p. 232

17.1. Scurtă istorie proto-bizantină de la Zenon la Heraclius[1]

Prima domnie lui Zenon – de altfel foarte scurtă - începe paradigmatic, pentru zilele ce aveau să vină: “Zenon a pus anevoie mâna pe domnie. La început năvăliră saracenii în Mesopotamia, iar hunii în Thracia devastau puternic avuţiile”[2]. În cuvintele puţine ale cronicarului se distilează veninul pur al unui veac de umilinţă. De când Valens fusese gătit de vizigoţi pe câmpul de la Adrianopole, imperiul supravieţuise numai datorită înţelepciunii - dacă înţelepciune se numeşte resemnarea în faţa vitalităţii grobiene a barbarilor. Zenon însuşi era rezultatul căutărilor disperate ale împăraţilor romani de a răspunde presiunii crescânde a elementului germanic în imperiu. Leon I îl făcuse comandantul gărzii excubite pe acest ţăran isaurian - un străin, de fapt - doar pentru a cumpăni influenţa copleşitoare a alanului Aspar la Constantinopole. Ajuns pe tronul lui Theodosiu cel Mare prin căsătorie, Zenon rămâne un intrus, măturat de la domnie de prima revoltă, tocmai pentru că era străin. Revenit la conducere după alte douăzeci de luni, a urmat o domnie de 15 ani, presărată cu comploturi şi războaie civile, în primul rând cu confraţii isaurieni. Începutul acestei a doua domnii a lui Zenon coincide cu sfârşitul imperiului occidental (476), fapt consemnat politic de o manieră tipică: Odoacru este numit magister militum per Italiam. Un alt ilustru ofiţer al imperiului, Theodoric Amal, magister militum per Illyricum, este convins, câţiva ani mai târziu (488) să “restabilească ordinea” în Italia; cinci ani mai târziu acesta funda un mare regat şi intra în istorie ca Theodoric cel Mare. Imperiul roman supravieţuieşte unui secol de teroare gotică, cu preţul sacrificării părţii sale occidentale.

Zenon moştenise şi o gravă criză religioasă, pe care încearcă să o soluţioneze printr-un edict de uniune a monofiziţilor şi ortodocşilor, cunoscut sub numele de Henoticon. Singurul rezultat obţinut este o schismă de 30 de ani cu biserica romană. La moartea lui Zenon mulţimile au strigat că vor un împărat roman şi ortodox. A fost ales Anastasiu, un înalt funcţionar al curţii şi recunoscut specialist al finanţelor. În această materie - Anastasiu a fost într-adevăr cel mai bun: a stabilizat moneda măruntă; a desfiinţat taxa chrisargyron, care lovea în interesele comercianţilor şi meşteşugarilor; a impus plata annonei

p. 233

în monedă şi nu în natură. Această ultimă măsură, în special, a contribuit la întoarcerea la o economie monetară, asigurând imperiului resurse suplimentare şi supravieţuirea pentru încă o sută de ani. La moartea sa, Anastasiu lasă trezoreriei 320000 livre de aur[3], performanţă singulară în istoria secolului VI, în care împăraţii sunt mult mai pricepuţi la cheltuieli. Dar cum, mai totdeauna, şi cea mai bună politică economică are reversul ei, măsurile lui Anastasiu, deşi au încurajat comerţul şi producţia manufacturieră, au impus sarcini prea mari producătorilor agricoli, accelerând degradarea economiei rurale, începută de mai multe secole. La intersecţie cu nesfârşitele invazii, politica economică a lui Anastasiu va produce depopularea rurală a Peninsulei Balcanice, implicit probleme tot mai grave de aprovizionare, iar în final – incapacitatea de a întreţine, în zonă, o armată suficient de numeroasă.

Anastasiu era priceput la finanţe, dar nu la politică. Fiind adept al monofizitismului, îşi atrage simpatia părţilor orientale ale imperiului, dar, simetric - ura părţilor vestice şi chiar a nucleului imperiului. Rezultatul este o interminabilă răscoală în Balcani, condusă de Vitalianus (512-518), magister militum per Thraciam, având sub comandă importante efective de federaţi bulgari şi atrăgând, pe cât se pare, intervenţia unor populaţii nomade trans-dunărene. În ciuda acestor evenimente, bunăstarea permite reluarea unor ample lucrări de construcţii în cetăţile danubiene, atestată arheologic în Dinogetia, Histria, Altina, Ulmetum, Tropaeum, Callatis, Tomis, etc.[4], continuate apoi de Justinian, şi care constituie ultima fază semnificativă de dezvoltare urbană de epocă romană, la Dunărea de Jos.

