentale dintre cele două culturi. Din contră, notăm similitudinile cifrelor culturii Ipoteşti-Cândeşti cu lotul de la Capidava. Atât prin proporţii, cât şi prin gabarit, între ceramica nord-dunăreană şi cea de la Capidava există similitudini de acelaşi ordin ca cele dintre arealele central-ucrainian şi sud-polonez. Ceramica Ipoteşti-Cândeşti este de asemenea similară ceramicii culturii Chilia-Militari, dar nu cea lucrată cu mâna, ci aceea lucrată la roată (v. tabelul al doilea, respectiv statistica ceramicii lucrate la roată). Ideea este importantă, fiindcă, esenţialmente, înseamnă că cultura Chilia-Militari a transmis veacurilor următoare în primul rând formele ceramicii lucrate la roată, multe dintre ele de inspiraţie romană, iar nu formele tradiţionale, dacice[14], fapt valabil pentru ambele specii tehnice ale secolului al VI-lea. Pentru a încheia observaţiile despre analogii şi diferenţe, să notăm remarcabila coincidenţă a valorii indicatorului Is/I în cultura Ipoteşti-Cândeşti, pentru cele două specii tehnice (0,415 respectiv 0,412 – a se compara valorile din cele două tabele), ceea ce confirmă factura lor constructivă similară, fapt subliniat în numeroase rânduri până aici.

Revenind la observaţiile legate de mediile ceramicii lucrate cu mâna, în siturile analizate, precizez că ele sunt ordonate, cu aproximaţie, în ordinea mărimii. Cu oarecare relativitate, această ordine este o sugestie de ordonare cronologică; această idee este fundamentată pe cifrele mari ale siturilor cert timpurii (Ipoteşti, Gropşani, de exemplu) şi pe cifrele mici ale siturilor cert târzii (Vadu Codrii, Vadu Anei; Şuviţa Hotarului este un lot statistic nesatisfăcător), de unde prezumţia – mai veche – a descreşterii capacităţilor medii, de-a lungul veacului VI. Această prezumţie este întărită de observaţia că culturile locale preromane şi romane utilizau recipiente de mărimi cert mai mari decât cele de la sfârşitul epocii romane târzii. Cele două serii (tabele) nu au aceeaşi ordine, de aceea poziţia exactă a unui sit sau altul, într-o clasificare generală, este greu de precizat; evident, s-ar fi putut face o statistică de ansamblu, care să facă abstracţie de natura modelării obiectelor, dar a interesat mai mult specificul fiecărei serii de obiecte decât cifrele de ansamblu, fiindcă, deşi cred că scăderea capacităţilor este un fenomen specific vremii, nu cred că el s-a desfăşurat liniar în timp şi spaţiu. Ordonarea tabelelor oferă deci doar sugestii, nu soluţii.

Conţinutul tabelului statisticii ceramicii arhaice necesită câteva observaţii tehnice. În primul rând, se vor trata cu toată prudenţa mediile realizate dintr-un număr foarte mic de piese (sub 5); astfel, dimensiunile ceramicii “bordeielor” de la Dulceanca I sunt suspect de mici, repetând aici că presupun o scară greşită la publicare. Oricum, poziţia ultimă a aşezării I, în contextul aşezărilor de la Dulceanca, este asigurată de cifrele medii ale locuinţelor de suprafaţă. Cât priveşte mediile orizontului A de la Ciurel (repet aici presupunerea că ceea ce am numit până aici orizontul A este posterior, cronologic, orizontului B), cifrele sunt mult ridicate de un vas de capacitate foarte mare, celelalte 31 de piese având dimensiuni extrem de modeste. Similar, mediile de ansamblu de la Ciurel vor fi reconsiderate în jos. În acest fel, diferenţele faţă de Soldat Ghivan devin şi mai substanţiale, confirmând ipotezele asupra vechimii mai mari a celei din urmă aşezări.

Trecând la al doilea tabel (statistica ceramicii lucrate la roată), referitor la ceramica lucrată la roată, se confirmă poziţiile înalte (adică timpurii) ale siturilor de la Târgşor şi Budureasca[15], cât şi ale aşezărilor de la Ipoteşti şi Gropşani (care nu ridică probleme deosebite de datare). Probleme

[p. 215]

relative apar de aici în jos. Diametrul la gură de la Soldat Ghivan este ceva mai mic decât cifrele de la Ciurel însă – atenţie! – volumele sunt mult mai mari (paradoxul fiind datorat morfologiiilor distincte); evident, vom acorda prioritate cifrelor de volum, care exprimă în mod nemijlocit utilitarul, mărimea recipientelor fiind clasificabilă – repet – după capacitate, nu după dimensiunile metrice.

