EVIDENŢA NUMISMATICĂ

p. 241

18.1. Evidenţa numismatică

Mărturiile numismatice, deşi cel mai adesea lipsite de un context arheologic, sunt extrem de relevante pentru arheolog. Circulaţia monetară – indiferent că are semnificaţie comercială, militară sau politică – este un indicator preţios al “semnelor vitale” dintr-un teritoriu sau altul. Deşi descoperirile numismatice nu sunt lipsite de echivoc, la nivelul interpretării, ele constituie un model paralel şi analog, de care cercetarea arheologică trebuie să ţină seama.

Autorul acestei teze nu şi-a propus nici un fel de ambiţii sau contribuţii în materie, ci doar o lectură arheologică a lucrărilor de numismatică. Voi profita din plin de apariţia lucrării de excepţie a colegului Ernest Oberländer-Târnoveanu[1], care este nu numai cea mai nouă sinteză, dar probabil una dintre cele mai valoroase lucrări de numismatică scrise de un cercetător român (nu am calitatea de a eticheta; este doar o opinie), nepublicată deocamdată, pentru a pune în circulaţie câteva din concluziile care pot lumina cunoaşterea arheologică.

Voi urma structura lucrării de referinţă, începând cu expunerea situaţiei din Oltenia şi zonele limitrofe, continuând cu Muntenia.

Invazia hunică a avut efecte cu adevărat devastatoare, pe suprafeţe mari. Dacă în primii ani după 375, în sudul Banatului şi Oltenia se înregistrează doar semnele declinului (mai multe tezaure, mai puţină monedă nouă), începând cu 400 fortificaţiile nord-dunărene suferă daune severe, unele definitive. Circulaţia monetară se întrerupe la Sucidava-Celei la finalul primului sfert al veacului al V-lea. Împreună cu alte mărturii ale prezenţei hunice în Câmpia Română (cazanele metalice[2], diademele[3]), se configurează imaginea unei prezenţe ubicue, dinamice şi violente, care explică absenţa aşezărilor din prima jumătate a sec. V.

Primele semne de revitalizare sunt consemnate la 454, moment când se reia fluxul monetar în zona Porţilor de Fier (deci grupurile de huni din zonă sunt refugiaţi, nu stăpâni)[4]. Nu există însă descoperiri de monede de aur în Oltenia, până spre finalul secolului, iar pentru Banat există numai două astfel de piese. Având în vedere că armata era plătită în solidi, semnificaţia este că garnizoanele nord-dunărene s-au refăcut foarte încet. Reluarea lentă a circulaţiei monetare – cu caracter sporadic, chiar – ar trebui să fie, cel puţin teoretic, un proces paralel pentru reluarea locuirii în forme “de pace”, în aşezări cu caracter cvasi-permanent. Absenţa armatei romane din Oltenia – implicit a administraţiei romane – nu

p. 242

a fost de natură să favorizeze procesul de refacere a organismului social, nici să încurajeze reluarea practicilor meşteşugăreşti în cadre organizate. Reluarea lentă a vieţii economice normale, conform analizei numismatice, consună cu ipoteza că procesul de producere a ceramicii lucrate la roată a fost la rândul său în progres lent. Se confirmă, pe această cale indirectă, că dintre cele două orizonturi de locuire de la Gropşani, cel numit B (cu preponderenţa ceramicii lucrate cu mâna) este mai timpuriu. Din contră, este puţin probabil ca cuptorul de olar de la Mărăcinele (§ 9) să dateze în secolul al V-lea. Prezenţa materialelor de construcţie în şarja de la Mărăcinele sugerează mai degrabă etapa de reconstrucţie a limes-ului, în timpul lui Anastasius, dar posibil la începuturile domniei lui Justinian.

