16. FUNCŢIONALITATEA RECIPIENTELOR CERAMICE

[p. 218]

16.1. Aşezările de la Dulceanca

Oala-borcan este categoria cea mai numeroasă. Noţiunea defineşte oala fără anse. Predominarea acestui tip morfo-funcţional este caracteristica culturilor nord-dunărene în perioada proto-bizantină. La Anexe (tabelul J.3., p. 315) putem constata un număr apreciabil de piese înregistrate sub acest nume. Pe coloana “cumulativ” sunt calculate totalurile pentru fiecare tip funcţional, indiferent de raportul clm/CLR* (discutat în altă parte) sau de dubiile exprimate asupra unei funcţionalităţi. De departe, la Dulceanca II înregistrăm cele mai multe oale-borcan, dar acesta este situl care a furnizat cel mai mult material (inclusiv numărul de complexe este substanţial). Acestea sunt însă totaluri de înregistrări, numărând şi piese întregi, şi fragmentare şi foarte fragmentare, adică şi buze dar şi baze de vas. Calculul a fost refăcut luând în considerare numai buzele de vas şi fragmentele decorate, rezultatele fiind înscrise în paranteză; aceste cifre pot fi considerate un număr minim de piese. Şi de această dată raporturile se conservă, în ordinea D.II, D.IV, D.Ib, D.Ia.

[p. 219]

Înregistrarea “oală-borcan”, în baza de date, s-a făcut automat şi pentru fragmentele ceramice foarte mici, în virtutea netei dominaţii a acestei specii morfo-funcţionale. În realitate, numărul de piese care sunt sigur oală-borcan nu poate fi mai mare decât numărul de exemplare care au minim calota superioară întreagă, pe care să se facă proba aparteneţei. După acest criteriu, cifrele sunt cu totul altele: Dulceanca I a: 26; Dulceanca I b: 7; Dulceanca II: 57; Dulceanca IV: 21. Aceste cifre nu sunt însă utilizabile. La Dulceanca I b, unde sunt sigur multe piese, majoritatea desenelor ilustrează decorul şi profilul buzei, nu volumele, piesele nefiind restaurate. Pentru celelalte situri, cifrele rămân orientative, de comparat cu alte categorii morfo-funcţionale (castroane, tipsii, altele).

Care ar fi totuşi ponderea orientativă a oalelor borcan în ansamblul ceramicii? Folosind cifrele din paranteză de la tabelul J.3, adăugând şi restul pieselor, obţinem un total minim de piese la care ne putem raporta:

Tabelul ilustrează procesul de simplificare a peisajului morfo-funcţional (început cu mai multă vreme în urmă), care este un alt simptom al crizei sociale.

Cunoaştem acum ponderea orientativă a oalei borcan în siturile studiate (din aceste cifre ar trebui ajustate 5-10 procente, rezultate din redistribuirea ipotetică a unor fragmente mici către alte specii morfo-funcţionale). Avem totuşi un ansamblu utilitar care depăşeşte 60% din ceramica produsă şi este greu de crezut că toată această massă utilitară avea aceeaşi destinaţie. Pentru a încerca soluţionarea problemei putem apela la observaţiile referitoare la pastă şi la morfologia vaselor, pentru ceva sugestii.

În legătură cu pasta - stăm destul de rău. Observaţii descriptive mai consistente nu aduce decât monografia Dulceanca I, singura care poate fi folosită pe această linie. Şi acolo, autoarea - care oricum excelează în materie descriptivă, în peisajul arheologic al epocii - nu face observaţii speciale referitoare la textura sau culoarea ceramicii decât atunci când obiectul pare să se detaşeze cumva din massă. În ce priveşte culoarea, grupele 1 b, 2 b şi 2 c[3] se definesc în general ca fiind gălbui-roşcate, deci mai deschise. Celelalte grupe au descrieri mergând de la roşcat la cenuşiu, deci mai închise. Este plauzibil ca aceste diferenţe să nu se datoreze arderii, ci proprietăţilor diferite ale degresanţilor, în mod normal aleşi pentru a obţine un vas cu anumite proprietăţi (refractaritate, impermeabilitate, rezistenţă termică, etc). La acest capitol informaţia este şi mai săracă. Doar în două cazuri ni se spune că, împreună cu nisipul - degresantul normal al argilei - este adăugată mică. Este vorba despre două fragmente lucrată la roată, din grupa 3, posibil importuri[4]. Una dintre piese are o perforaţie în apropierea bazei, având sigur o utilitate mai specială (de pildă pentru udat răsaduri).

Revenind la culoarea vaselor, nuanţa gălbui-roşcată nu se datorează unui perete mai subţire decât al celor din spectrul roşcat-cenuşiu (în schimb vasele definite ca cenuşii sunt într-adevăr cu pereţi mai groşi). Are acest lucru o semnificaţie la nivelul formei? Formele acestor grupe sunt suficient de diferite pentru a nu recomanda o utilitate unică.

În ce priveşte mărimea incluziilor, aşa cum deja s-a demonstrat, degresanţii grosieri adresează vesela de bucătărie, dând recipientelor rezistenţă la şoc termic[5]. Grupele morfologice cu intruziuni grosiere sunt grupele 1a şi 5. Şase jumătăţi superioare, arondate ipotetic grupei 5, poartă clasificarea: D = 4 (duritate mare); M = 2 (intruziuni grosolane). Toate exemplarele sunt vase modelate manual. Grupa 5 este predominată de menţiunea coloristică cenuşiu-roşcat. Aşa arată un vas cu ardere primară oxidantă, supus la numeroase arderi secundare.