Probleme ridică valorile aşezărilor de la Dulceanca. Nu mă refer la valoarea izolată a vasului din cuptorul de olar. Valorile de la Dulceanca I a sunt însă mult mai mari decât cele de la Dulceanca II şi IV (ordinea fiind chiar cea inversă decât cea propusă până aici). Aceste cifre nu sunt însă volume totale, pe care am putea judeca ranguri de acest fel. Indicele Vs/V de la Dulceanca I (ceramică lucrată la roată) este de 0,471, ceea ce înseamnă un volum mediu dedus de 3,671 l.; pentru Dulceanca II aceleaşi cifre sunt 0,376 şi 3,037 l., iar pentru Dulceanca IV - 0,391 şi 2,192 l., ceea ce reduce decalajele. Cumulând cifrele de la ambele tehnici, rezultă tabelul următor. O primă precizare se impune. Dulceanca I b figurează de două ori, cu cifre atât de diferite, fiindcă prima oară intră în calcul şi un recipient de provizii, cu volum superior de peste 9 litri şi volum total prezumat de cca. 26 de litri (după un calcul mai strict 22,3 l.), iar a doua oară este calculată numai media celorlalte 7 recipiente, extrem de mici.

Calculele de volum dedus, care ţin cont de configuraţia reală a vaselor (raportul mediu Vs/V este cunoscut de la obiectele întregi), aduce pe prima poziţie media de la Dulceanca II, cifrele de la Dulceanca IV rămânând însă în ultima poziţie, situaţie statistică ce pare să răstoarne ordinea cronologică propusă, sau măcar să o pună sub semnul întrebării. Cheia problemei o reprezintă capacităţile de stocare. Vase de stocare de mari dimensiuni, similare probabil exemplarului de la Dulceanca I b, există şi în alte aşezări[16], chiar mai multe exemplare, însă sunt prea fragmentare pentru a permite vreun calcul. Pe de altă parte, dacă vorbim despre capacităţi de stocare ca un criteriu de apreciere a resurselor, discuţia asupra gropilor de provizii vine în aceeaşi ordine de idei. La Dulceanca IV şi II există – izolat, ce-i drept – gropi de provizii chiar în interiorul unor locuinţe[17]. Se adaugă cele 5 gropi

[p. 216]

menajere de la Dulceanca IV, care este posibil să fi funcţionat iniţial ca recipiente de provizii[18]. Aceste gropi par să explice absenţa vaselor de peste 6 litri la Dulceanca IV. Mediile de sit sunt interesante şi sugestive, însă şi mai interesant este din ce se compune media. La Dulceanca IV domină vasele de mărimi mijlocii (1,5-3 litri), cele mici fiind puţine iar cele mari - absente (Anexe, p. 218). La Dulceanca II echilibrul este similar, adăugându-se o relativ numeroasă componentă de 4 litri, vasele mijlocii-mari, de stocare (de 8 litri), cât şi o categorie de vase mijlocii-mici, în jur de 1 litru (cvasi-absente la Dulceanca IV)[19]. La Dulceanca II lipsesc gropile de provizii din afara locuinţelor, dar există o groapă de mare capacitate, într-o locuinţă. La Dulceanca I centrul de greutate, reprezentând de această dată majoritatea absolută a recipientelor, se mută pe intervalul 1-2 l., iar gropile de provizii sunt absente, însă, compensativ, apar atât vasele de stocare de mărime intermediară (8 litri) sau de mare capacitate (de peste 20 litri). Acest proces, de diminuare a capacităţilor vaselor mijlocii şi apariţia compensatorie a unor vase de mare capacitate, este bine reflectat inclusiv de analiza internă a aşezării de la Dulceanca I, pe cele două presupuse nivele de locuire, a (locuinţe de suprafaţă) şi b (“bordeie”). Dacă pe nivelul a se continuă procesul descris în relaţia Dulceanca IV-II, pe nivelul b fenomenul ajunge la apogeu, la o expresie aproape absurdă[20]: un vas de peste 20 de litri, restul – ulcele de circa 0,7 l. Procesul descris pare coerent şi se verifică pe succesiunea Soldat Ghivan-Ciurel B-Ciurel A. El reflectă, pe de o parte, scăderea numărului de membri dintr-o familie, prin scăderea constantă a capacităţii vaselor mijlocii (peste un litru, sub 5 litri), adică a recipientelor susceptibile de a servi la gătit. Pe de altă parte, procesul descris reflectă, probabil, o tendinţă tot mai pronunţată de concentrare a resurselor, ca răspuns la scăderea constantă a acestora. Într-un limbaj foarte cunoscut – raţionalizare. Fenomenul pare să continue în aşezările de la finalul culturii Ipoteşti-Cândeşti, însă aşezările cunoscute până acum, deşi permit o idee de ansamblu, sunt prea mici pentru a permite concluzii ferme[21]. Un proces similar a fost surprins la Codân, pentru finalul secolului al VIII-lea, însă nu la un nivel atât de dramatic.