Evoluţia ascendentă a economiei monetare este relevată de studiile numismatice şi pentru domnia lui Iustin (518-527)[5]. Adevăratul stăpân al imperiului era deja nepotul său, Justinian, care avea să conducă destinele moştenirii romane până la moartea sa (565). Epoca lui Justinian este una dintre cele mai controversate şi mai spectaculoase perioade ale istoriei universale; “De aedificiis” şi ”Istoria secretă”, una plină de admiraţie şi una plină de ură, sunt scrieri ale aceluiaşi Procopiu, din aceeaşi ani (550-555), simbolizând măreţia şi abisurile aceleiaşi personalităţi covârşitoare a împăratului. Nu mi-am propus aici o expunere completă - nici măcar rezumativă - a contribuţiei lui Justinian, ci doar a aspectelor care luminează istoria politică şi militară a Balcanilor.

Ideea guvernantă a vieţii lui Justinian a fost aceea a unităţii lumii romane (orbis romanus) ca lume creştină. Om de mare cultură, cu o energie şi o ambiţie (sau soţie) ieşite din comun, Justinian nu s-a mai mulţumit să fie administratorul interminabilelor crize de tot felul, ci a vrut să fie creator de istorie. Tot ce a făcut Justinian a fost ghidat de ţeluri exacte (chiar dacă prea înalte): împăcarea cu curia romană, închiderea academiei atheniene, luarea problemelor teologice pe cont propriu, codificarea dreptului roman, reconstrucţia limes-ului danubian, pacificarea graniţelor orientale, consolidarea puterii imperiale, toate au convers către clamarea unităţii moştenirii romane şi a drepturilor depline ale cetăţii lui Constantin asupra acesteia. Toate sunt fapte ale primilor ani de domnie, reflectând un plan grandios urmărit cu minuţie. La 533 Justinian considera că preparativele sunt gata şi l-a trimis pe generalul Belizarie să recucerească Africa romană. Din nefericire, victoria asupra vandalilor a fost atât de facilă, încât reconquista părea un lucru ca şi realizat. În 535 Justinian îşi alege un adversar mult mai greu, respectiv impunătorul regat ostrogot. Războiul avea să dureze 20 de ani şi avea să stoarcă resursele imperiului. În 554 armata romană reocupă şi colţul sud-estic al peninsulei Iberice, Mediterana reluându-şi atributul de lac roman. Preţul a fost însă prea mare. La graniţele asiatice pacea s-a ţinut cu tribut, fără a putea fi evitate episoadele sângeroase, ca cel din 540, când Chosroes a devastat Siria şi Armenia. În acelaşi an se produce o invazie majoră în Thracia şi Illyria, teritorii care, apărate numai de limitanei[6], aveau să se transforme, încet, într-un deşert fortificat[7]. Forţei armate Justinian îi răspunde cu serviciile

p. 234

unei diplomaţii abile dar care nu putea, ea însăşi, decât să amâne dezastrul. Longobarzii, aduşi în Pannonia ca aliat, devin piaza rea a politicii bizantine. Ei facilitează, în 567, instalarea avarilor la Dunărea de mijloc, ca stăpâni, şi tot ei mătură, dintr-o lovitură, dominaţia bizantină din Italia, un an mai târziu. Dar Justinian nu a mai văzut aceasta...

Iustin al II-lea (565-578) nu a mai putut fi un făuritor de istorie, ci un modest administrator al dezastrelor. Cu mult curaj, de altminteri, Justin refuză plăţile tradiţionale către persani şi avari, într-un acces de orgoliu spectaculos dar costisitor: bizantinii au avut de înfruntat, în acelaşi timp, doi adversari redutabili, şi de apărat două teritorii cheie pentru supravieţuirea imperiului, Armenia şi poarta strategică a Europei - Sirmium. Aceste războaie aveau să fie moştenite de coregenţii şi urmaşii lui Iustin (Sofia din 573 şi Tiberiu Constantin din 574, împărat între 578-582). Finalul de secol este neîndoielnic unul eroic; dar, ca şi în tragediile clasice, eroii sunt împinşi inexorabil spre pieire. Mauriciu (582-602) este o astfel de figură eroică, primul împărat care îmbracă armura pe câmpul de luptă, după moartea lui Valens, primul care, ajutat şi de o soartă perversă, pune un pretendent pe tronul Persiei, primul care umileşte avarii, prin generalul său Priscus. Totul avea să fie în zadar. Resursele imperiului erau complet epuizate. Situaţia intolerabilă în care se aflau provinciile europene avea să genereze acea revoltă fatală din 602.