Pare un fapt că la Dulceanca I pentru gătit erau preferate vasele cu morfologie înaltă, cu înălţime inferioară mare şi bază lată. Această formă pare să prezinte avantaje practice, atât pentru expunerea directă la foc, cât şi pentru expunerea laterală, în faţa cuptorului. Luând spre comparaţie o altă morfologie, puţin înaltă, cu fund mai îngust, ne imaginăm diferenţa: acest vas se răstoarnă uşor şi încinge prea tare partea inferioară a compoziţiei din vas, care este expusă din trei părţi, de aproape, astfel încât mâncarea

[p. 220]

este arsă pe margini şi rece la mijlocul părţii superioare (v. planşa X, fig. 28). Pentru expunerea laterală lucrurile stau cam aşa: cu cât pereţii vasului sunt mai puţin modulaţi, mai apropiaţi de forma “sac”, cu atât mâncarea se încălzeşte mai uniform. Dar de ce nu se făceau vase otova, ca oalele de gătit de astăzi? Fiindcă ceramica nu este metal, iar curburile sunt necesare creşterii rezistenţei la şoc mecanic. Un vas ceramic fără curburi s-ar sparge ca un biscuit.

La nivelul actual al informaţiei - care este nivelul procedurilor de prelucrare a materialului arheologic - cele de mai sus sunt doar speculaţii. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa, să spunem că grupa morfologică Dulceanca[6] 5 lipseşte în siturile timpurii, despre care, în materie, nu putem spune nimic. Grupa 3 - caracterizată şi ea prin înălţime mare, este şi ea rară la Dulceanca II şi absentă la Dulceanca IV. Ce vase erau folosite la bucătărie, în habitatul de la Dulceanca IV? Mă tem că nu putem nici presupune.

Întorcându-ne la Dulceanca I, să admitem că presupunerile anterioare ar fi corecte, şi anume că vasele de bucătărie sunt cele cu morfologie înaltă (şi capacitate mică!). Celelalte vase ar avea ca destinaţii, între altele, conservarea grânelor, a altor resurse, dar şi transportul şi păstrarea apei. Între cele două categorii funcţionale ar trebui să fie o diferenţă fundamentală: vasele poroase nu pot stoca la lichide, dar pot fi ideale pentru păstrarea grânelor. Pe această linie informaţia este aproape nulă. Între cele două categorii ar trebui să fie însă şi diferenţe morfologice. O formă folosită pentru lichide ar trebui să aibă o deschidere superioară (mă refer în special la lăţimea superioară, respectiv diametrul la gât) mică şi un umăr ridicat (adică o tangentă superioară mare), pentru ca un balans mic al vasului să nu provoace vărsarea conţinutului (v. pl. X, fig. 30). Modelele sunt cele consacrate, ulciorul şi cana, pe care însă nu le găsim ca atare (v. totuşi pl. LXXV).

Graficul 2 de la Anexe, secţiunea IV, punctul M.4. (p. 207), este deosebit de instructiv. Sunt adunate toate vasele cu calotă superioară întreagă, pentru a compara lăţimile superioare (altfel spus deschiderea la gât). Pentru claritate, valorile Ls sunt rotunjite. Graficul prezintă nişte ruperi care nu pot fi întâmplătoare (o distribuţie întâmplătoare produce o curbă simplă, de tipul curbei lui Gauss). Cu valori foarte mari (38, 39) avem vase miniaturale, alte două piese având valori de 34-36. Celelalte piese din dreapta reprezintă castroane sau cupe, despre care vom dezbate mai târziu. La mijlocul graficului avem majoritatea pieselor, unde se găsesc două vârfuri, desigur datorită diferitelor grupe morfologice. Chestiunea de interes se întâmplă la stânga graficului. La valoarea 24 avem un vârf de grafic ce nu are multe în comun cu ce se întâmplă la mijloc; acolo îşi trădează existenţa o specie ceramică rară, întâlnită mai mult pe exemplare fragmentare, insuficient configurată pe exemplarele întregi şi fără reprezentare în grupele morfologice generice. Exemplarele întregi sunt încadrate în grupele generice 1b, 2b, 3a (din care un vas miniatural, care iese din discuţie) şi 5; pentru cel din urmă am stabilit, cel puţin ipotetic, că face parte din vesela de bucătărie. Din exemplarele rămase, unul este foarte semnificativ. Este vorba despre un vas din cuptorul de olar de la Dulceanca I, lucrat cu mâna[7], din nefericire nu tocmai complet, lipsindu-i buza, deci fără măsurători complete şi lipsind astfel din tabloul vaselor întregi, unde ar fi definit cu siguranţă o grupă aparte. Acest vas este un unicat cel puţin sub aspectul că are lăţimea superioară (Ls = 21) mai mică decât lăţimea inferioară (Li = 24). Definiţia uzuală de ulcior presupune lăţimi superioare mai mici de 17, dar acest tip de proporţii, cu Ls mult mai mic decât Li recomandă mai mult un ulcior decât o cană. Oricum, ambele sunt utilitare ale lichidelor. Restul exemplarelor, lucrate în ambele tehnici, aparţinând claselor de volum de 1,6 l şi 3,2 l., au profil obişnuit de oală-borcan, cu această particularitate a unui gât mai strâmt şi, în lipsa unor căni veritabile, ar putea fi atribuite cu această funcţiune. Mai rămâne un exemplar fragmentar, probabil în jur de 8 l, care se apropie deci de modius şi se recomandă, cel puţin teoretic, a folosi la stocarea solidelor. Dincolo de astfel de contradicţii, problema este distribuţia acestor vase pe situri. Cu o excepţie constituită de un exemplar de la Dulceanca II, restul exemplarelor sunt de la Dulceanca I. Se ridică întrebarea: dacă locuitorii de la Dulceanca I foloseau astfel de vase pentru lichide - ce foloseau locuitorii de la Dulceanca IV? În ultimă analiză, vârful de grafic din stânga (acelaşi grafic 2 de la M.4.) se datorează particularităţilor unor grupe morfologice de la Dulceanca I. Utilizarea acestor recipiente pentru destinaţia amintită (utilitare pentru lichide) rămâne totuşi probabilă.