Pentru a ne apropia de concluzii, tabloul capacităţilor recipientelor din aşezările culturii Ipoteşti-Cândeşti reflectă similitudini atât la nivelul facturii generale (dimensiuni, clase de capacităţi), cât şi la nivelul evoluţiei prezumtive. Un tablou complet şi convingător, cu bune analogii în lumea romană, prezintă însă numai aşezările de la Gropşani, semnificând racordarea superioară a teritoriilor oltene la civilizaţia romană.

Nu se poate să nu frapeze faptul că o populaţie rurală, atât de năpăstuită, în regres tehnologic şi demografic, îşi face oalele, multe dintre ele cu mâna, după un sistem volumetric constituit. Că această stare de fapt s-ar datora unui comerţ activ[22], sau, cu atât mai puţin, vreunei înclinaţii naturale spre ordine - nici nu poate fi vorba. O explicaţie însă ar trebui să existe, şi fiindcă nu găsesc una mai bună, mă gândesc la următoarea: oalele mai mari erau unităţi de măsură pentru distribuţia grânelor. Să mă explic. Nimeni nu se îndoieşte că satele epocii migraţiilor erau comunităţi constituite pe baza rudeniei, cu aşezăminte foarte patriarhale, puţin desprinse de instituţia familiei mari. Dacă este aşa, nu ar trebui să ne îndoim că grânele - dar şi bunurile conexe, respectiv pământul, animalele şi uneltele de muncă - erau bunuri "publice", adică la deplina discreţie a bărbatului dominant. Că suntem aproape de adevăr o arată lipsa totală a uneltelor agricole. Unde sunt acestea? Cu ce s-au săpat gropile bordeielor - întreabă şi

[p. 217]

Suzana Dolinescu-Ferche, autoarea monografiilor de la Dulceanca? Sunt ascunse, şi nu în aşezare, unde ar putea fi lesne găsite - fierul este materie strategică şi pentru romani, şi pentru barbarii pribegi! - ci mai departe, probabil în pădure, bine acoperite cu frunze. Descoperirile depozitelor de unelte de epocă Dridu, ca cel de la Dragosloveni[23], în afara unei locuiri observabile, fac ipoteza plauzibilă. Dacă este aşa, şi rezerva de grâne era păstrată la un loc, în grija unei singure persoane, care distribuia alimentele după numărul de guri. Pentru ca împărţeala să fie dreaptă, trebuia ca oalele să aibă dimensiuni - mai exact capacităţi - cunoscute. Dar ce ne facem cu gropile de provizii din locuinţe? Erau acestea locuinţele conducătorilor? Foarte probabil că da. Referitor la "bordeiul" 17 de la Dulceanca IV, autoarea îşi comunică impresiile după cum urmează:

"Hutte n^o 17. C'est la plus intéressante habitation de l'habitat du VI^e siècle, spécialement par la structure du four (...). Par sa structure, cette hutte représente le type le plus expressif de l'ensemble du Vi^e siècle de Dulceanca..."[24]

La rândul ei, locuinţa 9 de la Dulceanca II[25] este o locuinţă specială, nu numai datorită rezervei de alimente de 400 de litri, ci şi datorită unui cuptor cu horn, rar întâlnit, greu de făcut, şi de aceea preţuit. Un asemenea cuptor, cu ajutorul unei tăvi de lut mobile, putea fi locul cel mai potrivit unde se uscau cerealele jilave din groapă.