Diferenţele dintre dioceza Dacia (de la sudul Dunării) şi Oltenia, până la circa 507, sunt rezumabile la faptul că prima era teritoriu roman, iar Oltenia era în afara imperiului. Din contră, după această dată evoluţia celor două teritorii este mai degrabă paralelă şi similară, diferenţele nefiind esenţiale[5]. O serie de evenimente istorice, precum răscoala lui Vitalian sau invazia anţilor din 517, au marcat direct şi măsurabil circulaţia monetară[6], însă autorul nu sesizează efectele invaziei “slave” din 518-519[7]. Analiza izvoarelor ne-a permis, deja, să avansăm ipoteza că invazia nu a fost slavă şi nu s-a desfăşurat în bazinul Dunării inferioare. Circulaţia monetară îşi menţine tendinţa dinamică în vremea lui Justin, iar prezenţa a nu mai puţin de 3 monede din aceşti ani în aşezarea de la Răcari-Dolj este un indiciu important pentru cercetarea viitoare, fiindcă acolo ar trebui verificat aspectul Gropşani A (cu predominarea ceramicii lucrate la roată).

Ritmul pătrunderii monedei la nord de Dunăre pare să sporească în vremea lui Justinian. În realitate, datorită inflaţiei, valoarea absolută a acestor piese este în scădere. Oltenia romană pare să nu mai fie o prioritate a politicii bizantine[8]. Situaţia limes-ului Porţilor de Fier nu este foarte clară datorită nepublicării unor descoperiri, însă o serie de tezaure indică faptul că invaziile cutrigure din 544 şi 559 au lovit puternic şi aceste zone (deşi nu se aflau pe direcţia principală a loviturii), iar, pe de altă parte, arată faptul că acestea au fost evenimentele militare cu cele mai semnificative consecinţe[9]. Situaţia din Oltenia pare să se agraveze după 550, fie datorită unor lovituri directe, fie datorită anchilozării circulaţiei monetare pe suprafeţe mai mari, însă “... o prezenţă slavă, pe termen lung, în zona riverană Dunării este contrazisă de reluarea pe scară largă a descoperirilor în timpul lui Justinus al II-lea”[10], ceea ce confirmă atât evidenţa arheologică negativă, cât şi analiza izvoarelor, care nu permit ipoteza existenţei unei masse slave semnificative decât pentru ultimul deceniu al secolului al VI-lea. Pe de altă parte, provenienţa acestor bani, pe monetării, reflectă o structură net distinctă la sudul şi la nordul Dunării. În Oltenia monedele bătute la Constantinopol (faţă de monetăriile provinciale) constituie o majoritate covârşitoare, ceea ce nu se întâmplă dincolo de Dunăre; ar trebui să existe şi o explicaţie pentru acest fenomen (probabil chestiunea este destul de delicată, din moment ce numismatul s-a abţinut de la comentarii), şi cred că ea se referă la faptul că cea mai mare parte a banilor provin din solde şi nu din operaţiuni comerciale. Prezenţa monedelor bizantine în Banat, în vremea lui Justinian, este suficient de subţire, pentru a concluziona că “...este dificil să vorbim de existenţa unui fenomen de circulaţie monetară coerent”[11].

Vârful descoperirilor de monede de aur din vremea lui Justinian se găseşte în anii 527-537. Analiza distribuţiei demonstrează că aceste monede nu reprezintă nici stipendii, nici rezultatul jafului, ci semnifică consolidarea limes-ului. Un aspect foarte semnificativ îl reprezintă descoperirea unui miliarension – piesă extrem de rară, legată de distribuţiile pentru înalţi funcţionari din Illyricum, la preluarea puterii, în 527 – care sugerează că Oltenia (sau cel puţin sudul acesteia) reprezintă mai mult decât un simplu avanpost militar. Două piese similare se cunosc şi din Banatul de sud[12].