[p. 221]

O altă clasă de obiecte cuprinse în statistică drept oale-borcan, dar care ar putea fi utilitare pentru lichide, sunt cănile. Există doar trei exemplare pe care le avem în vedere, toate de la Dulceanca IV, aparţinând grupei microregionale 1b (aceeaşi planşă L). Două dintre ele sunt întregi, lucrate cu mâna, iar una - lucrată pe roată (destul de grosieră, cert producţie locală), din care s-a păstrat aproape toată jumătatea inferioară[8]. Formele se caracterizează printr-o înălţime relativ mare (I/a = [1,09;1,19]), bază neobişnuit de îngustă (k/a < 0,42), picior fie neobişnuit de înalt (aproape o treime din înălţimea inferioară), fie mai scund dar cu o talpă frumos desenată, cu evidente intenţii estetice. Analogii morfologice aproape perfecte se găsesc în ceramica romană timpurie din Oltenia[9]. Singurele diferenţe sunt absenţa toartelor, cât şi mărimea diferită a analogiilor. Cele mai mari “căniţe” din Oltenia măsoară mai puţin de 14 cm. înălţime; or, exemplarele de la Dulceanca IV au 18, respectiv 16 cm., ceea ce înseamnă volume duble şi mai mult. Volumele celor două vase întregi (4,9, respectiv 3 litri) nu numai că interzic diminutivul, dar sugerează substantivul mai consistent carafă. Încercarea de a găsi analogii în situri romane contemporane s-a demonstrat dificilă. La Iatrus analogiile sunt mai îndepărtate decât cele găsite în Oltenia, şi nici măcar contemporane, ci datând din secolele IV-V[10]; aceste analogii îndepărtate sunt rezultatul unui fond cultural comun şi cu greu ar fi putut juca un rol în configuraţia de la Dulceanca.

O altă piesă frapantă, cu bune analogii pe ceramica romană timpurie, dar practic fără analogii pe ceramica romană târzie, este un fragment lucrat la roată, fără buză şi fără partea inferioară a corpului, de la Dulceanca II[11] (Ilustraţia, pl. LXX/121). Forma se caracterizează printr-un gât larg, relativ înalt, cilindric sau tronconic inferior (eventual contra-arcuit), cu corp scurt (disproporţionat faţă de etajul superior), cu o curbură pronunţată pe diametrul maxim[12].

O figură aparte o fac oalele cu toarte, lucrate pe roată sau cu mâna (majoritare!). Că cele din urmă le imită pe cele dintâi şi ce înseamnă aceasta, la jumătatea secolului al VI-lea, despre background-ul cultural al producătorilor - nu este nimic de comentat. Interesant este în schimb cât de rare sunt aceste piese, dar şi faptul că nu lipsesc nicăieri. Acest fapt sugerează mai degrabă cultualul, decât utilitarul. Despre morfologia acestor piese nu se poate spune nimic, fiind toate extrem de incomplete.

Castroanele. Numele presupune un vas de mărime medie, folosit pentru servirea mesei. Distincţia dintre vesela de gătit şi cea de masă caracterizează societăţile evoluate, ceea ce nu poate fi cazul pentru habitatele din câmpia nord-dunăreană în secolul VI. Pentru acest caz particular înţelegem prin “castron” o oală de gătit care poate fi folosită, secvenţial, şi pentru servirea mesei. Această utilitate este sugerată de forma respectivelor recipiente, cu o înălţime inferioară diametrului maxim şi o deschidere mai mare a gurii şi gâtului. Nimic nu poate garanta că acele vase aveau într-adevăr o astfel de utilitate; încercăm doar să găsim o explicaţie diversităţii morfologice, alta decât diversitatea culturală originară, care este oricum un fapt cert.

În tabelul de la secţiunea V, J.3., termenul este întâlnit în trei conjuncturi ortografice: “castron” - pentru puţinele situaţii în care o asemenea funcţionalitate este foarte probabilă; “castron/o-b” - pentru situaţii în care forma este ambiguă, respectiv utilitatea de castron este doar posibilă; în fine, “castron(?)/o-b” - pentru vase fragmentare (jumătăţi superioare) care îndeplinesc următoarele norme: Ls > 31 (deschiderea gâtului > 78% din diametru maxim) şi PM/I > [PM/f x 2,5] (=> diametrul la gură este de cel puţin de două ori şi jumătate mai mare decât înălţimea superioară).

