16. FUNCŢIONALITATEA RECIPIENTELOR CERAMICE

[p. 226]

16.2. Alte aşezări ale culturi Ipoteşti-Cândeşti. Privire de ansamblu

Situaţia din celelalte situri importante analizate (Gropşani, Soldat Ghivan, Ciurel) este în bună măsură asemănătoare cu cele constatate la Dulceanca. Problematica generală este aceeaşi, motiv pentru care nu mai este necesară o analiză de detaliu, pentru fiecare în parte[59] (v. tabelul).

Prima constatare - şi poate cea mai importantă – este relativa similitudine a situaţiilor. Oala-borcan domină autoritar tabloul, cu cifre între 70 şi 90%. În cultura Chilia-Militari această proporţie se află între 46,8 şi 57,4%[60], iar în aspectul Cireşanu intervalul este 67,6-70,6%. După cum se observă, degradarea este relativ progresivă, începând cu secolul al III-lea (lipsesc statisticile pentru

[p. 227]

orizontul Cerneahov, care ar trebui să intre pe intervalul 57-67%). Simplificarea peisajului funcţional este deci un proces, desfăşurat pe spaţii de timp largi, relativ progresiv; putem însă observa că această degradare se accelerează, de-a lungul secolului al VI-lea. Degradarea va continua, în fapt, în cultura “Dridu”, când oala-borcan devine obiectul ceramic cvasi-exclusiv. La nivelul celor trei perimetre geografice delimitate de tabel, Oltenia, vestul şi centrul Munteniei, ordonate cronologic, procesul descris nu se desfăşoară liniar, ci cu sinuozităţile expectate (condiţiile locale sunt schimbătoare, în contexte politico-militare diferite, iar unele fluctuaţii se pot datora hazardului descoperirii/publicării). De asemenea, este de observat că simplificarea tabloului funcţional, deşi este paralelă şi – teoretic – consubstanţială altor procese descrise (degradarea condiţiei tehnice, scăderea capacităţilor), nu evoluează strict paralel; orizontul A de la Gropşani are un excelent raport tehnologic, şi totuşi, funcţional, oala-borcan înregistrează deja peste 80%, la acelaşi nivel cu aşezarea de la Soldat Ghivan, unde ceramica lucrată la roată este net inferioară (“geostrategic”, cele două aşezări au o situaţie net distinctă). Ar fi interesant de interpretat aceste cifre – fie şi în joacă – drept paliere cronologice. Am avea, pentru început, Dulceanca IV şi Gropşani B, la mijloc ar fi Dulceanca II, Ciurel B, Soldat Ghivan şi Gropşani A, iar la sfârşit (pentru secvenţa analizată) Ciurel A şi Dulceanca I. Schema este interesantă şi plauzibilă, dar o judecată de cronologie relativă globală trebuie să ţină cont de concluziile fiecărui segment analitic, ceea ce se va întâmpla mai târziu.

O a doua observaţie majoră este evoluţia – poate surprinzătoare – a tăviţelor (tipsiilor), cu un vârf de grafic la început, în orizontul B de la Gropşani. Este posibil ca numărul acestor piese să fie şi (mult) mai mare. Pentru câteva complexe, raportul – altfel, relativ detaliat – nu aminteşte numărul pieselor, mulţumindu-se cu menţiunea “mai multe”[61], ceea ce face ca situaţia statistică să înregistreze nu un număr, ci o limită (> 25, >7, v. Anexe, secţiunea V, J.1.)[62]. Chiar şi aşa, o frecvenţă atât de mare a acestor piese practic nu este de întâlnit nicăieri, nici în lumea slavă[63]. Această constatare nu ne permite decât o singură concluzie, şi

[p. 228]

anume că acest tip de piesă ceramică se naşte la Dunărea de Jos[64], ca un înlocuitor al farfuriilor romane (copiind morfologia platourilor, de fapt). Că acelaşi obiect ar fi putut apare, independent, în lumea slavă primitivă, este cât se poate de plauzibil, fiind un utilitar necesar oricărei comunităţi, dar cel puţin până acum exemplarele pe care le cunosc de la Dunărea de Jos sunt şi mai timpurii[65], şi mult mai numeroase, aşa încât posibilitatea ca slavii să fi cunoscut utilitarul într-un din primele raiduri de jaf poate fi luată în consideraţie. Deşi foarte frecventă în orizonturile timpurii, forma dispare în siturile târzii din Oltenia. La Piatra Olt – Vadu Codrii există o singură piesă în orizontul de locuire cu ceramică lucrată la roată, forma fiind absentă în cele 4 complexe târzii.