Asemenea observaţii, mai degrabă conjuncturale decât sistematice, nu înseamnă că schema propusă va funcţiona peste tot. Va fi necesar un studiu care să elucideze global situaţia capacităţilor de stocare, prin corelaţie cu numărul total de recipiente şi cu necesara estimare a mărimii populaţiei şi a numărului de ani petrecuţi de o comunitate în aceeaşi aşezare[26].

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – capitolul 16 (funcţionalitatea recipientelor ceramice)

---

[1] TEODOR E. 1998, fig. 15-17; graficele arată o situaţie foarte asemănătoare în trei areale geografice distincte, respectiv curba de creştere a volumelor este mult mai accentuată decât curba de creştere a diametrelor. Graficele respective sunt reproduse, simplificat, şi în această lucrare (Ilustraţie, planşa IX, fig. 25-27).

[2] TEODOR E. 1998, fig. 16 (= planşa IX, fig. 26), unde un vas cu diametrul superior de 20 cm. are 0,694 l., iar un altul, cu acelaşi diametru, are 2,649 l., al doilea fiind de 3,8 ori mai mare decât primul.

[3] TEODOR E. 1998. Anexele referitoare la formula de calcul a volumului recipientelor a fost omisă de la publicare prin neglijenţa editorului. Materialul a fost publicat ulterior, în Cercetări Arheologice XI (TEODOR E. 2000 b).

[4] TEODOR E. 2000, § 7.

[5] Am făcut câteva teste de fotografiere ortografică, foarte încurajatoare, fiindcă rezultatele măsurătorilor au “avut sens” (apropiindu-se de valori consacrate), deşi lucram pe loturi din “barbaricum”.

[6] Lotul ceramic din monografia Iatrus II (BÖTTGER 1982).

[7] De-a lungul secţiunii IV de la Anexe există numeroase analize de capacitate, din practic toate zonele analizate. La acestea face referire textul de mai sus.

[8] Materialul ceramic este cel din teza de doctorat a lui Ionuţ Opriş (susţinută în decembrie 2000; v. OPRIŞ 2000). Am făcut măsurătorile la solicitarea doctorandului (pe atunci...), care a folosit dimensiunile de capacitate în teză; o analiză detaliată a distribuţiilor pe clase de capacitate am realizat-o însă numai în aceste zile (din ianuarie 2001), în încercarea de a înţelege clasele de volum întâlnite în aşezările nord-dunărene.

[9] Anexe, secţiunea IV: M.2., M.4. pentru Dulceanca I (proceduri vechi, fără volume deduse); M.6, M.7. pentru Dulceanca IV (idem). Analiza este reluată, cu metoda volumelor deduse, pentru toate cele 3 aşezări, la M.9. (graficele 1-2 - tentativă de prelucrare comună; graficele 4-6 - tratarea individualizată, cea care răspunde direct de situaţia din tabelul care va fi discutată aici). Mai departe, analiza de la N.4. se referă la Ciurel, iar N.8. – la Soldat Ghivan.

[10] Intru aici în flagrantă opoziţie cu propriile concluzii, publicate cu doar ceva mai mult de doi ani în urmă (TEODOR E. 1998, în special p. 36-37, idei reluate pe scurt mult mai curând, în TEODOR E. 2000, p. 319), unde afirmam că sistemele de măsuri din arealele Vedea şi Dâmboviţa sunt diferite. În acelaşi studiu iniţial (TEODOR E. 1998, p.31) îmi exprimam mirarea (justificată) că sistemul de măsuri face trimiteri numai la sistemul de capacităţi pentru lichide şi nu la cel pentru solide, ceea ce astăzi se demonstrează fals. Evident, postura nu este cea mai comodă, însă consider că este tributul firesc pe care trebuie să-l plătim statutului ştiinţei, care nu operează cu adevăruri revelate, adevărate oricând şi oriunde. Nu voi ezita să retractez orice afirmaţie sau concluzie care este depăşită de evenimente.

§ Lay-out-ul tabelului publicat în format hârtie (teza de doctorat predată Facultăţii de Istorie a Universităţii Al. I. Cuza) era mai complicat, prezentând şi cifrele absolute, şi procentele. Transpunerea HTML m-a obligat la simplificări, aşa încât acestui paragraf nu îi corespunde, la Anexe, o situaţie explicită.

[11] Iată un element care explică concluzia formulată anterior, conform căreia cele două areale majore din Muntenia au sisteme de capacităţi diferite.