[p. 222]

Autoarea monografiilor foloseşte foarte rar termenul, sau alţi termeni conecşi. Obiectul de la Dulceanca I, fig. 85/1, reprezentând jumătatea superioară a unui recipient, cu deschidere foarte mare (Ls = 38), este considerat “strachină”, ceea ce este destul de impropriu. Conform dicţionarului[13], castronul este un “vas adânc, în care se aduc la masă unele mâncăruri”, iar strachina este “vas uşor adâncit, întrebuinţat în loc de farfurie”. Strachina este deci o farfurie mai adâncă[14], iar o farfurie nu are niciodată calotă superioară, prezentă însă la unele specii de castroane[15].

Din acelaşi sit, piesa de la figura 63/1, singura lucrată cu roata din cuptorul de olar, este considerată de autoare “variantă a formei de castron"[16]. Că este sau nu este - e greu de spus. Reperele metrice nu răspund unor criterii anunţate: Ls = 28 în loc de minim 31; raportul PM/I / PM/f este 2,28 în loc de minim 2,5. Doar înălţimea foarte mare a marginii (72) în comparaţie cu înălţimea calotei superioare (28 din 100) ar înclina puţin balanţa în favoarea castronului. Mai alarmante sunt dimensiunile vasului, cu o capacitate de peste 4,1 l. şi o înălţime de peste 20 cm. Dintr-un asemenea castron s-ar putea servi cel mult supă, dar este foarte improbabil să fi existat aşa ceva în regimul alimentar al localnicilor (nu există nici un singur polonic în tot spaţiul cultural Ipoteşti -Cândeşti). În plus, în mod sigur familia mânca dintr-un singur castron, fapt valabil şi în lumea romană, cel puţin în comunităţile creştine[17]. Or, este greu de imaginat cum ar putea cineva mânca dintr-un castron înalt de 20 cm. şi cu o gură proporţional atât de îngustă (nici 16 cm. la interiorul gâtului). În final, piesa a fost lăsată în lista castroanelor, cu titlu de inventar.

Piesa notată castron? în tabela J.3. este considerată de autoare, în text[18], ca fiind capac de vas. Obiectul este cât se poate de fragmentar (buza) şi greu ar putea fi considerată în orice fel. Apartenenţa la specia funcţională a capacelor este dificilă. Grosimea ciobului, raportând la diametru, este cu totul exagerată pentru un asemenea scop (observaţie valabilă şi pentru varianta castron). Forma sugerată de fragment este de bol - o sub-specie a castronului, definit prin calota globulară, cu margine mică sau fără. Am optat în final pe varianta castron fiindcă, judecând după nivelul de specializare a utilitarelor, prezenţa unui capac lucrat din lut pare o pedanterie. Un capac totuşi există, la Dulceanca I (vezi infra).

Alte două prezenţe de la Dulceanca II[19] confirmă existenţa unor castroane de tip bol[20]: fără calotă superioară, cu calotă inferioară cvasi-globulară, fără margine configurată, cu buza lăţită şi aplatizată. Nu cunoaştem diametrul acestor piese, dar, judecând după grosime, trebuie să fi fost destul de mare (circa 20 cm. pentru exemplarul mai mare). Autoarea consideră că aceste piese ar fi cupe. Piesele sunt mult prea mari, însă, iar forma buzei este cu totul nepotrivită pentru a bea ceva din vas, efectul prognozabil fiind scurgerea lichidului pe piept; o buză plată de 3 cm ar pune la grea încercare pe orice însetat!

O altă piesă de la Dulceanca II este destul de sigur castron. Baza lipseşte, dar din ceea ce se vede este reconstituibilă. Este un recipient lucrat la roată rapidă, posibil import - după opinia autoarei (deci de bună calitate, cu un mănunchi de striuri pe diametrul maxim), cu o capacitate prezumată de 4,5 litri, înaltă de 20 cm., cu gură şi deschidere la gât de aceleaşi dimensiuni. S-ar putea obiecta raportul de înălţime cam mare (I/a = 0,89), dar proporţii mai mici de 0,85 oricum nu există. O piesă cu formă analoagă, dar lucrată cu mâna, şi ceva mai mare (6 litri), se găseşte la Dulceanca IV[21].

O serie de jumătăţi superioare au fost notate la tabela J.3. castron(?)/o-b, în mod automat, pe baza aderenţei la criteriile formulate la începutul acestei secţiuni. Unele sunt considerate de autoare ca fiind importuri[22], chiar dacă nu au analogii destul de

[p. 223]

exacte[23] şi aparţin, în lumea romană, oalelor şi nu castroanelor. Nu putem însă măsura cele două lumi cu aceeaşi rigoare şi după aceleaşi criterii. Încadrarea lor ipotetică la categoria funcţională a castroanelor se bazează pe cvasi-absenţa unor castroane autentice, cât şi pe considerentul că, în absenţa unor castroane autentice, funcţia acestora a fost preluată de alte vase, care, morfo-funcţional, puteau prelua acest rol[24]. Pe de altă parte, este de reţinut că tendinţa morfologică generală, la Dulceanca IV, este de lărgire a gâtului, ceea ce a făcut ca sub incidenţa criteriilor amintite să intre piese din acest sit.

În fine, există pe planşa dedicată profilelor de buze lucrate cu roata, din bordeiul 2 de la Dulceanca I[25], profile care par mai mult de castroane decât borcane. Piesele sunt totuşi prea fragmentare şi nu au fost luate în consideraţie în statistică.