O evoluţie paralelă o constatăm în bazinul Munteniei vestice, pentru care frecvenţa tipsiilor în siturile de la Dulceanca IV şi II se situează în jur de 10%, pentru ca în cele două orizonturi de locuire de la Dulceanca I să devină sporadice (câte o piesă). Mai puţin convingătoare este situaţia din siturile de la Bucureşti. Nu cunoaştem situaţia statistică din siturile probabil mai timpurii (cele două de la Străuleşti, în special Lunca)[66], iar cea din siturile studiate nu ne ajută foarte mult, cifrele fiind similare. Să remarcăm şi pentru acest areal absenţa formei din siturile târzii (Vadu Anei[67] şi Şuviţa Hotarului[68]); este vorba însă despre descoperiri limitate, cu puţine complexe şi puţin material, şi mai putem aştepta surprize. Pare un fapt însă că forma tinde să fie abandonată în Muntenia, pentru secolele următoare, iar tendinţa descendentă constatată pe siturile mari este convergentă constatării absenţei piesei din faza finală a culturii Ipoteşti-Cândeşti.

În privinţa amforelor, cifrele din tabel sunt de luat cu multă prudenţă; nici o amforă nu a fost găsită în contextul de depozitare, toate fragmentele provenind din poziţii secundare. De aici sunt de înţeles două lucruri: în primul rând că rezervele stocate în amfore erau ascunse (de-asta nu au fost găsite), în al doilea rând că ceea ce s-a găsit în poziţie secundară nu reprezintă decât o mărturie indirectă asupra vaselor sparte în altă parte, iar numărul fragmentelor găsite reprezintă destul de aleator capacităţile de stocare reale. Evident, diferenţele mari, de tipul Dulceanca IV-Dulceanca I b, sunt de luat în consideraţie, dar nu şi diferenţele mici, de tipul Dulceaca II-Dulceanca Ib. Mai este de remarcat desincronizarea faptelor: momentul maxim al importurilor nu concide cu expansiunea maximă a ceramicii lucrate la roată (Gropşani A şi Dulceanca II au cifre foarte mici), rezultat al faptului că vorbim despre două serii de produse de origine distinctă (amforele sunt importuri, olăria lucrată la roată este producţie locală), cât şi datorită faptului că cele două serii de fapte au inerţie diferită: în timp ce importurile pot fi reluate/ întrerupte în perioade de timp scurte (deci inerţie mică), organizarea producţiei locale presupune o inerţie mare, adică un timp de realizare mai mare, de unde şi decalajul.

O a doua observaţie importantă, în legătură cu capacităţile de stocare, este relativa complementaritate a amforelor şi a vaselor mari, de provizii. Aspectul este clar reprezentat la Gropşani şi în siturile de la Bucureşti, pentru care există fie o categorie, fie cealaltă (funcţia fiind aceeaşi, chiar dacă provenienţa recipientului este diferită). În aşezările de la Dulceanca, din contră, valorile

[p. 229]

sunt relativ proporţionale, accentuând decalajul dintre aşezarea de la Dulceanca IV (presupus prima) şi Dulceanca I; distribuţiile recipientelor de stocare explică, indirect, distribuţia claselor sub 10 litri (discuţia de la capitolul 15): la Dulceanca IV lipsesc vasele mijlocii-mari (6-8 litri) fiindcă stocarea se făcea în recipiente mari – deci resursele erau apreciabil mai mari decât în aşezările următoare (inclusiv Dulceanca II), mai ales dacă luăm în considerare şi gropile de provizii. Şi în acest caz putem vorbi despre o decalare a fenomenelor: aşezarea de la Dulcenca IV are resurse vizibil mai mari decât următoarele, totuşi, aici statistica nu ne arată decât 40% din recipiente ca fiind realizate pe roata olarului; motivaţia pare aceeaşi, respectiv inerţia mare a sistemului de organizare meşteşugărească, ce se dezvoltă datorită progresului economic şi creşterii resurselor, însă produce din plin (păstrând proporţiile!) într-un moment în care, deja, resursele erau în regres. Cum s-ar putea data aceste fenomene istorice – vom vedea în secţiunea următoare.