Din acel moment, Imperiul roman este un spectator pasiv al propriei emacieri. Valul barbar din 614 avea să măture şi ceea ce mai rămăsese din autoritatea imperială în Europa, slavii ajungând, împinşi de victorie, până în insula Creta. În acelaşi timp armata lui Heraclius (610-641) înregistrează pierderi grele, Siria şi Egiptul intrând sub autoritate persană (613-619). Punctul culminant, care avea să hotărască soarta a trei imperii, este marele asediu al Constantinopolelui (626). După acest moment, puterea avară începe un lent proces de descompunere, Imperiul Persan se prăbuşeşte subit, stors de un război prea lung, iar imperiul grec medieval tocmai se năştea, pe ruinele imperiului roman, de la care nu mai moşteneşte decât numele. Reforma lui Heraclius modifică din temelii alcătuirea statală, noile theme fiind o amintire palidă a vechilor provincii. Noul sistem moştenea numai elemente ale vechiului regim, ca funcţia economico-militară a limitanei-lor, renunţarea la separarea autorităţii militare şi civile în provincie, elemente din organizarea questurii provinciilor navale (535) şi a exarhatelor Ravennei (584) şi Carthaginei (591), refugiaţi elenofoni din Thracia, Grecia continentală şi Armenia. Modelele de criză ale predecesorilor devin soluţii permanente pentru un imperiu ale cărui graniţe se repliaseră între munţii Anatoliei. Noile theme se numeau Armeniakon, Thracesion...O, tempora... Precum cu Dacia lui Traian, rămăsese doar numele.

Reforma lui Heraclius nu făcea decât să consemneze dispariţia economiei monetare, legând soldaţii de pământ şi nu de soldă. Aceea era dimineaţa mohorâtă a Evului Mediu.

MAI DEPARTE, § 17.2.

---

[1] Textul acestei prezentări foloseşte în general informaţia din OSTROGORSKY 1969.

[2] Theoph. Conf., a. 5966.

[3] Adică 102 tone de aur (BARNEA A 1991, p. 171).

[4] BARNEA A. 1991, p. 171. În cazul Dinogetiei şi Histriei refacerea a fost una de ample dimensiuni (BARNEA I. 1971, p. 346).

[5] OBERLÄNDER 2000, p. 102.

[6] Subţierea trupelor de la Dunăre nu este numai un proces deductibil prin judecata istorică generală, ci a fost surprins arheologic. Astfel, la Dinogetia, într-o perioadă imediat posterioară fazelor constructive datate în vremea lui Anastasius, sunt blocate poarta de vest a cetăţii, cât şi accesul la câteva turnuri, fapt explicat prin reducerea drastică a garnizoanei (BARNEA I. 1971, p. 347).

[7] La limită, răul deja se produsese de ceva vreme. Villae-le rustice dispăruseră, în teritoriile proxime Dunării de jos, încă de la începutul secolului al V-lea (datorită hunilor, desigur). Economic, ele au fost înlocuite de fortificaţiile fără statut urban, precum Golemanovo Kale sau Sadovsko Kale, ori pur şi simplu sate fortificate, tot în zona râului Vit, precum Dragana sau Piprakale (SÂMPETRU 1994, p. 99-101). Dar tocmai aceste mici fortificaţii au fost cele care au căzut pradă numeroaselor invazii ale secolului VI. O parte din sarcina supravieţuirii o preiau, în ultimul secol de civilizaţie romană târzie, chiar municipiile de pe limes-ul interior, ca Tropaeum şi Ibida (sau cetăţi mari fără statut de municipiu, ca Ulmetum), unde densitatea instrumentarului agricol este remarcabilă (idem, p. 113-115)