p. 243

Anii care preced şi urmează morţii lui Justinian sunt marcaţi de puternice pusee inflaţioniste, ceea ce este marcat pe tabelul L (Anexe, p. 318-320) prin creşteri spectaculoase, dar în bună măsură artificiale. Alte oscilaţii semnificative, de această dată în jos, sunt marcate în anii 557/558, 577/578, 581/582, 585/586, adică în ani care preced mari invazii la sud de Dunăre (559, 578, 581-584, 586-587). Situaţia sugerează că invaziile au fost minuţios pregătite, presupunând concentrări militare şi acţiuni de demontare sistematică a forţei de ripostă a Imperiului. Prezenţa directă a migratorilor, fie cutriguri sau slavi, pe teritoriul Olteniei (ceea ce presupune şi tranzitarea Munteniei), trebuie să fi avut urmări catastrofale nu numai pentru defensiva romană, dar şi pentru civilizaţia rurală, acestea putând fi considerate momente-cheie pentru degradarea vitalităţii satelor din Câmpia Română, constatată pe studiul ceramicii. Repetarea acestor evenimente, la numai câţiva ani (577, 581, 585)§, trebuie să fi măturat tendinţele de revenire la viaţa normală şi refacerea potenţialului vital al societăţii. Fidelitatea cu care fluxurile de monedă reflectă evenimentele istorice este ilustrată de situaţia contrastantă de la 579/580, în Dacia Ripensis şi Oltenia. Campania avară a avut urmări cumplite nu numai la locul “ţintă” (dealurile Curburii, probabil), ci pe tot traseul sud-dunărean. În Oltenia, în schimb, invazia nu se resimte.

Numărul monedelor şi mai ales valoarea lor cresc sensibil, din nou, în anii lui Tiberiu (578-582). În aceşti ani se conturează o tendinţă, care se va manifesta până la finalul secolului, respectiv apariţia unor decalaje semnificative între Oltenia şi Dioceza Daciilor, în favoarea primeia. Cea din urmă este mult mai expusă campaniilor avare; cifrele arată diferenţe de 3 sau 4 la 1 sau mai mult, pentru marea majoritate a anilor. Cifrele rămân mari inclusiv în ultimul deceniu, ceea ce demonstrează importanţa militară a Olteniei în războaiele cu avarii şi sclavinii. Deşi Drobeta şi Sucidava nu sunt amintite în izvoare, în legătură cu campania avară din 584-585, cele două cetăţi au fost lovite din plin, circulaţia monetară încetând pentru 2-3 ani. Lovituri foarte aspre par să fi primit trupele oltene şi în anii 589/590, 593/594 şi 597/598[13], ceea ce pare să justifice contra-loviturile sistematice ale romanilor, începând cu 594. Situaţia garnizoanelor se restabileşte de fiecare dată, dar de fiecare dată la un nivel mai jos. Poziţia pare complet compromisă după 600, când indicii cad spre zero, pentru o lungă perioadă de timp. Ultima campanie a lui Petrus (602) nu mai este reflectată numismatic, dovadă că resursele Imperiului nu mai existau.

Deşi cercetările arheologice de la Drobeta şi Sucidava nu sunt utilizabile pentru a trage concluzii istorice asupra sfârşitul celor două cetăţi[14], Ernest Oberländer-Târnoveanu opinează că cele două fortificaţii, inclusiv teritoriul din jurul cetăţilor, au rămas sub control bizantin până la 613-614. Dacă referitor la soarta cetăţilor – mă abţin, personal nu cred că mai creştea nici iarba în jurul cetăţilor respective, şi încă de mai multă vreme. Numărul extrem de mic de aşezări din câmpie care, cu probabilitate, datează din aceşti prea-încercaţi ani, se constituie într-un argument indirect. Situaţia din Dobrogea, pe de altă parte[15], conduce la concluzia că în secolul al VI-lea nu mai există, practic, o viaţă rurală propriu-zisă, datorită prădăciunilor. Chiar dacă nu presupunem identitatea de situaţie, trebuie să presupunem că repetatele conflicte pe teritoriu, mai ales spre finalul secolului, au dat lovituri mortale economiei rurale, inclusiv – sau mai ales! – în preajma fortificaţilor.