Atât oalele-borcan cât şi “castroanele” sunt oale de gătit şi - secvenţial şi probabil - veselă de masă. Există totuşi prea multe grupe morfologice pentru ca toate să aibă aceeaşi destinaţie. Aproape sigur, grupele morfologice, dincolo de istoria lor culturală distinctă, ar trebui să aibă funcţiuni distincte (gătit; rezerve de apă; rezerve de grâne). Nivelul actual al informaţiei nu favorizează însă asemenea decelări. Observaţiile atente pe fragmentele ceramice, după o procedură standardizată, atât înainte cât şi după spălare, se impun a fi făcute cu deosebită stricteţe de aici înainte. Foarte adevărat că acest lucru va complica organizarea de şantier, fiind necesară numerotarea individuală a fragmentelor ceramice reprezentative, după model anglo-saxon (practica însă există şi în Serbia de câteva decenii). Este evident că birocraţia de şantier se amplifică corespunzător, fapt pentru care, cel puţin pentru şantierele consacrate, cu posibilităţi, ar fi recomandabilă redistribuirea sarcinilor în sensul specializării; aşa ar deveni posibilă existenţa ceramistului.

Cupele sunt o particularitate a sitului de la Dulceanca II, făcând parte dintre experimentele pe care o societate le face, probabil sub impresia puternică a unui obiect, dar pe care apoi le părăseşte, fiindcă nu reprezintă o necesitate socială. Dintre piesele respective, una face o figură absolut aparte[26]: de dimensiuni mici, cu un picior inelar foarte înalt (aproape cât diametrul bazei), cu pereţi foarte groşi (este lucrată cu mâna). Nu este deloc clar la ce putea folosi obiectul, pe care l-am denumit astfel doar fiindcă este forma morfo-funcţională cea mai descriptivă. Pereţii groşi sugerează o legătură cu meşteşugurile focului (metalurgia bronzului?). Autoarea monografiei nu furnizează nici o informaţie în legătură cu acest obiect.

Celelate piese cuprinse sub această sintagmă sunt toate de dimensiuni mici[27], cu un picior bine conturat şi cu o talpă asemeni, caracteristici neobişnuite pentru olăria de la Dulceanca. Nici o piesă nu este întreagă, majoritatea fiind identificate după jumătăţi inferioare; exemplarele de la figura 23 (FERCHE 1986), cărora le lipsesc bazele, au fost însă de mare ajutor pentru reconstituirea tipului. Este destul de evident că această conformaţie nu copiază forma oalelor, ci are ca model cupele. Formele respective sunt rare şi în lumea romană, aşa încât originea modelului rămâne destul de problematică. Nu ştiu dacă întâmplător, dar cele mai bune analogii - forme şi dimensiuni - le-am găsit pe ceramica romană timpurie din Oltenia[28]. Sunt piese cu diametrul bazei în jur de 5 cm. şi capacitate de 0,2-0,4 l. Că nu sunt obiecte cultuale ci utilitare o demonstrează chiar numărul relativ mare de piese. Dacă aceste obiecte sunt într-adevăr vechi forme romane - cum o sugerează analogiile - este destul de curios de ce lipsesc la Dulceanca IV[29]. În general vorbind, ceramica secolului al VI-lea prezintă, la nivelul utilitarului, absenţe atât de notabile, încât singura explicaţie plauzibilă ar trebui căutată în utilitarele de lemn[30]. Din nefericire nu avem cum verifica acest lucru.

[p. 224]

Capace. Dintre piesele considerate de autoare ca fiind capace, unul singur chiar este. Este vorba despre o piesă lucrată cu mâna, în chiar complexul bănuit de a conţine multă ceramică slavă, respectiv L.1[31]. Nu ar strica să spunem aici că în lumea slavă tăviţele jucau acest rol.

În statistica din tabelul J.3. mai figurează un obiect cu acest nume[32]. Autoarea l-a considerat capac, ceea ce este foarte greu de admis datorită grosimii exagerate. Este mult mai probabil ca obiectul să fi servit drept retortă, dar numai analiza obiectului ar putea stabili lucruri mai sigure.

Amfore. Piesele sunt foarte fragmentare iar tentativa de a le încadra tipologic şi cronologic pare fără speranţă. Totuşi, gura în formă de pâlnie, cu buza îngroşată la interior[33] poate fi regăsită în tipul I 1 de la Iatrus, exemplar care însă aparţine nivelurilor secolului V[34]. Pe de altă parte, striurile adânci, uşor vălurite, care se văd pe majoritatea exemplarelor publicate[35], sunt caracteristice secolului al VI-lea[36]. Mult mai multe lucruri, pe astfel de fragmente - nu se prea pot spune. Încercarea de identificare a fragmentului de buză de la fig. 8/11, de la Dulceanca IV este hazardată, ca şi tentativa de a clasifica anse pentru care nu cunoaştem nici măcar culoarea şi textura pastei. Cât despre amfora de la Dulceanca II[37], ea nu-şi găseşte analogii clare la Iatrus. Analogia cea mai apropiată se găseşte la Aegyssus[38], iar una ceva mai puţin convingătoare la Novae, ambele piese făcând parte din aceeaşi grupă tipologică, LRA 2.