Despre celelalte obiecte ale tabelului analizat se poate spune, în ansamblu, că sunt apariţii sporadice, dar generalizate (sunt deci foarte rare, dar apar peste tot). Absenţa unei categorii sau a alteia dintr-o aşezare sau alta pare mai degrabă un joc al hazardului descoperirii. Chestiunea este interesantă fiindcă, fiind atât de rare, rolul lor de utilitar firesc este contestabil (exemplu: cu un opaiţ nu se face lumină la... Bucureşti). Aceste piese par mai degrabă o colecţie tip Noe, răsărite şi prăşite din adâncurile memoriei. Nu toate arcele supravieţuiesc însă furtunii; aceasta avea să piară (sunt forme care dispar în secolele următoare). Caracterul sporadic al acestor descoperiri, care ba sunt ba nu sunt (conform unei zicale arheologice prea bine cunoscute) sugerează şi ceea ce ştim din aşezările pe care le cunoaştem cel mai bine: mai puţin de jumătate!

Un scurt comentariu necesită vasele miniaturale (prinse în tabel la categoria “retorte” doar fiindcă funcţia este posibilă, cât şi fiindcă este greu de precizat care au avut funcţia şi care nu). Este dificil de stabilit limita de dimensiuni a unui “vas miniatural” şi diferenţele specifice de ceea ce uneori este notat “cupă” sau “pahar”. Această limită s-ar afla undeva între 50-100 ml. În principiu, un recipient sub 50 ml. îşi pierde orice utilitate denominabilă. Explicaţia cu “jucăriile” este plauzibilă, dar nu foarte atractivă. Utilitatea meşteşugărească (pentru turnarea bronzului, de pildă) este doar o presupunere, atâta vreme cât rapoartele nu precizează dacă recipientele au urme de arsură (în special pe interior; dar ar trebui să existe şi urme metalice, în cazul în care nu au fost spălate cu conştiinciozitate – în laborator, adică). Funcţia magică a unor asemenea recipiente este clar pusă în evidenţă de descoperirile din “mormintele de incineraţie” de la Dulceanca IV. Discuţia asupra funcţiei reale a acestor vase nu se poate purta acum în termenii cei mai obiectivi, toate cele trei alternative fiind posibile, pentru fiecare caz în parte. Ceea ce putem face acum este să constatăm frecvenţa relativ mare a acestor miniaturi atât în culturile secolelor precedente, din Câmpia Română[69], cât şi în cultura Ipoteşti-Cândeşti, element de continuitate care a trecut aproape neobservat[70].

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – SECŢIUNEA FINALĂ

---

[59] Sper că este evident motivul pentru care am ales aceste situri şi nu altele. Fac totuşi menţiunea că motivul principal se referă la numărul total de piese (inclusiv fragmente) publicate, ceea ce face ca raporturile statistice între diversele categorii să se apropie mai mult de modelul real, al societăţilor in vivo (împrumutând un termen sugestiv din biologie). Întrebările pe fond, asupra valorii analitice a unui lot ceramic sau altul, sunt patru: a) ce proporţie a vechii aşezări a fost cercetată? b) cât din ceramica folosită real în aşezare a supravieţuit material, sub stratul arat, fără perturbări ulterioare (la această întrebare nu se poate răspunde, dar se pot face estimări); c) cât la sută din relictele conservate in situ au fost recoltate?; d) cât la sută din piesele recoltate au fost publicate (text sau imagine)? Dacă fiecare raport arheologic ar încerca să răspundă la aceste patru întrebări, valoarea analitică a loturilor ceramice ar creşte sensibil şi ar deschide drumul transformării ceramisticii în principala unealtă a demografiei istorice. Practica “selecţiei” cioburilor pe marginea şanţului este nocivă, fiindcă nu se poate hotărî atunci ce este “important” şi ce nu. O selecţie pentru publicare se poate face, în condiţia prelucrării întregului lot ceramic şi a comunicării cifrelor.

[60] Intervalul se datorează pieselor fragmentare, cu atribuire incertă (oală-bocan sau altceva, de la caz la caz). În cultura getică anterioară sau contemporană cuceririi romane, din centrul şi estul Câmpiei Române, ponderea oalelor-borcan oscilează, în medie (cu abateri locale), între 40-50%, după cum a concluzionat colegul George Trohani, într-o discuţie pe marginea tezei de doctorat a domniei sale. Se poate afirma că procesul degradării peisajului morfo-funcţional este mult mai vechi. Exceptăm epoca romană, fiindcă reprezintă o societate de tip urban (cu implicaţii asupra organizării producţiei).