Este de făcut observaţia generală că există probabil un paralelism destul de accentuat între “circulaţia monetară” (sintagmă folosită aici în mod generic) şi aşezările rurale de tip cvasi-stabil, cu locuire în bordeie. Unui început monetar timid, în a doua jumătate a secolului al V-lea, îi corespund, teoretic, un număr mic de aşezări. Perioadei de mijloc, de la Anastasius la Justinian, îi corespund imensa majoritate a descoperirilor. Perioadei finale, a cărui început este dificil de trasat în timp (anii ’80 sau ’90), îi corespund, iarăşi, maxim 3 aşezări, în toată Câmpia Română. Deşi pentru perioada finală ne putem imagina un regres demografic sever, nu ne putem însă imagina, pentru prima jumătate a secolului al VI-lea, un progres demografic atât de accelerat. Trebuie să presupunem deci, pentru ambele situaţii, nu în primul rând modificări demografice, ci modificarea modului de viaţă, respectiv trecerea, fie şi temporară, (de) la un stil de viaţă semi-nomad.

p. 244

Instalarea în zona proximă Dunării a unor nomazi, chiar dacă nu este atestată prin descoperiri arheologice, este nu numai o presupunere istorică justificată, dar primeşte o confirmare prin descoperirea, în vremea lui Phocas, a unui solidus uşor, la Drobeta, nominal folosit de obicei ca modalitate de plată a federaţilor. De altfel, descoperirile monetare – rare pe tot intervalul, până la 680 – sunt dominate de metalele preţionase, mai ales în Banat, iar de această dată semnifică subsidii[16]. Şi acestea însă se reduc dramatic după 626. Interpretarea economică şi istorică a situaţiei din Banat este destul de complicată, fiindcă deşi dominaţia avară în zonă nu este contestabilă, numărul monedelor de bronz din primii ani ai lui Heraclius îl depăşeşte pe cel din anii lui Maricius. Numismatul preferă să nu încerce o explicaţie, ceea ce eu voi încerca, fiindcă mi se pare relevantă, indirect, luminând cazul Munteniei: aceste monede de bronz nu puteau fi vehiculate decât de slavi sau de alte populaţii supuse avarilor. Că aceştia dădeau monedelor semnificaţie monetară, că le considerau obiecte de prestigiu sau surse de materie primă pentru podoabe[17] - este o altă discuţie. Faptul că migratorii nu foloseau deloc moneda măruntă de bronz este nu numai inexact, ci şi foarte păgubitor pentru înţelegerea unor situaţii, iar cazul Munteniei este unul foarte clar.

Analiza tezaurelor de secol VII din Oltenia (Priseaca, Drăgăşani, Coşoveni), îngropate în jur de 680, arată că acumulările s-au realizat începând cu 650. Interpretarea istorică – care s-a mai dat, de altfel[18] - este aceea a unor sclavinii[19], a unor organisme pre-statale deci, care au avut cu Imperiul bizantin relaţii clientelare. Că aşa este – o arată absenţa aşezărilor de tip stabil, ceea ce demonstrează că această populaţie, scoasă din mediul şi preocupările agricole tradiţionale, şi-a schimbat felul de trai pe termen lung. Situaţia este similară cu cea din Bulgaria, pentru care nu există aşezări în bordeie mai jos de jumătatea secolului VII, şi acelea, de fapt, fiind foarte puţine[20]. Deducem de aici că s-au produs noi valuri de migraţie, posterioare asediului Constantinopolelui; momentul istoric ar putea fi chiar în preajma anului 650. Direcţia de unde s-au produs aceste noi dislocări este greu de precizat. Judecând prin prisma ceramicii de la sfârşitul secolului al VII-lea (Dulceanca IV?), sursa ucrainiană sau poloneză pare exclusă, fiind de preferat o populaţie care vine tot din preajma Imperiului bizantin (de pildă slavi de la Dunărea mijlocie, din confederaţia avară). Explicarea acestor fapte nu se mai află însă între obiectivele acestei lucrări.

Trecând la analiza materialului numismatic din Muntenia, elementul cel mai important este constatarea că cele două teritorii evoluează separat [link la tabelă, circa 220 KB], că modificările se produc independent, ceea ce arată că Muntenia era în afara Imperiului[21]. Mai mult, analiza descoperirilor de monede din metal preţios arată că rolul strategic al Munteniei era inferior Moldovei sau teritoriilor intra-carpatice, cel puţin în viziunea politicii bizantine[22]. Această constatare ar fi curioasă dacă am considera că la Dunărea de Jos apar de timpuriu semnificative confederaţii barbare, iar atacurile debuşează în primul rând de aici.

