Funcţionalitatea recipientelor ceramice

16. FUNCŢIONALITATEA RECIPIENTELOR CERAMICE

[p. 218]

Funcţionalitatea recipientelor ceramice este acel lucru despre care vorbeşte toată lumea, dar la care nu se gândeşte nimeni. Am mai spus – dar cred că este locul să o repet – că funcţionalitatea ar trebui să rezulte din confruntarea tuturor datelor morfologice, de fabricaţie, chiar de decor, şi bineînţeles de capacitate. În practică, percepţia intuitivă scurtcircuitează curriculum necesar al cercetării. Arheologul “ştie” cum arată o oală, un castron, o farfurie – nu contează de unde ştie şi nici nu se întreabă. Evident, în absenţa normelor (un “dicţionar” cu minime definiţii morfologice, cel puţin), fiecare intuieşte cum poate; aşa se face că avem străchini mai înalte decât castroanele, farfurii cu calotă superioară, “străchinioare” de 4 litri, ceea ce la un autor e “cazan” – la altul e... Nu contează. Pentru ceramiştii de epocă romană, “clasificarea funcţională” e începutul oricărui studiu[1]. Specializarea şi relativa standardizare a ceramicii romane face ca aceaste procedură să nu fie extrem de nocivă, însă este evident că lucrurile s-au înţepenit, cu multă vreme în urmă, şi că se tot adaugă material fără a se face progrese teoretice, iar punerea faţă în faţă a loturilor ceramice diferite este greoaie, împănată cu 3-4 nomenclatoare paralele de forme (cu bibliografia subsecventă, care „dă bine”). Pe măsură ce vremea trece compararea ceramicii din situri diferite tinde să devină un coşmar. Pe de altă parte, este extrem de greu să te sustragi unor sisteme de prelucrare cutumizate. Personal am aluncat în aceeaşi cursă, înregistrând întâi piesele ca “oală-borcan”, “cană”, “castron” etc., fiind apoi obligat la numeroase corecturi). Evident, critica ceramisticii romane este formulată din perspectiva unui cercetător care s-a confruntat cu probleme destul de deosebite, probleme care au pus în evidenţă, cu mai multă acuitate, precaritate sistemelor curente de cercetare.

Am lăsat la urmă chestiunea funcţionalităţii vaselor ceramice din cultura Ipoteşti-Cândeşti nu numai datorită unor considerente teoretice, ci şi fiindcă aspectul acesta este cel mai spinos. Chiar dacă dacă noi percepem marea majoritate a obiectelor ceramice ale evului mediu timpuriu conform sintagmei “civilizaţia-borcan”, este imposibil ca aceste obiecte să nu fi fost folosite diferenţiat. Un vas pentru fiert carne nu poate fi folosit imediat apoi pentru fiert laptele sau pentru rezerva minimă de apă. Ţinând cont că vasele ceramice se spală mai greu decât instrumentarul actual, regulile trebuie să fi fost şi mai stricte.

În ciuda acestor evidenţe teoretice, absenţa unor forme clasice - farfurie, strachină, castron, ulcior, etc. - face dificilă recunoaşterea funcţiunilor. Am alcătuit totuşi o situaţie statistică a grupelor funcţionale, aşa cum figurează în baza de date (Anexe, punctele J.1.-J.3., p. 314-315), care ne va ajuta să tragem nişte concluzii.

Am să încep cu expunerea materialului ceramic din aşezările de la Dulceanca, ce se bucură deja de o analiză extensivă[2], cât şi de o publicare iniţială mai detaliată, care permite cel puţin tentativa unei prelucrări mai atente. Voi continua cu mult mai scurte comentarii despre aşezările de la Gropşani şi despre cele mai reprezentative situri bucureştene, pentru a încheia cu câteva consideraţii generale.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – funcţionalitatea ceramicii de la Dulceanca

[1] Pentru a da numai ultimul exemplu, lucrarea de doctorat a lui Ionuţ Opriş (susţinută în decembrie 2000).