Neîndoielnic, acestea sunt piese importate. Excepţii de la regulă s-ar putea să existe[39] (în sensul că puţine lucruri sunt chiar imposibile), însă capacitatea localnicilor de a produce amfore, la acel nivel de organizare socială, este îndoielnică; nu se vede, mai mult, nici motivul pentru care s-ar fi produs amfore. Fiind piese de import, ele testează interesul localnicilor pentru produsele bizantine, cât şi capacitatea de a oferi ceva la schimb (foarte probabil animale). Amforele, câte sunt, sunt mărturia unor relaţii de schimb sporadice, dar normale; amforele nu puteau proveni din acţiuni de jaf, în primul rând fiindcă nu discutăm despre comunităţi războinice, în al doilea rând fiindcă jefuitorii preferă un raport mai avantajos între greutate şi valoare. Prezenţa lor masivă la Dulceanca IV - doar prin comparaţie cu siturile omonime - probează relaţiile privilegiate pe care locuitorii acelui habitat l-au avut cu lumea romană. Acelaşi fapt probează indirect posibilitatea ca şi alte produse ceramice să fi fost importate. Fasonul sofisticat al profilelor confirmă o asemenea ipoteză, formulată şi de autoarea monografiei în câteva rânduri[40]. Deocamdată este mai dificil de menţionat originea exactă a acestor importuri. Legăturile tipologice la Iatrus sunt foarte slabe, ceea ce va trebui să reorienteze căutările în cetăţi romane ceva mai îndepărtate, probabil spre amonte.

Numărul de amfore afişat în tabela J.3. este cel maxim, fiind numărate toate fragmentele publicate. Unele fragmente par a proveni de la acelaşi exemplar, dar este foarte greu de confirmat. Numărul de piese ar putea fi mai mic; dar ar putea fi şi mai mare. Este remarcabil faptul că nici una dintre piese nu s-a spart pe loc, fiindcă fragmentele recuperate sunt mult prea mici, reprezentând maxim 5% din vas. Aceste fragmente au ajuns în locuinţe după spargere (primind cine ştie ce altă utilitate); vasele au fost sparte în altă parte, deci acolo unde se păstrau; nu ştim nimic despre acest loc, ceea ce aruncă o nouă lumină asupra rezervelor ascunse ale comunităţii. Numărul de fragmente descoperite în locuinţe este doar un indicator indirect al numărului de amfore din aşezări.

[p. 225]

Tăviţe (tipsii). Foarte specifice culturii materiale slave, aceste obiecte ceramice lucrate de mână, cu diametre de 10-22 cm., cu o margine scundă, de maxim 4 cm, întoarsă aproximativ la verticală, au fost considerate probe irefutabile ale prezenţei unor alogeni slavoni în comunităţile locale. Că aceste obiecte nu pot fi atribuite necondiţionat slavilor - am arătat deja şi nu revin[41]. Situl de la Dulceanca I, considerat de autoare - apoi de toată lumea - ca fiind caracterizat, fie şi secundar, de prezenţa ceramicii slave, prezintă doar două fragmente[42] de tăviţă. În schimb, la Dulceanca II şi IV, obiectul este aproape nelipsit din complexe; numai în ilustraţia (care nu este completă) de la Dulceanca II sunt 23 de piese, iar la Dulceanca IV - 14. Prezenţa masivă a acestui obiect la Gropşani (infra), în contexte aproape exclusiv realizate de ceramica lucrată la roată încheie discuţia despre originea „slavă” a obiectului. Există însă antecesori locali a acestor utilitare? Se pare că da, însă, surprinzător, mai mult Dacia Traiană[43] decât în Câmpia Munteană[44]. Unul dintre fragmentele de tăviţă poartă chiar un decor de tip vegetal, dispus în spirală[45], decor fără analogie în toată lumea slavă, dar frecvent pe farfuriile şi tăvile romane[46].

Funcţionalitatea acestui obiect pare a fi multiplă - capac, farfurie, tavă de copt - ceea ce explică motivele adoptării entuziaste a formei. Foarte interesantă este însă nu adoptarea formei, ci părăsirea ei la fel de subită, în secolul VII, cel puţin în Muntenia[47]. Tăviţele (tipsiile) rămân însă frecvente în Moldova şi Ucraina, în secolele următoare.

Deşi nu este propriu-zis recipient, pentru evitarea oricăror confuzii am să prezint alăturat un obiect doar numit asemănător: tava fixă de pe cuptor. Un singur exemplar s-a conservat mulţumitor[48]. Forma obiectului este rectangulară, cu colţurile alungite, cu latura reconstituită de circa 52 cm. şi margini ridicate vertical, înalte de 13 cm. Obiectul, făcut din lut amestecat cu paie şi lut uscat şi pisat, direct pe cuptor, nu pare să aibă analogii timpurii în lumea slavă[49], în schimb are analogie chiar la Dulceanca, pe nivelul de secol III[50]. Analogiile cvasi-contemporane se găsesc la Ciurel şi Soldat Ghivan[51]. Obiectul nu dispare, fiind regăsit la Vadu Anei, la est de Bucureşti, sit databil la începutul secolului al VII-lea (şi din care lipsesc tipsiile)[52].

[p. 226]

Vase miniaturale sunt înregistrate 4 la Dulceanca I b şi 4 la Dulceanca IV. Toate sunt lucrate de mână, şi imită, cu destulă aproximaţie, oalele-borcan, morfologia lor fiind foarte neregulată şi practic inanalizabilă. La ce ar putea servi recipiente cu capacitate de 30 sau 50 ml? O analogie funcţională cu unguentariile romane este, cred, de evitat, deşi nu imposibilă. Prezenţa a două asemenea piese în gropile rituale de la Dulceanca IV le asigură o funcţionalitate magico-religioasă, ca obiecte simbolice de ofrandă. Că acele complexe erau sau nu morminte - este aici un fapt secundar, care nu schimbă caracterul de ofrandă al depunerii.