[61] POPILIAN & 1998, L.7 (p. 20) şi L.17 (p. 32) de la Gura Gurgotei, L.1 (p.112) de la Ovrei, toate pentru orizontul B şi L. 6 (p. 19, unde se face chiar menţiunea, despre tăviţe, că “în general sunt nelipsite din orice complex arheologic”; totuşi, pentru 10 complexe din 24 nu se aminteşte nimic despre aceste obiecte). Pentru aceste complexe au fost luate în consideraţie câte două piese, dar ele ar putea fi mai multe.

[62] Una dintre aceste tăviţe (v. POPILIAN & 1998, fig. 17-L.10/05) are baza concavă (conformaţie neobişnuită pentru acest gen de obiecte), amintind de unele platouri romane (de dimensiuni mai mari, v. POPILIAN 1976, cat. 896-897; v. vol. III, pl. LXVIII/98,99) şi a fost notată pe un rând separat.

[63] La nivelul actual de informare, frecvenţa acestei piese pe zone geografice este destul de inegală: 10 în Slovacia (din care numai două datate în secolul VI; restul – de secol VII); în Polonia – 3 (două de secol VII); două piese în situl de la Korceak VII (prima jumătate a sec. VI) dar 8 piese la Korceak I (a doua jumătate a sec. VI). Chiar dacă aceste cifre sunt departe de a reprezenta totalitatea descoperirilor din respectivele teritorii, o concluzie se desprinde cu limpezime: tăviţele apar în lumea slavă în cursul sec. VI, dar devin un obiect uzual numai în sec. VII. În Muntenia procesul este invers: piesa este frecventă în orizonturile Ipoteşti-Cândeşti timpurii dar tinde să dispară spre sfârşitul sec. VI. O frecvenţă remarcabilă au aceste piese la Codân (trei situri, respectiv Codân 1, 2 şi Gorecea; multiple nivele de locuire), dar distribuţia lor cronologică este şi mai interesantă: 9 exemplare pentru secolul V (ultimele trei sferturi), 3 în sec. VI, 3 în sec. VII, 6 în prima jumătate a sec. VIII şi 12 (!) în a doua jumătate a secolului. Apartenenţa nivelelor de secol V la cultura slavă primitivă este absolut îndoielnică (deci fenomenul a fost generat de altă cultură), nici nivelele de sec. VI-VII nu sunt foarte convingătoare din punct de vedere al caracterului slav al aşezării (v. § 5.3.6.), iar evoluţia nu este paralelă siturilor slave (pentru care secolul VII aduce o afluenţă sporită a acestor piese). Ceea ce se întâmplă cu creşterea spectaculoasă din sec. VIII – mai are nevoie de analize (o slavizare progresivă a aşezării este probabilă).

[64] Reamintesc aici că asemena piese au fost raportate (frugal) de Ştefan Olteanu în aşezarea de la Şirna, în contexte care sugerează mijlocul secolului al V-lea (v. capitolul 8).

[65] Cele mai timpurii exemplare slave pe care le cunosc sunt din aşezarea de la Korceak VII (prima jumătate a sec. VI, v. RUSANOVA 1973, fig. 5/15 şi 6/4).

[66] Pentru Lunca se vorbeşte însă de două tipuri, una cu margine joasă, una cu margine înaltă (CONSTANTINIU 1963, p. 90), de unde presupun existenţa a mai mult de 5 piese (pentru a constata “grupări”), ceea ce, la catitatea de material recoltată, poate însemna mult (dar cât de mult...?). La Măicăneşti, din contră, se afirmă raritatea piesei (CONSTANTINIU 1965 b, p. 184), ceea ce confirmă cronologia mai târzie, prin comparaţie cu Lunca. Pentru Băneasa – La Stejar se afirmă “frecvenţa mare a tipsiilor” (CONSTANTINIU 1965, p. 86, se ilustrează numai două, fig. 12/4, 5, din care prima pare a fi mai degrabă tavă fixă, dar ilustraţia este foarte neclară), ceea ce, prin prisma aceluiaşi raţionament, propune situl pentru prima jumătate a cronologiei culturii Ipoteşti-Cândeşti.

[67] TEODOR E. 2000 a, p. 132.

[68] DAMIAN O. 1996, p. 105-106.

[69] BICHIR 1984, planşele 36-37.

[70] Din câte îmi aduc aminte, doar Victor Teodorescu (TEODORESCU & 1993, p. 382) a atras atenţia asupra subiectului, însă nu cred că a fost auzit.