Pe teritoriul Munteniei există trei zone din care provin, cu preponderenţă, monedele izolate: una este zona Bucureştiului, ceea ce este normal, fiindcă aici avem numeroase aşezări de epocă; a doua zonă importantă este Buzăul mijlociu, teritoriu unde funcţionase confederaţia vizigotă, imediat apoi, probabil, o confederaţie ostrogotă, iar, după aproximativ un secol, un centru tribal slav; a treia zonă este Argeşul mijlociu, deşi aici descoperirile arheologice sunt practic absente (multe descoperiri numismatice sunt chiar din Piteşti, pentru care, practic, nu ştim nimic[23]). Aceste trei zone au un aport semnificativ pentru toată perioada post-hunică[24], până după migraţia slavă; având în vedere că zona Buzăului a fost multă vreme controlată de alogeni, pretenţia că aceştia nu foloseau monedă de bronz nu se verifică. În

p. 245

fine, este de spus şi că multe descoperiri de bronz din zona Buzău datează din a doua parte a sec. V[25], adică după plecarea ostrogoţilor, descoperiri care marchează, cred eu, orizontul de aşezări tip Cândeşti, cu predominanţa relativă a ceramicii lucrate la roată, aşezări care preced necropola de la Sărata-Monteoru.

Pătrunderea de monedă bizantină în Muntenia începe în vremea lui Anastasius, la un nivel foarte scăzut, însă, şi continuă, în progres, în vremea lui Justin şi Justinian. Analiza numismatică nu permite sesizarea invaziei slave din 527[26], ceea ce nu face decât să confirme ipoteza (independentă!) formulată pe studiul izvoarelor, şi anume că această invazie nu a existat (este doar o datare greşită şi o confuzie cu evenimentele din 517, în care însă nu au fost implicaţi slavii). Vârful pătrunderii de monedă măruntă este în anii 532-537, presupunând mai mult decât nişte raiduri militare, respectiv contacte economice, culturale şi politice[27], şi probabil că pentru această perioadă (sau ani apropiaţi) ar trebui să presupunem şi vârful importurilor de orice fel (amfore, de pildă). Primul hiatus semnificativ se produce în anii 545-553, iar Ernest Oberländer presupune că se datorează instalării slavilor pe teritoriu[28]. Am formulat aceeaşi ipoteză, pe studiul izvoarelor. Convergenţa concluziilor mă încurajează să cred că suntem aproape de adevăr.

Fluxul monetar se reia, timid, între 554-557, însă este din nou întrerupt de invazia cutrigură, iar monedele nu mai pătrund, deşi în Imperiu era inflaţie, iar cifrele din Oltenia, de pildă, sunt în creştere. Studiul monedelor de aur nu poate pune în evidenţă nici fluxul datorat jafurilor, nici subsidiile acordate anţilor, utigurilor sau avarilor, iar concluzia nu poate fi decât una: bazele de atac nu erau în Muntenia[29].

Din cele 15 piese de bronz din anii lui Justin II, 4 provin din zona Buzăului, din care 3 sunt jumătăţi de follis iar una este o optime![30] Suntem, de acum, într-o perioadă când necropola de la Sărata-Monteoru funcţiona, ca mărturie a unei formaţiuni politice slave. Prezenţa monedelor divizionare de bronz în acest areal este cred confirmarea prezenţei în zonă a unei substanţiale populaţii autohtone, care cunoştea şi folosea moneda măruntă, concluzie la care am ajuns prin studiul formelor ceramice. Pentru a continua cu monedele divizionare, să consemnăm că din tezaurele monetare ale epocii, unul singur este compus din monedă fracţionară, respectiv cel de la Troianul (Teleorman)[31]; acesta este şi singurul tezaur care se circumscrie geografic ariei cu aşezări în bordeie (v. Harta 2, pl. XII). Celelalte 3 tezaure importante, ale căror acumulări se încheie spre finalul secolului al VI-lea, se află toate pe marginea Dunării, în culuarul strategic al Bărăganului, adică în afara aşezărilor culturii Ipoteşti-Cândeşti. Analiza acestor tezaure demonstrează că ele sunt “importuri”, respectiv acumulări realizate la sudul Dunării, ajunse la nordul fluviului prin jaf[32]; ascunderea acestor tezaure este foarte posibil legată de acţiuni de represalii împotriva slavilor, fie ele întreprinse de avari (cazul Gropeni)[33] sau de soldaţii lui Priscus (cazul Unirea).