Este totuşi de reţinut apropierea de dimensiuni între cupele miniaturale şi ceea ce am notat vase miniaturale; cele dintâi au totuşi volume de câteva ori mai mari. Cele două categorii sunt complementare pe siturile studiate, cele dintâi găsindu-se la Dulceanca II, iar cele din urmă la Dulceanca I şi IV.

Ar fi poate interesant de remarcat că vasele miniaturale (de sub 0,06 l.) cunosc o frecvenţă considerabil mai mare în Muntenia decât în alte teritorii. În Ucraina ele sunt foarte rare[53] (acolo pot proveni din experienţa sarmatică[54]), pentru Polonia nu cunosc piese; exemple mai numeroase se găsesc – dar oare nu-i normal? – în Bucovina[55] şi Slovacia[56]. Astfel de piese sunt ilustrate frecvent şi pentru cultura Chilia-Militari, adică în Muntenia secolelor II-III[57] şi ar fi de discutat dacă situaţia nu are legătură cu farmacopeea dacică.

O altă grupă morfo-funcţională este amintită, însă o singură dată. Este vorba despre un "pahar cu peretele perfect vertical"[58]. Piesa nu este ilustrată dar probabil este de lut ars.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – funcţionalitatea ceramicii din Câmpia Română

---

[3] Ilustraţie, secţiunea V, pl. L. Studiul a fost realizat pe grupele micro-regionale (clasificarea comună a aşezărilor de la Dulceanca) şi nu pe grupele CR (care nu existau la acea dată). Corespondenţa dintre grupele micro-regionale şi grupele CR se găseşte în catalogul pieselor din Câmpia Română (Anexe, secţiunea III).

[4] FERCHE 1974, fig. 75/2, 7; morfologia vaselor din grupa 3 (de la Dulceanca) contra-recomandă însă importurile romane.

[5] OPAIŢ 1996, p. 19.

[6] Pentru a scăpa de dificultăţile “traducerii” grupelor microregionale (folosite de acest studiu mai vechi) în grupe regionale (CR), se recomandă folosirea ilustraţiei de la finalul secţiunii III (planşa L), care cuprinde desene ale mediilor acestor grupe.

[7] FERCHE 1974, fig. 64/4 (reprodus la pl. LXXV/165).

[8] FERCHE 1992, fig. 16/1, 9, respectiv 15/9 (primele două reproduse la pl. XXVII/33, 34).

[9] POPILIAN 1976, toată planşa LVII, în special 668 pentru Dulceanca IV, fig. 16/1 şi în special 657 pentru fig. 16/9. A se vedea şi BICHIR 1984, pl. XXI/14. Pentru analogiile cu ceramica romană din Oltenia – v. pl. LXX din volumul III.

[10] BÖTTGER 1982, pl. 32/44, 33/ 403, 405, unde sunt considerate cupe (Becher) şi au, de asemeni, dimensiuni notabil mai mici; v. şi 34/193, 413, unde sunt considerate ceşti (Tasse), de dimensiuni şi mai mici.

[11] FERCHE 1986, fig. 9/2.

[12] POPILIAN 1976, pl. XL/407, dar şi 406 şi 415, pentru Oltenia romană, dar şi MUŞEŢEANU & 1989, fig. 2/22 (oală cu două toarte), pentru mai îndepărtatul Durostorum; din acest ultim sit se află în curs de prelucrare un lot ceramic de la sfârşitul sec. II, care prezintă cel puţin patru analogii la forma în discuţie. Vezi şi BICHIR 1984, pl. XXI/8.

[13] Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române, 1992.

[14] Vezi p. 54 a tezei.

[15] Se vor găsi numeroase excepţii de la aceste reguli (v. OPAIŢ 1996, pentru care chiar unele farfurii au o scurtă calotă superioară, v. pl. 54/1, 3 - farfurii tip II; similar la BÖTTGER 1982, pl. 39/58). Cred însă că atât timp cât refuză limbajul natural (“castron”, “strachină”), reinterpretându-l arbitrar, arheologia îşi refuză şansa unei clasificări durabile.

[16] FERCHE 1974, p. 73; reprodus aici la pl. XXXIV/73.

[17] HAWTHORNE 1996.

[18] FERCHE 1986, fig. 18/17.

[19] FERCHE 1986, fig. 13/9, 13.

[20] Acestea mai apar la Ciurel (v. infra).

[21] FERCHE 1992, fig. 12/1; v. pl. XLVIII/165, 166, din volumul III.

[22] FERCHE 1992, fig. 8/4.

[23] BÖTTGER 1982, pl. 46/94, cu referire specială la profil.

[24] FERCHE 1992, fig. 5/1, 6/1, 8/4, 9/8, 15/1.

[25] FERCHE 1974, fig. 100/1, 4.

[26] FERCHE 1986, fig. 14/17 (piesă reprodusă la pl. LXXIV/158).

[27] FERCHE 1986, fig. 7/19, 8/22, 15/15, 18/11, 19/12, 23/2, 12 (v. şi vol. III, pl. LXXIV/152-153).

[28] POPILIAN 1976, pl. XX/214, 242, LIX/714, 718 şi altele.

[29] Curios, analogiile contemporane se îndreaptă tot spre Ciurel (v. infra).

[30] Ipoteza este luată în considerare de multă lume care se ocupă de barbaricum pentru aceste secole (PARCZERWSKI 1993, p. 63, citat de STANCIU 1999, p. 132).

[31] FERCHE 1974, fig. 52/5.