[12] notă rezervată în tabel

[13] Este doar o estimare a ordinului de mărime. Calcularea volumului dedus (Vd) se face de la volumul total (V) şi volumul superior al vaselor întregi, respectiv Vd = (Vs x 1) : (Vs : V). Proporţionalitate între raporturile Vs/V şi Is/I este relativă, dar permite un calcul aproximativ. Înlocuind Vs/V cu Is/I, avem (pentru Ucraina) 1,464 : 0,312 = 4,692 l., pentru Polonia obţinem 4,87 l., iar pentru Ipoteşti-Cândeşti 2,987 l.

[14] Afirmam în capitolul anterior că există şi grupe morfologice care provin, potenţial, din experienţa culturală dacică. Faptul nu este contrazis de afirmaţiile cu caracter global de mai sus. Grupele de sorginte dacică sunt relativ multe, însă numărul de piese este relativ mic.

[15] Ambele aşezări înseamnă în fapt mai multe aşezări, deci faze cronologice distincte. Aceste detalii vor fi discutate atunci când vor exista suficiente informaţii publicate. Deocamdată singura soluţie este tratarea de ansamblu. Nu exclud posibilitatea ca, în special la Budureasca, să existe şi piese mai târzii, din a doua jumătate a secolului al VI-lea, după cum, sigur, în expoziţia de la Ploieşti există şi obiecte ale secolului al V-lea (dacă nu mai vechi!).

[16] Dulceanca II (FERCHE 1986, fig. 6/8. 20/11) şi Dulceanca IV (FERCHE 1992, fig. 5/4, 17/20; fragmentul de la fig. 5/4 este publicat invers!), toate decorate cu linii în val (eventual între linii drepte orizontale), după modelul vaselor de provizii sud-dunărene (BÖTTGER 1982, nr. cat. 96, 98, 520, 519).

[17] Dulceanca II (FERCHE 1986, fig. 4/1), în B. 9, groapă elipsoidală, cu diametrele de aprox. 2,4 şi 1,6 m, adâncă de 0,25 m, cu volumul estimat la 400 de litri; Dulceanca IV (FERCHE 1992, fig. 4/1), în B. 17, groapă de plan rotund, cu diametrul de 0,9 m, adâncă de 0,45 m, cu volumul estimat la 100 litri.

[18] Este oare posibil să gândim că numărul de gropi cu numărul de ani petrecuţi în aşezare? Este doar o ipoteză, însă atrăgătoare. Aveau însă aceste gropi, fără amenajări speciale, calitatea de a prezerva grânele? Autoarea monografiei crede că da (FERCHE 1992, p. 131, la descrierea B. 17, cea cu groapa de provizii).

[19] Nu este prea mult, sper, dacă repet că lotul ceramic de la Dulceanca II, mult mai substanţial numeric, se pretează mult mai bine unei analize; lotul prea restrâns de la Dulceanca IV poate fi suspectat că are substanţiale “părţi lipsă”, care îi scad drastic posibilităţile de analiză.

[20] Să nu uităm că lotul de vase de la Dulceanca I b este suspectat de a fi fost publicat cu scară greşită.

[21] Simplul fapt că lista se reduce la 3 aşezări, cu un număr redus de complexe, este în sine un fapt extrem de sugestiv.

[22] O asemenea presupunere (comerţ activ) este contrazisă de cele mai noi studii (OBERLÄNDER 2000 – manuscris, de ex. p. 79, dar ideea revine frecvent), mai ales pentru Muntenia (în contrast cu Oltenia)

[23] COMŞA & 1969; cât despre faptul că depozitul de la Radovanu ar fi fost găsit într-un atelier - rămâne o supoziţie (COMŞA & 1969 a, p. 425-435), ca şi vecinătatea depozitului de la Bârlogu cu o locuinţă (COMŞA 1969), descoperirile fiind întâmplătoare. Oricum, toate acestea reprezintă o epocă mai târzie, comparaţia fiind orientativă. Faptul că nu s-au descoperit încă depozite de secol VI poate fi o întâmplare, statistic normală, fiindcă raportul între aşezările Ipoteşti-Cândeşti şi tip Dridu pare să fie ceva de ordinul a 1 la 5 sau 6.

[24] FERCHE 1992, p. 131.

[25] FERCHE 1986, p. 123.

[26] Există propuneri pentru baza de calcul (STANCIU 1999, p. 132, cu bibliografia). Cred că 20 de vase/ familie/ de an (propunerea Zeman) este exagerat de optimist, cel puţin pentru Câmpia Română. Estimarea lui Stanciu (7-8) este mult mai realistă.