Prezenţa sporadică a monedei de la Justin al II-lea nu justifică sintagma de “circulaţie monetară”, cu atât mai puţin concluzia unui vârf de utilizare a monedei în vremea lui Justinian şi Justin II, aşa cum concluzionase Constantin Preda[34]. Utilizarea monedei este mai degrabă sporadică iar semnificaţia monetară este uneori discutabilă. Lotul-etalon din Muntenia prezintă o ruptură majoră la 574-578, semnificând, în interpretarea numismatului, ruperea echilibrului în favoarea slavilor şi ruina civilizaţiei “Ciurel”[35] (a se citi Ipoteşti-Cândeşti). Că acest lucru s-a întâmplat acum, sau zece ani mai târziu, cred că este greu de stabilit. Ceea ce nedumereşte, cu adevărat, este raritatea monedei de aur, inclusiv spre finalul secolului, ceea ce este paradoxal, dacă ne gândim la relatările despre bogatele prăzi făcute în Imperiu. Cert este că moneda de bronz mai pătrunde, sporadic, până la 594, moment în care Câmpia Română devine câmp de luptă. Este mult mai probabil ca acest moment să reprezinte încetarea existenţei culturii Ipoteşti-Cândeşti în formele consacrate.

MAI DEPARTE LA 18.2. Evidenţa arheologică colaterală

[1] “Relaţiile daco-romanilor şi populaţiei româneşti cu lumea sud-est europeană în perioada secolelor IV-XIV. Privire specială asupra teritoriilor de la sud şi est de Carpaţi” (Teză de doctorat), mai departe OBERLÄNDER 2000. Mulţumesc autorului pentru oportunitatea oferită, de a studia manuscrisul înainte de publicare.

[2] Hinova-Mehedinţi, Desa-Dolj, Hotărani şi Celei-Olt, Ioneşti-Dâmboviţa, Boşneagu-Călăraşi (v. şi MITREA B & 1960).

[5] OBERLÄNDER 2000, p. 96-98. V. şi tabelul L de la Anexe (p. 318-320).

[6] OBERLÄNDER 2000, p. 96-98. V. şi tabelul L de la Anexe.

[11] OBERLÄNDER 2000, p. 121. În altă parte a lucrării (idem, p. 79) autorul contestă concluziile anterioare ale lui Constantin Preda, privitoare la acest aspect.

§ Pentru analiza izvoarelor, referitor la aceste evenimente, v. capitolul 17 şi fişierele analitice.

[13] Astfel de situaţii nu s-ar putea explica dacă nu am presupune acţiuni şi contra-acţiuni de amploare pe teritoriu Munteniei, aşa cum am făcut-o anterior în analiza izvoarelor literare [v fişierul analitic]. Ernest Oberländer, acceptând implicit vechile interpretări ale izvoarelor (Ilivakia = Ialomiţa), nu-şi poate explica aceste fluctuaţii mari (p. 143).

[14] OBERLÄNDER 2000, p. 144, “... datorită metodelor de săpătură... din anii ’20 - ‘50”.

[18] MADGEARU 1997, p. 164-165 (inclusiv harta cu distribuţia descoperirilor târzii în Oltenia, respectiv de la jumătatea sec. VI la jumătatea veacului următor).

[19] Ibidem, numite de Madgearu, cu o neaşteptată pudoare, “romanii populare”. Dacă citim printre rânduri – concluzia este aceeaşi.

[23] De această dată nu este vorba despre un paradox ineplicabil, ci de absenţa cercetării de teren.