[32] FERCHE 1986, p. 131 şi fig. 7/4; a se compara profilele net disticte ale celor două piese.

[33] FERCHE 1992, fig. 15/2.

[34] BÖTTGER 1982, pl. 18/222.

[35] FERCHE 1992, fig. 5/5, 6; 8/9, 12, 13; 13/4; 15/3, 4; 17/2, 4, 5.

[36] OPAIŢ 1996, p. 48-50, comentariul la tipul Carthage LR 2, tip foarte frecvent în Scythia Minor, probabil utilitar al comerţului cu ulei. Piesele de acest fel sunt deja frecvente la jumătatea secolului VI (în teza de doctorat a lui Ionuţ Opriş, pe care am consultat-o în manuscris, există 36 de piese, întregi sau fragmentare, de acest tip, toate de la Capidava).

[37] FERCHE 1986, fig. 10/8-10, respectiv partea inferioară a gâtului conic (unghiular cu corpul), buza de tip pâlnie nearcuită şi ansă rotundă. Cele trei particularităţi sunt foarte greu de găsit pe aceeaşi amforă, chiar şi într-un lot substanţial cum este cel de la Capidava, de la jumătatea secolului al VI-lea (OPRIŞ 2000). Probabil fragmentele aparţin de la cel puţin două amfore diferite.

[38] OPAIŢ 1996, pl. 8/1; pentru Novae pl. 8/7.

[39] Despre mănuşa de amforă de la fig. 99/1 (publicată invers) autoarea ne spune (FERCHE 1974, p. 86) că este făcută din pastă comună cu a oalelor-borcan.

[40] FERCHE 1992, în special fig. 5/2, 3; 8/1-7; 10/1-5; 12/3-6, etc, unele fiind numite în mod expres ca fiind importuri (8/1-3; 10/1-5; 17/1, 3, 6).

[41] TEODOR E 1996, p. 33-34, dar şi în comentariile referitoare la Gropşani, din acest studiu (capitolul 9).

[42] Absente în ilustraţie, dar menţionate în text, FERCHE 1974, p. 90.

[43] GUDEA & 1988, p. 232, fig. 11. Este vorba despre “strachini cu fund plat”, lucrate cu mâna. Frecvenţa acestui tip de vase este neaşteptat de mare în castrele ardeleneşti, unde reprezintă peste 1 la sută din inventarul ceramic. Aceste forme sunt în general mai înalte decât “tipsiile” din sec. VI, dar există şi exemplare cu morfologie sensibil apropiată. Vezi planşa dedicată posibililor ancestori ai tipsiilor de secol VI (vol. III, pl. LXVIII).

[44] Totuşi, BICHIR 1984, fig. 25/13, 26/10, dar analogiile sunt mai depărtate. V. şi platourile din Oltenia romană (vol. III, pl. LXVIII).

[45] FERCHE 1986, fig. 9/6 (v. vol. III, pl. LXIX/105).

[46] Mai frecvent acest tip de decor era realizat, pe farfuriile romane, în tehnica terra sigillata (POPILIAN 1976, cat. 260), dar există şi variante mai simple, incizate (IDEM, cat. 852). Şi la acest capitol se remarcă o analogie relativă între Dulceanca II şi Ciurel (FERCHE 1979, fig. 8/9 - cu decor spiralic realizat prin împunsături; vol. III, pl. LXIX/104). Este de menţionat şi un fragment de tăviţă de la Bozieni (TEODORESCU 1971, fig. 4/5) cu decor alveolat pe buză, pentru care nu cunosc analogii în mediul slav primitiv (sec. V-VII).

[47] Obiectul lipseşte de la Şuviţa Hotarului, Vadu Anei şi Vadu Codrii (nivelul mai nou), existând un singur fragment din acest din urmă sit, provenind însă dintr-un nivel mai vechi cu cel puţin o generaţie (cercetări proprii, inedit).

[48] FERCHE 1974, p. 87 şi fig. 104 (p. 96). Dintr-o lucrare recentă dedicată cuptoarelor din locuinţele de la Dulceanca (FERCHE 1995), rezultă că astfel de piese s-au găsit în numeroase complexe (două la Dulceanca I, 8 la Dulceanca II şi 3 la Dulceanca IV). Una dintre aceste piese, întregită, are latura de 40 cm. şi o înălţime de aproximativ 8-9 cm (FERCHE 1995, fig. 20).

[49] Obiectul este totuşi cunoscut în Slovacia, post 560 (FUSEK 1994, fig. 13/10, 42/2 şi mai ales 46/4); pentru Ucraina nu cunosc decât obiecte din orizontul Luka Raikoveţkaia, dar nu exclud posibilitatea informării incomplete.

[50] FERCHE 1974, fig. 13.

[51] FERCHE 1979, fig. 11/07; FERCHE & 1981, p. 307.

[52] TEODOR E. 2000 a. O piesă asemănătoare, de secol VIII, la Dulceanca III, în B. 1 (FERCHE 1995, p. 188).

[53] RUSANOVA 73, 5/12.

[54] GROSU 1995, fig. 1/12.

[55] Gorecea 2 (RUSANOVA & 84, fig. 36/7), Codân 2 (RUSANOVA & 84, fig. 22/9), Raşcov 3 (BARAN 1988, fig. 41/2; 62/11).

[56] FUSEK 1994, fig. 41/9; 58/8.

[57] BICHIR 1984, planşele 36 şi 37.

[58] FERCHE 1974, p. 77.